A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35570/02 prezentate de Ihsan Yinal ÖZBEK și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 11 octombrie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 august 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, menționați mai jos, sunt cetățeni turci, de mărturisire protestantă și care își au reședința în Ankara la momentul faptelor. Özbek, domnii Serinken, Vedat Özel, Semih Tanar, Emin Tufan și Güney Onkun au o profesie liberală și, respectiv, s-au născut în 1963, 1967, 1971, 1972, 1964, 1965, 1970. Dl Ibrahim și dl Șafak Deveci, editor, s-au născut în 1971. Angela Serinken, Semra Tanar, Güleser Ibiș, Ilvina Albak și Rabia Yalmaz Tufan, soțiile casnice, s-au născut în 1974, 1969, 1959, 1944 și 1976. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către M.K. Cengiz, avocat la Izmir. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Printr-un act autentic din 20 decembrie 2000, reclamanții au decis să creeze o fundație de interes public numită Kurtulus Kiliseleri Vakf În conformitate cu art. 74 din Codul civil turc, tribunalul de la sediul fundației în cauză, înscrierea fundației lor în registrul ținut de acesta. La 14 martie 2001, Hotărârea Generală a Fundațiilor, sesizată pentru aviz de către instanță, a declarat s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin hotărârea din 12 iunie 2001, după audierea reclamanților, Tribunalul i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor, considerând că definiția scopului fundației în statutul său nu era compatibilă cu art. 74 alineatul (2) din Codul civil, care interzicea susținerea exclusivă a unei anumite comunități. La 12 iulie 2001, reclamanții s-au ocupat de casare. Ei au susținut în special că judecata instanței nu a fost suficient motivată și că aceasta se baza pe considerente generale și abstracte care nu aveau nici un temei juridic. Pe de altă parte, aceștia au susținut că judecătorii Tribunalului nu au respectat principiile de independență și de imparțialitate, în măsura în care aceștia se bazau pe avizul Direcției generale a fundațiilor din 14 martie 2001 pentru a se pronunța asupra cererii lor, astfel încât au renunțat implicit la funcția lor judiciară. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2001, după o audiere publică, Curtea de Casație a confirmat soluția reținută în hotărârea din 12 iunie 2001, având în vedere în special În cadrul normelor constituționale, fiecare este egal în fața legii fără discriminare și independent de rasă, culoare, sex, gândire politică, idei filozofice, religie, comunitate și alte motive similare (art. 10) și dispune de libertatea conștiinței, religiei și gândirii (art. 14). În acest caz, libertatea de a crea o fundație nu poate fi limitată decât prin protecția securității publice, a ordinii publice, a prevenirii infracțiunilor, a protecției sănătății și a moralității publice, precum și prin protecția drepturilor și libertăților de la nivel public și numai prin lege. Prin urmare, dispozițiile articolului 74 alineatul (2) din Codul civil (...) trebuie interpretate în lumina limitărilor impuse de Constituție (art. 14). nu există nicio interdicție legală pentru persoanele care trăiesc în Turcia și care aderă la credința protestantă de a-și folosi drepturile și libertățile de credință religioasă și de cult plasate sub protecția Constituției - dacă este cazul prin crearea unei fundații-, construirea sau construirea unor locuri de cult (a bisericilor), de a face lucrările și de a desfășura acțiunile necesare în materie educațională, socială și culturală în cadrul libertății religioase și de conștiință. De altfel, obiectivele proclamate în statutele fondatoare ale Fundației Bisericii Protestante d ), care, fiind create anterior, sunt menționate ca exemplu în sprijinul părții solicitante, se potrivesc perfect cu tot ceea ce tocmai a fost amintit mai sus; astfel, aceste două fundații au fost înregistrate de instanțe și au dobândit personalitate juridică. Or, scopul înscris în statutul fondator al Fundației Bisericilor de Eliberare ( Kurtuluș Kiliseleri Vakf Pe lângă acțiunea de a întreține nevoile religioase ale persoanelor care aderă la credința protestantă, fundația în cauză, în timp ce [asigurând] un sprijin material și moral [ofertă] un serviciu de sprijin material și moral pentru persoanele cele mai defavorizate, precum și pentru persoanele care au fost victime ale dezastrelor naturale pentru a le ajuta să-și normalizeze viața. Din dispozițiile articolului 74 alineatul (2) (modificat) din Codul civil turc, precum și din cele ale articolului 6 din Regulamentul privind fundațiile instituit în temeiul Codului