AFFAIRE ALATAȘ ET KALKAN c. TURQUIE

AFFAIRE ALATAȘ ET KALKAN c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ALATAȘ ȘI KALKAN c. TURCIA (solicitarea nr. 57642/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2005 DEFINITIVF 11/01/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Alataș și Kalkan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecătorii domnului S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce ați deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2005, Rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedural la originea cauzei se află o cerere (n 57642/00) îndreptat împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Abdullah Alataș și Aktay, avocați în Ankara. În prezenta cauză, guvernul turc ( În primul rând, reclamanții s-au plâns de întârzierea pe care l-au luat la data la care au plătit-o în mod suplimentar pentru expropriere, cu interese insuficiente în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52) 1 din Regulamentul de procedură al Curții. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 13 iunie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. În cazul în care, la data de 17 iulie 1996, reclamantul a introdus o cale de atac în fața tribunalului din marele stat membru al statului membru în care se află instanța de judecată, Tribunalul a stabilit o cale de atac la data de 17 iulie 1996. În dezacord cu suma plătită, reclamanții au introdus o cale de atac în creștere în fața instanței judecătorești din statul membru în care se află instanța de judecată din statul membru în care se află instanța de judecată (inclusiv instanța de judecată din statul membru în cauză). Prin hotărârea din 29 decembrie 1997, tribunalul le-a acordat reclamanților câștig de cauză și le-a acordat o despăgubire suplimentară de 5 954 751 000 de cărți turcești vechi ( Curtea de Casație a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 29 iunie 1998. 11.L.Administrație suplimentară, plus dobânda moratorie, a fost plătită reclamanților la 11 noiembrie 1999, data la care suma de 14 344 980 000 TRL. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 12. Pentru dreptul și practica internă relevante în materie de expropriere, a se vedea Akkuș c. Turcia 1305-1306, § 13-16), și Akac. Turcia (hotărârea din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VI, p. 2674 2676, § 17-25). ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALEGATE DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 13. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Teze ale părților 14. Guvernul invită Curtea, în primul rând, să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni în temeiul articolului 35 din Convenție. din termenul respectiv ar fi 29 iunie 1998, data la care hotărârea Tribunalului de Mare Instanță a devenit definitivă după respingerea de către Curte a recursului în recurs intentat de către administrația expropriantă. Or, reclamanții au sesizat Curtea la 19 aprilie 2000, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă. 15. Guvernul susține, de asemenea, că nu au fost epuizate căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 din convenție, din cauza faptului că nu au exercitat în mod corect acțiunea pusă la dispoziția acestora prin art. 105 din Codul obligațiilor. 16. Reclamanții contestă prima teză, dar nu se pronunță asupra celei de a doua. În primul rând, ei observă că, în 1993, nu li s-a plătit decât în 1996, după ce terenul a fost transferat efectiv de la suprafață la . În al doilea rând, ei denunță întârzierea efectuării plății în avans. În aceste privințe, aceștia susțin că întârzierile denunțate în speță nu au fost compensate, din cauza lipsei oricărui interes moratoriu în ceea ce privește prima parte și din cauza insuficienței intereselor acordate în ceea ce privește a doua parte, având în vedere rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Aprecierea Curții în ceea ce privește admisibilitatea 18. În ceea ce privește excepia de la regula de șase luni (punctul 14 de mai sus), Curtea arată că t ă ț ii cu care este sesizată se referă în principal la întârzierea impusă de administra ț ia care urmează să fie plătită de către t ă ț i le suplimentare de expropriere și la prejudiciul care ar fi rezultat astfel pentru in t e r i t ă ț ii. Or, un astfel de litigiu nu putea fi invocat de aceștia decât după ce a existat un anumit termen rezonabil pe care Curtea l-a admis până în prezent ca fiind de trei luni de la hotărârea Curții de Casație ( Akkuș) , citată anterior, p. 1331 alineatul 35). Cu toate acestea, cauza trebuia, în orice caz, să fie supusă organelor Convenției în termen de șase luni de la plata sumei acordate de instanțele interne, act care a pus capăt situației care constituie o încălcare. Curtea consideră că data care trebuie reținută ca fiind data a quo din acest termen este, prin urmare, plata sumei datorate de către administrație, și anume 11 noiembrie 1999. În consecință, prin solicitarea Comisiei la 19 aprilie 2000, reclamanții au îndeplinit cerința articolului 35 din Convenție. 