CASE OF HIRST v. THE UNITED KINGDOM (No. 2)

Reclamantul s-a născut în 1950. 12. Pe 11 februarie 1980, reclamantul a recunoscut vinovăţia pentru ucidere din culpă pe temei de responsabilitate diminuată. Recunoașterea vinovăţiei a fost acceptată pe baza dovezilor medicale că era o persoană cu o tulburare gravă de personalitate în atât de mare măsură încât era amoral. A fost condamnat la o pedeapsă de închisoare pe viață de plac. 13. Tariful reclamantului (acea parte a pedepsei referitoare la răzbunare și descurajare) a expirat pe 25 iunie 1994. Detenţia sa continuă a fost bazată pe consideraţii de risc și pericol, Comisia de Eliberare Condiţionată considerând că a continuat să prezinte un risc de daune grave publicului. 14. Reclamantul, căruia i s-a interzis prin secţiunea 3 a Legii reprezentării Poporului din 1983 să voteze la alegerile parlamentare sau locale, a deschis proceduri la Tribunalul Înalt conform secţiunii 4 a Legii drepturilor omului din 1998, cerând o declaraţie că această dispoziţie era incompatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 15. Aplicaţia reclamantului a fost ascultată de Tribunalul Divizional pe 21 și 22 martie 2001, împreună cu o aplicaţie pentru revizuire judiciară de doi alţi deţinuţi, d-l Pearson și d-l Feal-Martinez, care au solicitat înregistrare ca alegători și au fost refuzaţi de oficerul de înregistrare și care au căutat, de asemenea, o declaraţie de incompatibilitate. 16. În sentinţa Tribunalului Divizional din 4 aprilie 2001, judecătorul Kennedy a notat că secţiunea 3 avea o lungă istorie și a citat motivele Secretarului de Stat, date în proceduri, pentru menţinerea politicii actuale: "Prin comiterea de infracţiuni care prin ele însele sau luate cu orice circumstanţe agravante inclusiv caracterul infractorului și antecedentele penale anterioare necesită o pedeapsă cu închisoare, atâţi deţinuţi au renunţat la dreptul de a avea un cuvânt în modul în care ţara este guvernată pentru acea perioadă. Există mai mult decât un element al pedepsei decât detenţia forţată. Îndepărtarea din societate înseamnă îndepărtarea din privilegiile societăţii, dintre care se numără dreptul de a vota pentru reprezentantul său." Examinând starea practicii în alte jurisdicţii, el a observat că în Europa doar opt ţări, inclusiv Regatul Unit, nu au acordat deţinuţilor condamnaţi dreptul de vot, în timp ce douăzeci nu au dezavuat deţinuţii și opt au impus o dezavuare mai restrânsă. S-a făcut referire la Curtea Supremă a Statelor Unite care respinsese o provocare la Constituţia Californiei privind dezavuarea deţinuţilor condamnaţi (a se vedea Richardson v. Ramirez [1974] 418 United States: Supreme Court Reports 24). Considerabilă atenţie a fost acordată precedenţelor canadiene, pe care ambele părţi s-au bazat, în special aceea a Curţii Supreme Canadiene care, în Sauvé v. Canada (nr. 1) ([1992] 2 Supreme Court Reports 438), a anulat dezavuarea tuturor deţinuţilor ca fiind prea larg trasă și încălcând regula minimei deteriorări, și aceea a Curţii federale de apel care, în Sauvé (nr. 2) ([2000] 2 Federal Court Reports 117), a susţinut prevederile legislative ulterioare restricţionând interdicţia la deţinuţii care ispășesc o pedeapsă de doi ani sau mai mult într-o instituţie correcţională. Deși s-a notat că instanţele canadiene aplicau o dispoziţie cu formulare diferită în Carta drepturilor și libertăţilor lor, Tribunalul Divizional a comentat că sentinţa judecătorului Linden în al doilea caz în Curtea federală de apel conţinea observaţii utile, în special cu privire la pericolul curselor de a uzurpa rolul Parlamentului. Cazurile din faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului și ale acestei Curţi au fost, de asemenea, revizuite, Tribunalul Divizional notând că Comisia fusese consecventă în abordarea sa în acceptarea restricţiilor asupra persoanelor condamnate și deţinute. Judecătorul Kennedy a concluzionat: "... Mă întorc la ceea ce a fost spus de Curtea Europeană în paragraful 52 al sentinţei sale în Mathieu-Mohin. Desigur, cât despre deţinutul individual, dezavuarea afectează cu adevărat esenţa dreptului său de a vota, dar aceasta este prea o abordare simplă, deoarece ceea ce articolul 3 al Protocolului I este cu adevărat preocupat este întrebarea mai largă a sufragiului universal, și 'exprimarea liberă a opiniei poporului în alegerea legislativului'. Dacă o persoană trebuie să fie dezavuată, aceasta trebuie să fie în urmărirea unui scop legitim. În cazul unui deţinut condamnat care-și ispășește pedeapsa, scopul poate să nu fie ușor de articulate. Clar, există un element al pedepsei, și, de asemenea, un element al dreptului electoral. După cum a spus Secretarul de Interne, Parlamentul a adoptat punctul de vedere că pentru perioada în care sunt în custodie deţinuţii condamnaţi au renunţat la dreptul lor de a avea un cuvânt în modul în care ţara este guvernată. Grupul de lucru a spus că atâţi deţinuţi au pierdut autoritatea morală de a vota. Poate cea mai bună cale este cea sugerată de judecătorul Linden, și anume să lase filosofilor adevărata natură a acestei dezavuări în timp ce recunoaștând că legislaţia face lucruri diferite. Curtea Europeană necesită, de asemenea, ca mijloacele folosite pentru restricţionarea drepturilor Convenţiei implicate de vot să nu fie disproportionate, iar acesta este punctul la care, după cum mi se pare, este corespunzător pentru această Curte să se defere legislativului. Este ușor să