civil turc, reiese clar și definitiv că, pentru a decide cu privire la înregistrarea unei fundații, nici unul dintre elementele interzise prin aceste dispoziții nu trebuie să se realizeze. Într-adevăr, fiind adoptate pentru protejarea ordinii publice și a interesului general, aceste dispoziții sunt obligatorii. Prin urmare, respingerea de către instanță a cererii de înregistrare a fundației în cauză despre care s-a dovedit că a fost creată în scopul de a susține membrii unei anumite comunități nu este inadecvată (...) La 22 ianuarie 2002, reclamanții au sesizat Curtea de Casație cu privire la o cerere de rectificare a hotărârii din 22 noiembrie 2001, pe motiv că a interpretat greșit dispozițiile articolului 3 din Statutul fundației, în măsura în care, fiind redactate greșit, acestea prezentau confuzie și nu reflectau adevărata intenție a membrilor săi fondatori. În special, ei susțineau că fundația avea, printre altele, drept scop, în limitele posibilităților sale, să ofere sprijin material și moral celor mai săraci și celor care au suferit catastrofe naturale, indiferent de convingerile sau apartenența lor religioasă, protestantă sau nu, printr-o hotărâre din 14 februarie 2002, care a fost notificată reclamanților la 1 februarie 2002 Martie 2002, Curtea de Casație a respins în ultimă instanță cererea lor de rectificare. Dreptul și practica internă pertinente Constituția Dispozițiile relevante ale Constituției se citesc astfel: art. 13 □ Drepturile și libertățile fundamentale pot fi limitate prin lege în conformitate cu textul și spiritul constituției, în scopul de a proteja indivizibilitatea statului, suveranitatea națională, ordinea publică, securitatea publică, interesul general, moralitatea și sănătatea publică, precum și din motivele speciale menționate în articolele prezentei constituții. Limitările generale și speciale privind drepturile și libertățile fundamentale nu pot fi luate contrar principiilor ordinii democratice și sociale și nu pot fi utilizate în afara scopurilor impuse acestora. Limitările generale și speciale menționate în acest articol sunt valabile pentru toate drepturile și libertățile fundamentale recunoscute prin prezenta constituție. Nici unul dintre drepturile și libertățile menționate în Constituție nu poate fi exercitat în scopul de a aduce atingere integrității teritoriale a statului și a proprietății națiunii, de a pune în pericol existența statului turc și a Republicii, de a elimina drepturile și libertățile fundamentale, de a încredința direcția de la art. 24 alineatul (1) Fiecare are dreptul la libertatea de conștiință, de credință și de credință religioasă. Rugăciunile, ritualurile și ceremoniile religioase sunt libere cu condiția să nu încalce dispozițiile articolului 14. Nimeni nu poate fi obligat să participe la rugăciuni sau ceremonii și ritualuri religioase sau să divulge convingerile și convingerile sale religioase. ; nimeni nu poate fi învinuit sau acuzat din cauza convingerilor sau convingerilor religioase (...) art. 33 alineatul (1) și 5: Fiecare are dreptul de a înființa o asociație fără a solicita o autorizație prealabilă. Pentru a înființa o asociație, este suficient să se transmită informațiile și documentele indicate de lege autorității competente. Dacă aceasta constată totuși că informațiile și documentele care i-au fost transmise sunt contrare legii, ea sesizează instanța în scopul hotărârii provizorii a activității de asociere sau de dizolvare definitivă a acesteia. (...) Dispozițiile acestui articol se aplică în același mod fundațiilor. În dreptul turc, o fundație este o alocare de bunuri, drepturi sau resurse pentru realizarea unei opere de interes general și fără scop lucrativ. O persoană juridică este creată în acest scop și statutul fundațiilor trebuie aprobat, dacă aceste bunuri, drepturi sau resurse sunt gestionate direct de fundație (a se vedea art. 101-117 din Codul civil). La data relevantă, art. 74 alineatul (2), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 903 din 13 iulie 1967 din Codul civil turc adoptat prin Legea nr. 743 din 17 februarie 1926, a fost formulat după cum urmează: □ Fundațiile care au fost create contrar legii, moralității și moralității publice, intereselor națiunii sau celor create pentru a susține o idee politică sau o anumită rasă sau membrii unei anumite comunități nu pot fi înregistrate. Codul civil turc din 17 februarie 1926 a fost modificat prin legea nr. 4721 adoptată la 22 noiembrie 2001 și intrată în vigoare la 8 decembrie 2001. Dispoziții similare privind fundațiile se găsesc în articolele 101- 117 din noul cod. art. 6 - Fundațiile care au fost create contrar legii, moralității și