19. În ceea ce privește problema neobosirii în speță (punctul 15 de mai sus), Reamintește că Curtea a respins deja o excepție similară în cauza Aka (citată anterior, pp. 2678 2679, §§ 34-37). În acest caz, Curtea nu poate accepta excepțiile guvernului. 21. Cu toate acestea, în ceea ce privește prima parte a cauzei reclamanților, Curtea consideră că părțile interesate nu au fost în măsură să demonstreze că au suferit vreun prejudiciu disproporționat în cursul primilor trei ani de la introducerea deciziei de expropriere în registrul funciar. Într-adevăr, în această perioadă ei au continuat să se bucure de bunurile lor, chiar dacă drepturile lor reale au fost limitate ca urmare a acestei înscrieri. Presupunând chiar că restricția le-a cauzat o pierdere a faptului, de exemplu, de la interdicția de vânzare al cărei bun a fost lovit, este totuși forțată să constate că această parte a plângerii se confruntă cu un motiv de nu extenuare, întrucât reclamanții nu au făcut niciun demers în fața organismelor naționale pentru a susține o astfel de pierdere. Această parte a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , menționat anterior) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că acesta trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Aceasta constată într-adevăr că această componentă nu se confruntă cu niciun motiv d . . În ceea ce privește fondul 23. Curtea a tratat în repetate rânduri de afaceri cu chestiuni similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Akkuș , p. 1310, § 30-31, și Aka, p. 2682, § 50-51, menționate anterior. 24. Curtea constată că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este imputată administrației expropriante, care le-a cauzat proprietarilor un prejudiciu distinct care adaugă la exproprierea bunurilor lor. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamanții au trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre cerințele de interes general și protejarea dreptului la respectarea bunurilor. 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 26, reclamanții se plâng, de asemenea, că durata procedurii de expropriere care a început în 1993 cu înscrierea în registrul funciar a deciziei de expropriere și care s-a încheiat cu plata despăgubirii suplimentare, care a avut loc în noiembrie 1999 nu a respectat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 27. Guvernul susține că durata procedurii, inițiată la 8 august 1996, cu introducerea acțiunii în creștere a acțiunii și încheiată la 29 iunie 1998 cu hotărârea Curții de Casație, nu poate fi considerată rezonabilă, subliniind în special absența în speță a întârzierii imputate instanțelor naționale. 28. Având în vedere concluzia sa anterioară pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că acest fapt, deși nu se referă la niciun motiv de a se aplica articolului 35, nu merită o examinare separată în ceea ce privește aspectele legate de cerina de celeritate prevăzută la art. 6 alineatul (1). III. PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Răni și cheltuieli de judecată 30. Reclamanții susțin că trebuie să fie despăgubiți pentru un prejudiciu material pe care îl reprezintă 7 504 dolari americani (USD), sumă echivalentă cu aproximativ 6 177 de euro (EUR). Pe de altă parte, în formularul de cerere, aceștia solicitau, de asemenea, repararea unei daune morale, precum și rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a-și număra pretențiile. 31. Guvernul nu se pronunță asupra acestor chestiuni. 32. Având în vedere modul de calcul adoptat în Hotărârea Akkuș (citată anterior, p. 1311, § 35-36 și 39), și având în vedere datele economice relevante, Curtea acordă reclamanților, în comun, pentru prejudiciul material, echivalentul în euro al sumei solicitate, și anume 6 177 EUR. 33. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 34. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că, în temeiul articolului 41 din convenție, aceasta rambursează numai cheltuielile de care este stabilit că au fost suportate efectiv și obligatoriu și sunt de o sumă rezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Nikolova c. Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Deși cererea reclamanților nu este nici criptată, nici documentată, forța este totuși de acord că reclamanții au suportat în mod necesar anumite cheltuieli în scopul reprezentării lor în fața instanțelor naționale, precum și la Strasbourg. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamanților 1 000 EUR, indiferent de costuri. Interese moratoriu 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE ACESURI, CURȚIA, ÎN L Încheie restul cererii admisibile A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr în ceea ce privește înălțarea cu întârziere a plății în avans din partea întreprinderilor suplimentare de expropriere; A se vedea că nu există nici un motiv de a se lua în considerare separat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului i. 6 177 EUR (șase mii o sută șaptezeci și șapte de euro) pentru daune materiale ii. 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe exigibile la data plății de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 octombrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ALATAȘ ET KALKAN c. TURQUIE