critici o lege care funcţionează împotriva unui spectru larg (de exemplu, în legătură cu efectul asupra deţinuţilor cu viață discreţionară post-tarif și cei deţinuţi conform unei dispoziţii a Legii sănătăţii mentale din 1983), dar, după cum este clar din autorităţi, acele state care dezavuează după condamnare nu limitează toate perioada dezavuării la perioada în custodie. Parlamentul în această ţară ar fi putut să prevadă diferit pentru a îndeplini obiectivele pe care le-a discernut, și ca McLachlin J în Canada, aş accepta că procesul de adaptare admite rar perfecţiune, deci instanţele trebuie să acorde o marjă legislativului. După cum au prezentat-o [consilul pentru Secretarul de Stat], există un spectru larg de abordări în rândul societăţilor democratice, iar Regatul Unit se încadrează în mijlocul spectrului. Pe parcursul timpului, această poziţie se poate muta, fie prin ajustare mai precisă, cum s-a făcut recent în legătură cu deţinuţii în așteptare și alții, fie mai radical, dar poziţia sa în spectru este evident o chestiune pentru Parlament, nu pentru instanţe. Aceasta se aplică chiar și cazurilor 'grele' ale deţinuţilor cu viață discreţionară post-tarif ... Toţi au fost condamnaţi și dacă, de exemplu, Parlamentul ar fi spus că toţi cei condamnaţi la închisoare pe viață pierd dreptul de vot pe viaţă, anomalia aparentă a poziţiei lor ar dispărea. ... Dacă secţiunea 3 (1) a Legii din 1983 poate îndeplini provocarea articolului 3 [al Protocolului I], atunci articolul 14 nu are nimic de oferit, mai mult decât articolul 10." 17. Recerile reclamantului au fost, prin urmare, respinse, la fel cum au fost și ale celorlalți deţinuţi. 18. Pe 2 mai 2001 a fost depusă o aplicaţie pentru permisiune de apel în numele d-lui Pearson și d-lui Feal-Martinez, împreună cu o clarificare în scheletul în patruzeci și trei de pagini. Pe 15 mai 2001, judecătorul Buxton a considerat aplicaţia pe hârtii și a refuzat permisiunea pe motiv că apelul nu avea nici o perspectivă reală de succes. 19. Pe 19 mai 2001, reclamantul a depus o aplicaţie pentru permisiune de apel. Pe 7 iunie 2001, aplicaţia sa a fost considerată pe hârtii de judecătorul Simon Brown care a refuzat permisiunea pentru aceleași motive ca judecătorul Buxton în legătură cu aplicaţiile anterioare. Aplicaţia reînnoită a reclamantului, împreună cu aplicaţiile reînnoite ale d-lui Pearson și d-lui Feal-Martinez, au fost refuzate pe 18 iunie 2001, după argumentul oral, de judecătorul Simon Brown. 20. Pe 25 mai 2004, reclamantul a fost eliberat din închisoare pe condiţie. 21. Secţiunea 3 a Legii reprezentării Poporului din 1983 ("Legea din 1983") prevede: "(1) O persoană condamnată în timp ce este deţinută într-o instituţie penală în baza pedepsei sale ... este neîn drept de a vota la nici o alegere parlamentară sau locală." 22. Această secţiune a reînnoit fără dezbatere dispoziţiile secţiunii 4 a Legii reprezentării Poporului din 1969, substanţa căreia datează înapoi la Legea forajul din 1870 din secolul anterior, care la rândul ei a reflectat regulile juridice anterioare privind pierderea anumitor drepturi de o persoană condamnată "felon" (așa-numita "moarte civică" din timpurile Regelui Edward III). 23. Descalificarea nu se aplică persoanelor împrisonateu pentru dispreţul curţii (secţiunea 3 (2) (a) sau celor împrisonateu doar pentru neexecutare a, de exemplu, a plăţii unei amenzi (secţiunea 3 (2) (c)). 24. În cursul trecerii prin Parlament a Legii reprezentării Poporului din 2000 ("Legea din 2000"), care a permis deţinuţilor în așteptare și pacienţilor mintali necondamnaţi să voteze, d-l Howarth MP, vorbind pentru guvern, a menţinut punctul de vedere că "ar trebui să fie parte a pedepsei deţinutului condamnat pe care-și pierde drepturile și unul din ele este dreptul de a vota". Legea a fost însoţită de o declaraţie de compatibilitate conform secţiunii 19 a Legii drepturilor omului din 1998, și anume, indicând că, la introducerea măsurii în Parlament, Secretarul de Stat a considerat dispoziţiile sale compatibile cu Convenţia. 25. Secţiunea 4 a Legii drepturilor omului din 1998 prevede: "(1) Subsecţiunea (2) se aplică în orice proceduri în care o curte determină dacă o dispoziţie a legislaţiei primare este compatibilă cu un drept al Convenţiei. (2) Dacă instanţa este satisfăcută că dispoziţia este incompatibilă cu un drept al Convenţiei, poate pronunţa o declaraţie a acelei incompatibilităţi. ..." 26. Dispoziţiile relevante ale Pactului Internaţional privind Drepturile Civile și Politice prevăd: "Fiecare cetăţean va avea dreptul și oportunitatea, fără nici una din distincţiile menţionate în articolul 2 [rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut] și fără restricţii nerezonabile: (a) să participe la conducerea treburilor publice, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi; (b) să voteze ..." 1. Toate persoanele lipsite de libertate vor fi tratate cu umanitate și cu respect pentru demnitatea inerenta a persoanei umane. ... 3. Sistemul penitenciar va comprinde tratament al deţinuţilor al cărui scop esenţial va fi reforma și reabilitarea socială a acestora. ..." 