moravurilor publice, intereselor națiunii sau celor care au fost create pentru a susține o idee politică sau o anumită rasă sau membrii unei anumite comunități nu pot fi înregistrate. reclamanții se plâng de încălcarea libertății lor de asociere, precum și de libertatea lor religioasă, în măsura în care instanțele interne au refuzat înregistrarea fundației lor în registrul ținut de tribunalul de primă instanță din Ankara. În plus, aceștia susțin că au fost discriminați din cauza credinței lor religioase. Aceștia se plâng, de asemenea, că nu au beneficiat de un proces echitabil în fața Tribunalului de Primă Instanță din Ankara, în măsura în care acesta și-a renunțat la funcția judiciară în sine a Direcției Generale a Fundațiilor, însărcinată cu controlul a posteriori al fundațiilor, pentru a rezolva problema juridică care i-a fost pusă. Aceștia susțin că o astfel de ingerință a unei autorități care depinde de puterea executivă în competențele juridice ale Tribunalului de Primă Instanță d Reclamanții susțin încălcarea articolului 11 coroborat cu articolele 9 și 14 din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții susțin, de asemenea, încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție pentru lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de primă instanță din Ankara, în măsura în care acesta a consultat Hotărârea generală a fundațiilor pentru avize cu privire la problema juridică care i-a fost adresată și, prin urmare, a renunțat implicit la funcția sa judiciară. Dispozițiile relevante din art. 6 alin. (1) se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea constată că, în speță, afirmațiile reclamanților se plasează în esență pe teren. Cu toate acestea, consideră că trebuie să le examineze în lumina tuturor dispozițiilor alin. (1) din art. 6 din Convenție. În acest scop, Curtea reamintește de faptul că numai dreptul de a beneficia de dreptul de a beneficia de o instanță judecătorească (a se vedea printre altele Beaumartin c. Franța, Hotărârea din 24 noiembrie 1994, seria A 296-B, § 38). Nimeni nu susține în fața Curții că instanța de primă instanță din Ankara nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială în ceea ce privește modul de desemnare și durata mandatului membrilor săi, precum și existența unei protecții împotriva presiunilor externe. Cu toate acestea, în opinia celor interesați, instanța de primă instanță din Ankara renunțase la funcția sa juridică în sine, la Hotărârea Generală Fundație pentru a soluționa problema juridică care i-a fost pusă. Curtea reamintește că a avut deja posibilitatea de a se pronunța asupra unei chestiuni similare ridicate de reclamanți în cadrul cauzei Ali Serdar Tekin și alții c. Turcia ((dec.), nr 41063/98, 31 august 2000, nepublicată. Aceasta a respins cauza reclamanților având în vedere aspectul tehnic al întrebării preliminare adresate de instanță administrației competente. Acesta este, de asemenea, cazul în speță. Într-adevăr, nimic nu a indicat în dosar că concluziile formulate de Direcție erau susceptibile de a afecta în mod semnificativ aprecierea faptelor întreprinse de instanțele interne sau că instanțele naționale nu au avut posibilitatea de a comenta în mod eficient concluziile direcției. Prin urmare, această parte a cererii de nevinovăție vădită de fond, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, ar trebui respinsă. În plus, reclamanții se plâng de încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1, ale căror dispoziții relevante sunt formulate astfel: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (...) Curtea constată că reclamanții se referă numai în esență la art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu sunt suficient de justificate de această dispoziție. Prin urmare, este necesar să se respingă această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei, în sensul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea celor care au formulat o încălcare a articolului 11 coroborat cu articolele 9 și 14 din Convenție; Declară Cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte
de la requête n
o
35570/02
présentée par Ihsan Yinal ÖZBEK et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 octobre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 août 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, mentionnés ci-dessous, sont des ressortissants turcs, de confession protestante et résidant à Ankara à l’époque des faits. M. Ihsan Yinal Özbek, M
me
Çiğdem Özbek, MM. İsmail Serinken, Vedat Özel, Semih Tanar, Emin Tufan et Güney Onkun exercent une profession libérale, et sont nés respectivement en 1963, 1967, 1971, 1972, 1964, 1965, 1970. M.