(Requête n

o

57642/00)

ARRÊT

STRASBOURG

11 octobre 2005

DÉFINITIF

11/01/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Alataș et Kalkan c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

.

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

57642/00) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Abdullah Alataș et İsmail Kalkan («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 19 avril 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

es

Tekin Akıllıoğlu et Adil

Aktay, avocats à Ankara. Dans la présente affaire, le Gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

3.

Invoquant les articles 6 de la Convention et 1

du Protocole n

o

1, les requérants se plaignaient notamment du retard pris par l’Etat dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.

4.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52

§

1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article

26 § 1 du règlement.

5.

Le 13 juin 2002, la Cour (troisième section) a décidé de porter la requête à la connaissance du Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a également décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

6.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

7.

En 1993, la Direction générale des routes nationales («

la Direction

») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant aux requérants et sis à İskenderun, pour la construction d’une voie périphérique.

8.

L’indemnité fixée fut versée aux requérants le 17 juillet 1996. En désaccord avec le montant payé, les requérants introduisirent un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance d’İskenderun («

le tribunal

»).

9.

Par un jugement du 29 décembre 1997, le tribunal donna gain de cause aux requérants et leur accorda une indemnité complémentaire de 5

954

751 000 anciennes livres turques («

TRL

») au total. Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an, à calculer à partir du 17 juillet 1996, date de cession du terrain à la Direction.

10.

La Cour de cassation confirma ce jugement par un arrêt du 29

juin

1998.

11.

L’indemnité complémentaire, majorée des intérêts moratoires, fut versée aux requérants le 11 novembre 1999, date à laquelle le montant s’élevait à 14

344

980 000 TRL.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Pour le droit et la pratique internes pertinents en matière d’expropriation, voir

Akkuș c.

Turquie

(arrêt du 9 juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, pp.

1305-1306, §§ 13-16), et

Aka c. Turquie

(arrêt du 23 septembre 1998,

Recueil

1998

‑

VI, pp. 2674

‑

2676, §§ 17-25).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

13.

Les requérants allèguent une violation de l’article 1 § 1 du Protocole

no 1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

»

A.

Thèses des parties

14.

Le Gouvernement invite la Cour, en premier lieu, à rejeter la requête pour inobservation du délai de six mois en vertu de l’article 35 de la Convention. Le

dies a quo

dudit délai serait le 29 juin 1998, date à laquelle le jugement du tribunal de grande instance est devenu définitif suivant le rejet par la Cour de cassation du recours en pourvoi intenté par l’administration expropriante. Or, les requérants ont saisi la Cour le 19

avril

2000, soit plus de six mois après la décision interne définitive.

15.

Le Gouvernement soutient de plus que les requérants n’ont pas épuisé, comme l’exige l’article 35 de la Convention, les voies de recours internes faute d’avoir correctement exercé le recours mis à leur disposition par l’article 105 du code des obligations.

16.

Les requérants contestent la première thèse, mais ne se prononcent pas sur la seconde.

Ils maintiennent leur grief qu’ils ventilent sous deux volets.

17.

En premier lieu, ils font remarquer que l’indemnité initiale, fixée en 1993, ne leur a été versée qu’en 1996, après la cession effective du terrain à l’Etat.

En second lieu, ils dénoncent le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire.

A ces égards, ils soutiennent que les retards dénoncés en l’espèce ne furent pas compensés, et ce, du fait de l’absence d’un quelconque intérêt moratoire quant au premier volet, et du fait de l’insuffisance des intérêts accordés quant au second volet, eu égard au taux d’inflation très élevé en Turquie.

B.

Appréciation de la Cour

1.

Quant à la recevabilité

18.

S’agissant de l’exception tirée de la règle des six mois (paragraphe 14 ci-dessus), la Cour relève que le grief dont elle est saisie porte essentiellement sur le retard mis par l’administration à payer l’indemnité complémentaire d’expropriation et sur le préjudice qui en aurait ainsi résulté pour les requérants.

Or un tel grief ne pouvait être soulevé par ceux-ci qu’après l’écoulement d’un certain délai raisonnable que la Cour a jusqu’à présent admise comme étant de trois mois à partir de l’arrêt de la Cour de cassation (

Akkuș

, précité, p. 1311, § 35). Cela étant, le grief devait en tout état de cause être soumis aux organes de la Convention dans les six mois à partir du versement de la somme accordée par les juridictions internes, acte qui a mis fin à la situation constitutive d’une violation.

La Cour considère que la date à retenir comme le

dies a quo

de ce délai est donc celle du paiement de la somme due par l’administration, à savoir le 11 novembre 1999. Il s’ensuit qu’en saisissant la Commission le 19

avril

2000, les requérants ont satisfait à l’exigence de l’article 35 de la Convention.

19.

Pour ce qui est de la question de non-épuisement soulevée en l’espèce (paragraphe 15 ci-dessus),

il suffit de rappeler que la Cour a déjà rejeté une exception semblable dans l’affaire

Aka

(précité, pp.