27. În Comentariul General nr. 25 (57) adoptat de Comitetul Drepturilor Omului conform articolului 40 § 4 al Pactului Internaţional privind Drepturile Civile și Politice pe 12 iulie 1996, Comitetul a declarat, inter alia, privind dreptul garantat conform articolului 25: "14. În rapoartele lor, statele părţi ar trebui să indice și să explice dispoziţiile legislative care ar lipsi cetăţenii de dreptul lor de a vota. Temeiurile pentru o asemenea lipsire ar trebui să fie obiective și rezonabile. Dacă condamnarea pentru o infracţiune este o bază pentru suspendarea dreptului de a vota, perioada de suspendare ar trebui să fie proporţională cu infracţiunea și pedeapsa. Persoanele care sunt lipsite de libertate, dar care nu au fost condamnate, nu ar trebui excluse din exercitarea dreptului de a vota." 28. Aceste norme stabilesc standardele minime care trebuie aplicate condiţiilor de închisoare, inclusiv următorului principiu: "64. Închisoarea este prin lipsire de libertate o pedeapsă în sine. Condiţiile de închisoare și regimurile penitenciare nu vor, prin urmare, cu excepţia ca incidentale la o segregare justificabilă sau menţinerea disciplinei, agrava suferinţa inerenta acestei." 29. Această recomandare, adoptată pe 9 octombrie 2003, a notat creșterea pedeapselor cu închisoare pe viață și a vizat să dea îndrumări statelor membre privind gestionarea deţinuţilor pe termen lung. 30. Obiectivele gestionării atâţilor deţinuţi ar trebui să fie: "2. ... – pentru a asigura că penitenciarele sunt locuri sigure și securizate pentru acești deţinuţi ...; – pentru a contracara efectele dăunătoare ale închisoririi pe viață și pe termen lung; – pentru a crește și a îmbunătăţii posibilităţile acestor deţinuţi de a fi reîncadrați cu succes și de a duce o viaţă respectuoasă după eliberare." 31. Principiile generale au inclus următoarele: "3. Ar trebui dată atenţie diversităţii caracteristicilor personale care se găsesc în rândul deţinuţilor cu pedeapsă cu viață și pe termen lung și ar trebui ţinut cont de aceasta pentru a face planuri individuale pentru implementarea pedepsei (principiul individualizării). 4. Viaţa în penitenciar ar trebui aranjată să se apropie cât mai mult posibil de realităţile vieţii în comunitate (principiul normalizării). 5. Deţinuţilor ar trebui date oportunităţi de a-și exercita responsabilitatea personală în viaţa zilnică a penitenciarului (principiul responsabilităţii)." 32. Acest document adoptat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) la cea de-a 51-a sa sesiune plenară (5-6 iulie 2002) și prezentat Adunării Parlamentare a Consilului Europei pe 6 noiembrie 2002 include orientările Comisiei privind circumstanţele în care poate exista o lipsire a dreptului de a vota sau de a fi ales: "d. ... i. dispoziţie poate fi făcută pentru a lipsi indivizii de dreptul lor de a vota și de a fi aleşi, dar doar supus următoarelor condiţii cumulative: ii. trebuie să fie prevăzută de lege; iii. principiul proporţionalităţii trebuie respectat; condiţiile pentru a lipsi indivizii de dreptul de a candida pot fi mai puţin stricte decât pentru a-i dezavua; iv. lipsirea trebuie bazată pe incapacitate mentală sau condamnare penală pentru o infracţiune gravă; v. în plus, retragerea drepturilor politice sau descoperirea incapacităţii mentale poate fi impusă numai prin decizie expresă a unei instanţe de judecată." 33. Potrivit sondajului Guvernului bazat pe informaţii obţinute de la reprezentaţii săi diplomatici, optsprezece ţări au permis deţinuţilor să voteze fără restricţie (Albania, Azerbaidjan, Croaţia, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, "fosta Republică Yugoslavă a Macedoniei", Germania, Islanda, Lituania, Moldova, Muntenegru, Ţările de Jos, Portugalia, Slovenia, Suedia, Elveţia și Ucraina), în treisprezece ţări toţi deţinuţii au fost baruiţi din a vota sau nu au putut vota (Armenia, Belgia, Bulgaria, Cipru, Estonia, Georgia, Ungaria, Irlanda, Rusia, Serbia, Slovacia, Turcia și Regatul Unit), în timp ce în douăsprezece ţări dreptul de vot al deţinuţilor ar putea fi limitat într-un alt fel (Austria, Bosnia și Herţegovina, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Malta, Norvegia, Polonia, România și Spania). 34. Alt material din faţa Curţii indică faptul că în România deţinuţii pot fi baruiţi din a vota dacă pedeapsa principală depășește doi ani, în timp ce în Letonia deţinuţii ispășind o pedeapsă în penitenciare nu au dreptul de a vota; nici deţinuţii în Liechtenstein. 35. În 1992, Curtea Supremă Canadiană a anulat unanim o dispoziţie legislativă care interzice toţi deţinuţii să voteze (a se vedea Sauvé v. Canada (nr. 1), citat mai sus). Amendamente au fost introduse limitând interdicţia la deţinuţii care ispășesc o pedeapsă de doi ani sau mai mult. Curtea federală de apel a susţinut dispoziţia. Cu toate acestea, după sentinţa Tribunalului Divizional în prezentul caz, Curtea Supremă pe 31 octombrie 2002 în Sauvé v. Procurorul general al Canadei (nr. 2) a hotărât cu cinci voturi la patru că secţiunea 51 (e) a Legii alegerilor canadiene din 1985, care a negat dreptul de a vota fiecărei persoane împrisonateu într-o instituţie corecţională ispășind o pedeapsă de doi ani sau mai mult, a fost neconstituţională deoarece încălca articolele 1 și 3 ale Cartei canadiene a drepturilor și libertăţilor, care prevede: "1. Carta canadiană a drepturilor și libertăţilor garantează drepturile și libertăţile enunţate în ea supuse doar unor limite rezonabile prescrise de lege care pot fi demonstrabil justificate într-o societate liberă și democratică." "3. Fiecare cetăţean canadian are dreptul de a vota la o alegere a membrilor Camerei Comunelor sau a unei adunări legislative și de a fi calificat pentru membru acolo." 