Ibrahim et M
me
Șafak Deveci, éditeurs, sont nés en 1971. M
me
Bașak Çelik, historienne, est née en 1977. M. Soner Tufan, linguiste, est né en 1969. M
mes
Angela Serinken, Semra Tanar, Güleser Ibiș, Ilvina Albak et Rabia Yılmaz Tufan, femmes au foyer, sont nées respectivement en 1974, 1969, 1959, 1944 et 1976.
Ils sont représentés devant la Cour par M
e
O.K. Cengiz, avocat à Izmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Par un acte authentique du 20 décembre 2000, les requérants décidèrent de créer une fondation d’utilité publique dénommée
«
Kurtuluș Kiliseleri Vakfı
»
(«
Fondation des Eglises de la Libération
»). Le siège de la fondation fut fixé à Ankara.
Le 21 décembre 2000, les requérants demandèrent au tribunal de première instance d’Ankara («
le tribunal
»), tribunal du chef-lieu du siège de la fondation en cause, l’inscription de leur fondation sur le registre tenu par celui-ci, en vertu de l’article 74 du code civil turc.
Le 14 mars 2001, la Direction générale des fondations, saisie pour avis par le tribunal, déclara s’opposer formellement à l’enregistrement de la fondation en cause, dont le but fondamental, tel qu’il ressortit de ses statuts fondateurs, étant de protéger uniquement les intérêts religieux, culturels et socio-économiques des membres de la communauté protestante, était contraire aux dispositions de l’article 74 § 2 du code civil.
Par un jugement du 12 juin 2001, après avoir entendu les requérants, le tribunal débouta les requérants de leur demande, considérant que la définition du but de la fondation dans ses statuts n’était pas compatible avec l’article 74 § 2 du code civil, qui interdisait le soutient exclusif d’une communauté déterminée.
Le 12 juillet 2001, les requérants se pourvurent en cassation. Ils soutinrent en particulier que le jugement du tribunal n’était pas suffisamment motivé et qu’il s’appuyait sur des considérations d’ordre général et abstraites ne trouvant aucun fondement juridique. Ils alléguèrent, par ailleurs, que les juges du tribunal avaient manqué aux principes d’indépendance et d’impartialité, dans la mesure où ils s’étaient fondés sur l’avis de la Direction générale des fondations du 14 mars 2001 pour statuer sur leur demande, de sorte qu’ils avaient implicitement renoncé à leur fonction juridictionnelle.