2678

‑

2679, §§ 34-37).

Elle n’aperçoit en l’espèce aucun motif de se départir de cette conclusion.

20.

Bref, la Cour ne saurait accueillir les exceptions du Gouvernement.

21.

Cela étant, quant au premier volet du grief des requérants, la Cour estime que les intéressés n’ont pas été en mesure de démontrer qu’ils ont subi un quelconque préjudice disproportionné, durant les trois premières années suivant l’inscription de la décision d’exproprier au registre foncier.

En effet, pendant cette période ils ont continué à jouir de leurs biens, même si leurs droits réels étaient restreints du fait de cette inscription. A supposer même que la restriction leur ait causé une perte du fait, par exemple, de l’interdiction de vente dont le bien était frappé, force est néanmoins de constater que cette partie du grief se heurte au motif de non

‑

épuisement, aucune démarche n’ayant été effectuée par les requérants devant les instances nationales pour faire valoir une telle perte.

Cette partie du grief s’avère donc irrecevable pour ce motif.

22.

Quant au second volet, tiré du retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire, la Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment,

Akkuș

, précité) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que celui-ci doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en effet que ce volet ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.

2.

Quant au fond

23.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Akkuș

, p. 1310, §§ 30-31, et

Aka

, p.

2682, §§ 50-51, précités).

24.

Elle a examiné la présente affaire et constate que le Gouvernement n’a fait valoir aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour observe que le retard pris dans le paiement de l’indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes est imputable à l’administration expropriante, qui a fait subir aux propriétaires un préjudice distinct s’ajoutant à l’expropriation de leurs biens. C’est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que les requérants ont eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre les exigences de l’intérêt général et la sauvegarde du droit au respect des biens.

25.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

26.

Les requérants se plaignent également de ce que la durée de la procédure d’expropriation qui débuta en 1993 avec l’inscription au registre foncier de la décision d’exproprier et qui prit fin avec le paiement de l’indemnité complémentaire, intervenu en novembre 1999 a méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

27.

Le Gouvernement affirme que la durée de la procédure, débutée le 8

août 1996 avec l’introduction de l’action en augmentation de l’indemnité et achevée le 29 juin 1998 avec l’arrêt de la Cour de cassation, ne saurait passer pour déraisonnable. Il souligne notamment l’absence en l’espèce de retard imputable aux tribunaux nationaux.

28.

Eu égard à sa conclusion précédente sur le terrain de l’article 1 du Protocole n

o

1, la Cour estime que ce grief, bien qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité

inscrit à l’article 35, ne mérite pas un examen séparé sous l’angle de l’exigence de célérité inscrite à l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

30.

Les requérants affirment devoir être dédommagés pour un préjudice matériel qu’ils évaluent à 7 504 dollars américains (USD), somme équivalant à environ 6

177 euros (EUR).

Ils ne se prononcent pas quant au dommage moral et frais et dépens.

En revanche, dans le formulaire de requête, ils réclamaient en outre la réparation d’un dommage moral ainsi que le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour, sans pour autant chiffrer leurs prétentions.

31.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ces questions.

32.

Considérant le mode de calcul adopté dans l’arrêt

Akkuș

(précité, p.

1311, §§ 35-36 et 39), et à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour accorde aux requérants, conjointement, au titre du dommage matériel, l’équivalant en euros de la somme réclamée, à savoir 6

177 EUR.

33.

Quant au préjudice moral, la Cour estime qu’en l’espèce le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.

34.

Pour ce qui est des frais et dépens, la Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention, elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi beaucoup d’autres,

Nikolova c. Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, § 79, CEDH 1999-II).

Bien que la demande des requérants ne soit ni chiffrée ni documentée, force est néanmoins d’accepter que les requérants ont nécessairement encouru certains frais aux fins de leur représentation devant les juridictions nationales ainsi qu’à Strasbourg.

Partant, la Cour estime qu’il convient d’accorder aux requérants 1

000

EUR, tous frais confondus.

B.

Intérêts moratoires

35.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

irrecevable le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 en tant qu’il porte sur le retard dans le versement de l’indemnité d’expropriation initialement fixée ;

2.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1

quant au grief tiré du paiement tardif de l’indemnité complémentaire d’expropriation ;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré d’un manque de célérité au sens de l’article 6 § 1 de la Convention

;

5.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral

;

6.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants, conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i. 6 177 EUR (six mille cent soixante-dix-sept euros) pour dommage matériel

;

ii. 1

000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

iii. tout montant pouvant être dû au titre des taxes exigibles au moment du versement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président