36. Opiniunea majorităţii dată de McLachlin CJ a considerat că dreptul de a vota era fundamental pentru democraţia lor și statul de drept și nu putea fi luat ușor la o parte. Limitele acestui drept nu necesitau deferenţă, ci examinare atentă. Majoritatea a constatat că Guvernul nu a identificat problemele particulare care au necesitat negarea dreptului de a vota și că măsura nu a satisfăcut testul proporţionalităţii, în particular deoarece Guvernul nu a stabilit o conexiune raţională între negarea dreptului de a vota și obiectivele sale declarate. Cu privire la obiectivul de promovare a responsabilităţii civice și respectului pentru lege, negarea penitenciarelor de a vota era mai probabil să trimită mesaje care au subminat respectul pentru lege și democraţie decât mesaje care au îmbunătăţit acele valori. Legitimitatea legii și obligaţia de a se conforma legii curgeau direct din dreptul fiecărui cetăţean de a vota. A nega deţinuţilor dreptul de a vota era să piardă un mijloc important de predare a acestora valorile democratice și responsabilitatea socială și a intrat în conflict cu principiile democratice ale incluzivităţii, egalităţii și participării cetăţenilor și a fost inconsecvent cu respectul pentru demnitatea fiecărei persoane care stă la inima democraţiei canadiene și a Cartei. Cu privire la al doilea obiectiv al impunerii pedepselor corespunzătoare, s-a considerat că Guvernul nu a oferit o teorie credibilă despre de ce ar trebui permis să nege un drept democratic fundamental ca o formă de pedeapsă a Statului. Nici nu ar putea fi privit ca o formă legitimă de pedeapsă deoarece era arbitrar – nu era adaptat la acţiunile și circumstanţele infractorului individual și avea puţină legătură cu crima particulară a infractorului – și nu servea unui scop valid al dreptului penal, deoarece nici dosarul nici bunul-simţ nu au susţinut pretenziile că dizavotarea a descurajat crima sau a reabilitat criminali. 37. Opinia minorităţii dată de Gonthier J a constatat că obiectivele măsurii erau urgente și substanţiale și bazate pe o filozofie socială sau politică rezonabilă și raţională. Primul obiectiv, acela de a îmbunătăţi responsabilitatea civică și respectul pentru statul de drept, era legat de promovarea cetăţeniei bune. Respingerea socială a crimelor grave a reflectat o linie morală care a salvgarda contractul social și statul de drept și a consolidat importanţa legăturii dintre indivizi și comunitate. "Promovarea responsabilităţii civice" ar putea fi abstractă sau simbolică, dar scopurile simbolice sau abstracte ar putea fi valide de ele înseși și nu ar trebui devalorizate doar pentru faptul că sunt simbolice. Cu privire la al doilea obiectiv, acela de a îmbunătăţi scopurile generale ale sanc criminale, măsura a avut clar un aspect punitiv cu o funcţie retributivă. A fost un obiectiv valid pentru Parlament de a dezvolta sancţiuni și pedepse corespunzătoare pentru infracţiuni grave. Dizavotarea a fost o incapacitate civilă rezultând din condamnare penală. Era, de asemenea, proporţională, deoarece măsura era raţional conectată la obiective și cu grijă adaptată să se aplice perpetratorilor de infracţiuni grave. Dezavuarea infractorilor penali gravi a servit să transmită un mesaj atât comunităţii, cât și infractorilor înşişi că activitatea penală gravă nu ar fi tolerată de comunitate. Societatea, din acest punct de vedere, ar putea alege să curteze temporar disponibilitatea votului unor criminali gravi pentru a insista că responsabilitatea civică și respectul pentru statul de drept, ca scopuri demne de urmărire, erau condiţii prealabile participării democratice. Minoritatea a făcut referire la necesitatea de a respecta limitele impuse de Parlament și de a fi sensibil la faptul că pot exista multe posibile echilibre rezonabile și raţionale. 38. Pe 1 aprilie 1999, în August și alţii v. Comisia Electorală și alţii (CCT8/99: 1999 (3) SA 1), Curtea Constituţională a Africii de Sud a considerat aplicaţia deţinuţilor pentru o declaraţie și comenzi ca Comisia Electorală să ia măsuri care le permit lor și altor deţinuţi să se înregistreze și să voteze în timp ce sunt în închisoare. A notat că, conform Constituţiei Africii de Sud, dreptul fiecărui cetăţean adult de a vota în alegerile pentru organele legislative a fost stabilit în termeni neconditionali și a subliniat importanţa dreptului: "Universalitatea dreptului de a vota este important nu doar pentru naţionalitate și democraţie. Votul fiecărui și al fiecărui cetăţean este un badge de demnitate și persoană. Destul de literal, spune că toată lumea contează." 39. Curtea Constituţională a constatat că dreptul de a vota prin natura sa impunea obligaţii pozitive legislaturii și executivului și că Legea Electorală trebuia să fie interpretată în modul care să dea efect declaraţiilor constituţionale, garanţiilor și responsabilităţilor. A notat că multe societăți democratice au impus invalide de votare pe unele categorii de deţinuţi. Deși nu existau dispoziţii comparabile în Constituţie, a recunoscut că limitări ar putea fi impuse asupra exercitării drepturilor fundamentale, cu condiţia ca, inter alia, să fie rezonabile și justificabile. Chestiunea dacă legislaţia care interzice deţinuţii ar fi justificată conform Constituţiei nu a fost ridicată în proceduri și a subliniat că sentinţa nu trebuie să fie citită ca prevenind Parlamentul de la dizavotarea anumitor categorii de deţinuţi. În absenţa unei asemenea legislaţii, deţinuţii aveau dreptul constituţional de a vota și nici Comisia Electorală nici Curtea Constituţională nu aveau puterea de a-i dezavua. A concluzionat că Comisia era sub obligaţia de a lua aranjamente rezonabile pentru ca deţinuţii să voteze.