Par un arrêt du 22 novembre 2001, après avoir tenu une audience publique, la Cour de cassation confirma la solution retenue dans le jugement du 12 juin 2001, en considérant notamment
:
«
(...) Dans le cadre des normes posées par la Constitution, chacun est égal devant la loi sans aucune discrimination et indépendamment de la race, de la couleur, du sexe, de la pensée politique, des idées philosophiques, de la religion, de la communauté et d’autres motifs semblables (article 10), et dispose de la liberté de conscience, de religion et de pensée (article 14). En l’occurrence, la liberté de créer une fondation ne peut être limitée qu’en vertu de la protection de la sécurité publique, de l’ordre public, de la prévention des crimes, de la protection de la santé et de la morale publiques ainsi que de la protection des droits et des libertés d’autrui et uniquement par la loi. Par conséquent, les dispositions de l’article 74 § 2 du code civil (...) doivent être interprétées à la lumière des limitations apportées par la Constitution (article 14). Ainsi,
il n’existe aucune interdiction légale, pour les personnes vivant en Turquie et qui adhèrent à la croyance protestante, de faire usage de leurs droits et libertés de croyance religieuse et de culte placés sous la protection de la Constitution, - le cas échéant en créant une fondation-, de construire ou de faire construire des lieux de culte (des églises), de faire les travaux et d’entreprendre des actions nécessaires en matière éducative, sociale et culturelle dans le cadre de la liberté de religion et de conscience. D’ailleurs les buts proclamés dans les statuts fondateurs de la «
Fondation de l’Église Protestante d’Istanbul » (
«Istanbul Protestan Kilisesi Vakfı»
) et dans ceux de la «
Fondation Catholique des assyriennes d’Istanbul
» (
«Istanbul Süryani Katolik Vakfı»
), qui, ayant été créées antérieurement, sont citées comme exemple à l’appui par la partie demanderesse, cadrent parfaitement avec tout ce qui vient d’être rappelé ci-dessus; ainsi, ces deux fondations ont été enregistrées par les tribunaux et ont acquis la personnalité juridique.
Or, le but inscrit dans les statuts fondateurs de la «
Fondation des Églises de la Libération
» (
«Kurtuluș Kiliseleri Vakfı»
) dont l’enregistrement est actuellement demandé au tribunal diffère des exemples cités ci-dessus; il va en effet dans le sens d’un soutien des membres de la communauté protestante exclusivement. Comme il a été dit plus haut, il est indiqué dans l’article 3 des statuts portant le titre de «
Le but de la Fondation
», qu’à côté de l’action de subvenir aux besoins religieux des personnes adhérant à la croyance protestante, la fondation en cause, tout en «
[garantissant] un soutien matériel et moral
» aux personnes de cette croyance seulement, «
[offre] un service de soutien matériel et moral aux plus démunis ainsi qu’aux personnes ayant été victimes de catastrophes naturelles pour les aider à normaliser leur vie
», de sorte que cela met clairement en avant le but de la fondation qui est de soutenir une communauté déterminée (à savoir, les personnes de croyance protestante exclusivement).
Il ressort clairement et définitivement des dispositions de l’article 74 § 2 (modifié) du code civil turc, ainsi que de celles de l’article 6 du règlement relatif aux fondations créées en vertu des dispositions du code civil turc, que pour décider de l’enregistrement d’une fondation, aucun des éléments interdits par ces dispositions ne doit se réaliser. En effet, ayant été adoptées pour la protection de l’ordre public et de l’intérêt général, ces dispositions sont impératives. Par conséquent, le rejet par le tribunal de la demande d’enregistrement de la fondation en cause dont il s’est avéré avoir été créée dans le but de soutenir les membres d’une communauté déterminée n’est pas inopportun (...)
»
Le 22 janvier 2002, les requérants saisirent la Cour de cassation d’une demande en rectification de l’arrêt du 22 novembre 2001, au motif qu’elle avait mal interprété les dispositions de l’article 3 des statuts de la fondation, dans la mesure où, ayant été mal rédigées, celles-ci portaient à confusion et ne reflétaient pas la véritable intention de ses membres fondateurs. En particulier, ils soutenaient que la fondation avait, entre autres, pour but, dans les limites de ses possibilités, d’apporter un soutien matériel et moral aux plus démunis et aux personnes victimes de catastrophes naturelles, et cela quelque soit leur croyance ou leur appartenance religieuse, protestant ou non.
Par un arrêt du 14 février 2002, qui fut notifié aux requérants le 1
er
mars 2002, la Cour de cassation rejeta en dernière instance leur demande en rectification.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La Constitution
Les dispositions pertinentes de la Constitution se lisent ainsi :
Article 13
« Les droits et les libertés fondamentaux peuvent être limités par la loi en conformité avec le texte et l’esprit de la Constitution dans le but de protéger l’indivisibilité de l’Etat, la souveraineté nationale, l’ordre public, la sûreté publique, l’intérêt général, la moralité et la santé publiques ainsi que pour les raisons spéciales mentionnées dans les articles de la présente Constitution.
Les limitations générales et spéciales concernant les droits et les libertés fondamentaux ne peuvent être prises contrairement aux principes de l’ordre démocratique et social et ne peuvent être utilisées en dehors des buts qui leurs sont prescrits.
Les limitations générales et spéciales qui sont mentionnées dans cet article sont valables pour tous les droits et les libertés fondamentaux reconnus par la présente Constitution. »
Article 14 § 1
« Aucun des droits et libertés mentionnés dans la Constitution ne peut être exercé dans le but de porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat et l’unité de la nation, de mettre en péril l’existence de l’Etat turc et de la République, de supprimer les droits et libertés fondamentaux, de confier la direction de l’Etat à un seul individu ou à un groupe ou d’assurer l’hégémonie d’une classe sociale sur d’autres classes sociales, ou d’établir une discrimination fondée sur la langue, la race, la religion ou l’appartenance à une secte religieuse, ou d’instituer par tout autre moyen un ordre étatique fondé sur de telles conceptions et opinions (...) »
Article 24 § 1
«
Chacun a droit à la liberté de conscience, de croyance et de conviction religieuse. Les prières, les rites et les cérémonies religieux sont libres à condition de ne pas violer les dispositions de l’article 14. Nul ne peut être contraint de participer à des prières ou des cérémonies et rites religieux ni de divulguer ses croyances et ses convictions religieuses
; nul ne peut être blâmé ni inculpé à cause de ses croyances ou convictions religieuses (...)
»
Article 33 §§ 1et 5
« Chacun a droit de fonder une association sans demander une autorisation au préalable. Pour fonder une association, il suffit de transmettre les informations et les documents indiqués par la loi à l’autorité compétente. Si cette dernière constate néanmoins que les informations et les documents qui lui sont transmis sont contraires à la loi, elle saisit le tribunal aux fins de l’arrêt provisoire de l’activité de l’association ou de sa dissolution définitive.
(...)
Les dispositions de cet article s’appliquent de la même manière aux fondations.
»
2.
Le statut des fondations (vakıflar)
En droit turc, une fondation est une affectation de biens, droits ou ressources à la réalisation d’une oeuvre d’intérêt général et à but non lucratif. Une personne morale est créée à cette fin et les statuts des fondations doivent être approuvés, dès lors que ces biens, droits ou ressources sont gérés directement par la fondation (voir les articles 101-117 du code civil).
A l’époque pertinente, l’article 74 § 2, tel que modifié par la loi n
o
903 du 13 juillet 1967 du code civil turc adopté par la loi n
o
743 du 17 février 1926, était libellé comme suit
:
« Les fondations qui ont été créées contrairement à la loi, à la moralité et aux mœurs publics, ou aux intérêts de la nation ou celles qui ont été créées pour soutenir une idée politique ou une race déterminée ou les membres d’une communauté déterminée ne peuvent être enregistrées.
»
Le code civil turc du 17 février 1926 fut amendé par la loi n
o
4721 adoptée le 22 novembre 2001 et entrée en vigueur le 8 décembre 2001. Des dispositions similaires relatives aux fondations se trouvent dans les articles
101 à 117 du nouveau code.
3.
L’article 6 du règlement n
o
7/1066 relatif aux fondations créées sur la base des dispositions du code civil turc du 25 juillet 1970
« Les cas qui ne donnent pas droit à l’enregistrement
:
Article 6 - Les fondations qui ont été créées contrairement à la loi, à la moralité et aux mœurs publics, ou aux intérêts de la nation ou celles qui ont été créées pour soutenir une idée politique ou une race déterminée ou les membres d’une communauté déterminée ne peuvent être enregistrées. »
1.