The applicant was born in 1950. 12. On 11 February 1980 the applicant pleaded guilty to manslaughter on the ground of diminished responsibility. His guilty plea was accepted on the basis of medical evidence that he was a man with a severe personality disorder to such a degree that he was amoral. He was sentenced to a term of discretionary life imprisonment. 13. The applicant’s tariff (that part of the sentence relating to retribution and deterrence) expired on 25 June 1994. His continued detention was based on considerations of risk and dangerousness, the Parole Board considering that he continued to present a risk of serious harm to the public. 14. The applicant, who is barred by section 3 of the Representation of the People Act 1983 from voting in parliamentary or local elections, issued proceedings in the High Court under section 4 of the Human Rights Act 1998, seeking a declaration that this provision was incompatible with the European Convention on Human Rights. 15. The applicant’s application was heard by the Divisional Court on 21 and 22 March 2001, together with an application for judicial review by two other prisoners, Mr Pearson and Mr Feal-Martinez, who had applied for registration as electors and been refused by the Registration Officer and who also sought a declaration of incompatibility. 16. In the Divisional Court judgment dated 4 April 2001, Lord Justice Kennedy noted that section 3 had a long history and cited the Secretary of State’s reasons, given in the proceedings, for maintaining the current policy: “By committing offences which by themselves or taken with any aggravating circumstances including the offender’s character and previous criminal record require a custodial sentence, such prisoners have forfeited the right to have a say in the way the country is governed for that period. There is more than one element to punishment than forcible detention. Removal from society means removal from the privileges of society, amongst which is the right to vote for one’s representative.” Examining the state of practice in other jurisdictions, he observed that in Europe only eight countries, including the United Kingdom, did not give convicted prisoners a vote, while twenty did not disenfranchise prisoners and eight imposed a more restricted disenfranchisement. Reference was made to the United States Supreme Court which had rejected a challenge to the Californian Constitution’s disenfranchisement of convicted prisoners (see Richardson v. Ramirez [1974] 418 United States: Supreme Court Reports 24). Some considerable attention was given to Canadian precedents, which were relied on by both parties, in particular that of the Canadian Supreme Court which, in Sauvé v. Canada (no. 1) ([1992] 2 Supreme Court Reports 438), struck down the disenfranchisement of all prisoners as too widely drawn and infringing the minimum impairment rule, and that of the Federal Court of Appeal which, in Sauvé (no. 2) ([2000] 2 Federal Court Reports 117), upheld the subsequent legislative provision restricting the ban to prisoners serving a sentence of two years or more in a correctional institution. While it was noted that the Canadian courts were applying a differently phrased provision in their Charter of Rights and Freedoms, the Divisional Court commented that the judgment of Linden JA in the second case in the Federal Court of Appeal contained helpful observations, in particular as regards the danger of the courts usurping the role of Parliament. The cases before the European Commission of Human Rights and this Court were also reviewed, the Divisional Court noting that the Commission had been consistent in its approach in accepting restrictions on persons convicted and detained. Lord Justice Kennedy concluded: “... I return to what was said by the European Court in paragraph 52 of its judgment in Mathieu-Mohin. Of course as far as an individual prisoner is concerned disenfranchisement does impair the very essence of his right to vote, but that is too simplistic an approach, because what Article 3 of the First Protocol is really concerned with is the wider question of universal franchise, and ‘the free expression of the opinion of the people in the choice of the legislature’. If an individual is to be disenfranchised that must be in the pursuit of a legitimate aim. In the case of a convicted prisoner serving his sentence the aim may not be easy to articulate. Clearly there is an element of punishment, and also an element of electoral law. As the Home Secretary said, Parliament has taken the view that for the period during which they are in custody convicted prisoners have forfeited their right to have a say in the way the country is governed. The Working Group said that such prisoners had lost the moral authority to vote. Perhaps the best course is that suggested by Linden JA, namely to leave to philosophers the true nature of this disenfranchisement whilst recognising that the legislation does different things. The European Court also requires that the means employed to restrict the implied Convention rights to vote are not disproportionate, and that is the point at which, as it seems to me, it is appropriate for this Court to defer to the legislature. It is easy to be critical of a law which operates against a wide spectrum (e.g. in relation to its effect on post-tariff discretionary life prisoners, and those detained under some provision of the Mental Health Act 1983), but, as is clear from the authorities, those States which disenfranchise following conviction do not all limit the period of disenfranchisement to the period in custody. Parliament in this country could have provided differently in order to meet the objectives which it discerned, and like McLachlin J in Canada, I would accept that the tailoring process seldom admits of perfection, so the courts must afford some leeway to the legislator. As [counsel for the Secretary of State] submits, there is a broad spectrum of approaches among democratic societies, and the United Kingdom falls into the middle of the spectrum. In course of time this position may move, either by way of further fine tuning, as was recently done in relation to remand prisoners and others, or more radically, but its position in the spectrum is plainly a matter for Parliament not for the courts. That applies even to the ‘hard cases’ of post-tariff discretionary life sentence prisoners ... They have all been convicted and if, for example, Parliament were to have said that all those sentenced to life imprisonment lose the franchise for life the apparent anomaly of their position would disappear. ... If section 3(1) of the 1983 Act can meet the challenge of Article 3 [of the First Protocol] then Article 14 has nothing to offer, any more than Article 10.” 17. The applicant’s claims were accordingly dismissed as were those of the other prisoners. 18. On 2 May 2001 an application for permission to appeal was filed on behalf of Mr Pearson and Mr Feal-Martinez, together with a forty-three-page skeleton argument. On 15 May 2001 Lord Justice Buxton considered the application on the papers and refused permission on the ground that the appeal had no real prospect of success. 19. On 19 May 2001 the applicant filed an application for permission to appeal. On 7 June 2001, his application was considered on the papers by Lord Justice Simon Brown who refused permission for the same reasons as Lord Justice Buxton in relation to the earlier applications. The applicant’s renewed application, together with the renewed applications of Mr Pearson and Mr Feal-Martinez, were refused on 18 June 2001, after oral argument, by Lord Justice Simon Brown. 20. On 25 May 2004 the applicant was released from prison on licence. 21. Section 3 of the Representation of the People Act 1983 (“the 1983 Act”) provides: “(1) A convicted person during the time that he is detained in a penal institution in pursuance of his sentence ... is legally incapable of voting at any parliamentary or local election.” 22. This section re-enacted without debate the provisions of section 4 of the Representation of the People Act 1969, the substance of which dated back to the Forfeiture Act 1870 of the previous century, which in turn reflected earlier rules of law relating to the forfeiture of certain rights by a convicted “felon” (the so-called “civic death” of the times of King Edward III). 23. The disqualification does not apply to persons imprisoned for contempt of court (section 3(2)(a) or to those imprisoned only for default in, for example, paying a fine (section 3(2)(c)). 24. During the passage through Parliament of the Representation of the People Act 2000 (“the 2000 Act”), which allowed remand prisoners and unconvicted mental patients to vote, Mr Howarth MP, speaking for the government, maintained the view that “it should be part of a convicted prisoner’s punishment that he loses rights and one of them is the right to vote”. The Act was accompanied by a statement of compatibility under section 19 of the Human Rights Act 1998, namely, indicating that, in introducing the measure in Parliament, the Secretary of State considered its provisions to be compatible with the Convention. 25. Section 4 of the Human Rights Act 1998 provides: “(1) Subsection (2) applies in any proceedings in which a court determines whether a provision of primary legislation is compatible with a Convention right. (2) If the court is satisfied that the provision is incompatible with a Convention right, it may make a declaration of that incompatibility. ...” 26. The relevant provisions of the International Covenant on Civil and Political Rights provide: “Every citizen shall have the right and the opportunity, without any of the distinctions mentioned in Article 2 [race, colour, sex, language, religion, political or other opinion, national or social origin, property, birth or other status] and without unreasonable restrictions: (a) to take part in the conduct of public affairs, directly or through freely chosen representatives; (b) to vote ...” 1. All persons deprived of their liberty shall be treated with humanity and with respect for the inherent dignity of the human person. ... 3. The penitentiary system shall comprise treatment of prisoners the essential aim of which shall be their reformation and social rehabilitation. ...” 