Invoquant l’article 11 combiné avec les articles 9 et 14 de la Convention,
les requérants se plaignent de la violation de leur liberté d’association ainsi que de leur liberté de religion, dans la mesure où les juridictions internes ont refusé l’enregistrement de leur fondation dans le registre tenu par le tribunal de première instance d’Ankara. Ils allèguent, en outre, avoir subi une discrimination en raison de leur croyance religieuse.
2.
Ils se plaignent également de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable devant le tribunal de première instance d’Ankara, dans la mesure où celui-ci avait renoncé à sa fonction juridictionnelle en s’adressant à la Direction générale des fondations, chargée du contrôle a posteriori des fondations, pour résoudre le problème juridique qui lui était posé. Ils soutiennent que pareille ingérence d’une autorité dépendant du pouvoir exécutif dans les compétences juridiques du tribunal de première instance d’Ankara ne cadre pas avec le principe d’indépendance du pouvoir juridictionnel énoncé à l’article 6 § 1 de la Convention.
3.
Sur la base des mêmes faits, les requérants allèguent, en outre, la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
1.
Les requérants allèguent la violation de l’article 11 combiné avec les articles 9 et 14 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Les requérants allèguent également la violation de l’article 6 § 1 de la Convention pour absence d’indépendance et d’impartialité du tribunal de première instance d’Ankara, dans la mesure où celui-ci avait consulté la Direction générale des fondations pour avis sur la question juridique qui lui était posée et avait, de ce fait, renoncé implicitement à sa fonction juridictionnelle. Les dispositions pertinentes de l’article 6 § 1 se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour constate qu’en l’espèce les thèses des requérants se placent pour l’essentiel sur le terrain «
de l’indépendance et de l’impartialité
» du tribunal ayant refusé leur demande d’enregistrement de leur fondation. Elle estime, toutefois, devoir examiner celles-ci à la lumière de l’ensemble des dispositions du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention.
A cette fin, la Cour rappelle d’emblée que seul mérite l’appellation de «
tribunal
» au sens de l’article 6 § 1 un organe jouissant de la plénitude de juridiction et répondant à une série d’exigences telles que l’indépendance à l’égard de l’exécutif comme des parties en cause (voir, parmi d’autres,
Beaumartin c. France
, arrêt du 24
novembre 1994, série A 296-B, § 38). Nul ne soutient devant la Cour que le tribunal de première instance d’Ankara ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial quant au mode de désignation et à la durée du mandat de ses membres ainsi qu’à l’existence d’une protection contre les pressions extérieures. Cependant, aux yeux des intéressés, le tribunal de première instance d’Ankara avait renoncé à sa fonction juridictionnelle en s’adressant à la Direction générale des fondations pour résoudre le problème juridique qui lui était posé.
La Cour rappelle avoir déjà eu l’occasion de se prononcer sur une question semblable soulevée par les requérants dans le cadre de l’affaire
Ali Serdar Tekin et autres c. Turquie
((déc.), n
o
41063/98, 31 août 2000, non publiée). Elle avait rejeté le grief des requérants au vu de l’aspect technique de la question préjudicielle posée par le tribunal à l’administration compétente. Tel est également le cas en l’espèce.
En effet, rien n’indiquait dans le dossier que les conclusions formulées par la Direction étaient susceptibles d’influencer de manière prépondérante l’appréciation des faits entreprise par les tribunaux internes ni que les requérants n’avaient pas eu la possibilité de commenter efficacement les conclusions de la Direction. Il convient dès lors de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
3.
Les requérants se plaignent, par ailleurs, de la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, dont les dispositions pertinentes sont libellées
ainsi :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international (...)
»
La Cour constate que les requérants se réfèrent uniquement en substance à l’article 1 du Protocole n
o
1 et n’ont pas suffisamment étayé leur grief tiré de cette disposition. Il convient dès lors de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief des requérants tiré de la violation de l’article
11 combiné avec les articles 9 et 14 de la Convention;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président