27. In General Comment no. 25(57) adopted by the Human Rights Committee under Article 40 § 4 of the International Covenant on Civil and Political Rights on 12 July 1996, the Committee stated, inter alia, concerning the right guaranteed under Article 25: “14. In their reports, State parties should indicate and explain the legislative provisions which would deprive citizens of their right to vote. The grounds for such deprivation should be objective and reasonable. If conviction for an offence is a basis for suspending the right to vote, the period of suspension should be proportionate to the offence and the sentence. Persons who are deprived of liberty but who have not been convicted should not be excluded from exercising the right to vote.” 28. These rules set out the minimum standards to be applied to conditions of imprisonment, including the following principle: “64. Imprisonment is by the deprivation of liberty a punishment in itself. The conditions of imprisonment and the prison regimes shall not, therefore, except as incidental to justifiable segregation or the maintenance of discipline, aggravate the suffering inherent in this.” 29. This recommendation, adopted on 9 October 2003, noted the increase in life sentences and aimed to give guidance to member States on the management of long-term prisoners. 30. The aims of the management of such prisoners should be: “2. ... – to ensure that prisons are safe and secure places for these prisoners ...; – to counteract the damaging effects of life and long-term imprisonment; – to increase and improve the possibilities of these prisoners to be successfully resettled and to lead a law-abiding life following their release.” 31. General principles included the following: “3. Consideration should be given to the diversity of personal characteristics to be found among life sentence and long-term prisoners and account taken of them to make individual plans for the implementation of the sentence (individualisation principle). 4. Prison life should be arranged so as to approximate as closely as possible to the realities of life in the community (normalisation principle). 5. Prisoners should be given opportunities to exercise personal responsibility in daily prison life (responsibility principle).” 32. This document adopted by the European Commission for Democracy through Law (the Venice Commission) at its 51st Plenary Session (5-6 July 2002) and submitted to the Parliamentary Assembly of the Council of Europe on 6 November 2002 includes the Commission’s guidelines as to the circumstances in which there may be a deprivation of the right to vote or to be elected: “d. ... i. provision may be made for depriving individuals of their right to vote and to be elected, but only subject to the following cumulative conditions: ii. it must be provided for by law; iii. the proportionality principle must be observed; conditions for depriving individuals of the right to stand for election may be less strict than for disenfranchising them; iv. the deprivation must be based on mental incapacity or a criminal conviction for a serious offence; v. furthermore, the withdrawal of political rights or finding of mental incapacity may only be imposed by express decision of a court of law.” 33. According to the Government’s survey based on information obtained from its diplomatic representation, eighteen countries allowed prisoners to vote without restriction (Albania, Azerbaijan, Croatia, the Czech Republic, Denmark, Finland, “the former Yugoslav Republic of Macedonia”, Germany, Iceland, Lithuania, Moldova, Montenegro, the Netherlands, Portugal, Slovenia, Sweden, Switzerland and Ukraine), in thirteen countries all prisoners were barred from voting or unable to vote (Armenia, Belgium , Bulgaria, Cyprus, Estonia, Georgia, Hungary, Ireland, Russia, Serbia, Slovakia, Turkey and the United Kingdom), while in twelve countries prisoners’ right to vote could be limited in some other way (Austria, Bosnia and Herzegovina, France, Greece, Italy, Luxembourg, Malta, Norway, Poland, Romania and Spain). 34. Other material before the Court indicates that in Romania prisoners may be debarred from voting if the principal sentence exceeds two years, while in Latvia prisoners serving a sentence in penitentiaries are not entitled to vote; nor are prisoners in Liechtenstein. 35. In 1992 the Canadian Supreme Court unanimously struck down a legislative provision barring all prisoners from voting (see Sauvé v. Canada (no. 1), cited above). Amendments were introduced limiting the ban to prisoners serving a sentence of two years or more. The Federal Court of Appeal upheld the provision. However, following the decision of the Divisional Court in the present case, the Supreme Court on 31 October 2002 in Sauvé v. the Attorney General of Canada (no. 2) held by five votes to four that section 51(e) of the Canada Elections Act 1985, which denied the right to vote to every person imprisoned in a correctional institution serving a sentence of two years or more, was unconstitutional as it infringed Articles 1 and 3 of the Canadian Charter of Rights and Freedoms, which provides: “1. The Canadian Charter of Rights and Freedoms guarantees the rights and freedoms set out in it subject only to such reasonable limits prescribed by law as can be demonstrably justified in a free and democratic society.” “3. Every citizen of Canada has the right to vote in an election of members of the House of Commons or of a legislative assembly and to be qualified for membership therein.” 36. The majority opinion given by McLachlin CJ considered that the right to vote was fundamental to their democracy and the rule of law and could not be lightly set aside. Limits on this right required not deference, but careful examination. The majority found that the Government had failed to identify the particular problems that required denying the right to vote and that the measure did not satisfy the proportionality test, in particular as the Government had failed to establish a rational connection between the denial of the right to vote and its stated objectives. As regards the objective of promoting civic responsibility and respect for the law, denying penitentiary inmates the right to vote was more likely to send messages that undermined respect for the law and democracy than messages that enhanced those values. The legitimacy of the law and the obligation to obey the law flowed directly from the right of every citizen to vote. To deny prisoners the right to vote was to lose an important means of teaching them democratic values and social responsibility and ran counter to democratic principles of inclusiveness, equality, and citizen participation and was inconsistent with the respect for the dignity of every person that lay at the heart of Canadian democracy and the Charter. With regard to the second objective of imposing appropriate punishment, it was considered that the Government had offered no credible theory about why it should be allowed to deny a fundamental democratic right as a form of State punishment. Nor could it be regarded as a legitimate form of punishment as it was arbitrary – it was not tailored to the acts and circumstances of the individual offender and bore little relation to the offender’s particular crime – and did not serve a valid criminal-law purpose, as neither the record nor common sense supported the claim that disenfranchisement deterred crime or rehabilitated criminals. 37. The minority opinion given by Gonthier J found that the objectives of the measure were pressing and substantial and based upon a reasonable and rational social or political philosophy. The first objective, that of enhancing civic responsibility and respect for the rule of law, related to the promotion of good citizenship. The social rejection of serious crime reflected a moral line which safeguarded the social contract and the rule of law and bolstered the importance of the nexus between individuals and the community. The ‘promotion of civic responsibility’ might be abstract or symbolic, but symbolic or abstract purposes could be valid of their own accord and should not be downplayed simply for being symbolic. As regards the second objective, that of enhancing the general purposes of the criminal sanction, the measure clearly had a punitive aspect with a retributive function. It was a valid objective for Parliament to develop appropriate sanctions and punishments for serious crime. The disenfranchisement was a civil disability arising from the criminal conviction. It was also proportionate, as the measure was rationally connected to the objectives and carefully tailored to apply to perpetrators of serious crimes. The disenfranchisement of serious criminal offenders served to deliver a message to both the community and the offenders themselves that serious criminal activity would not be tolerated by the community. Society, on this view, could choose to curtail temporarily the availability of the vote to serious criminals to insist that civic responsibility and respect for the rule of law, as goals worthy of pursuit, were prerequisites to democratic participation. The minority referred to the need to respect the limits imposed by Parliament and to be sensitive to the fact that there may be many possible reasonable and rational balances. 38. On 1 April 1999, in August and Another v. Electoral Commission and Others (CCT8/99: 1999 (3) SA 1), the Constitutional Court of South Africa considered the application of prisoners for a declaration and orders that the Electoral Commission take measures enabling them and other prisoners to register and vote while in prison. It noted that, under the South African Constitution, the right of every adult citizen to vote in elections for legislative bodies was set out in unqualified terms and it underlined the importance of the right: “The universality of the franchise is important not only for nationhood and democracy. The vote of each and every citizen is a badge of dignity and personhood. Quite literally, it says that everybody counts.” 39. The Constitutional Court found that the right to vote by its very nature imposed positive obligations upon the legislature and the executive and that the Electoral Act must be interpreted in a way that gave effect to constitutional declarations, guarantees and responsibilities. It noted that many democratic societies imposed voting disabilities on some categories of prisoners. Although there were no comparable provisions in the Constitution, it recognised that limitations might be imposed upon the exercise of fundamental rights, provided they were, inter alia, reasonable and justifiable. The question whether legislation barring prisoners would be justified under the Constitution was not raised in the proceedings and it emphasised that the judgment was not to be read as preventing Parliament from disenfranchising certain categories of prisoners. In the absence of such legislation, prisoners had the constitutional right to vote and neither the Electoral Commission nor the Constitutional Court had the power to disenfranchise them. It concluded that the Commission was under the obligation to make reasonable arrangements for prisoners to vote.