ROSIER c. FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 77172/01 prezentată de Christine ROSIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 octombrie 2005, într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mei Mularoni, Fura-Sandström, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 19 noiembrie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentei, Christine Rosier, este cetățean francez, născută în 1974 și rezidentă în La Teste de Buch. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul I. Desmoulins, avocat în baroul Bordeaux. Guvernul pârât a fost reprezentat de domnul E. Belliard, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În conformitate cu rechizitoriul procurorului Republicii lângă Tribunalul de Mare Instanță din Bordeaux și printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2000, camera de acuzare a tribunalului din Bordeaux l-a retrimis pe M. în fața tribunalului din Gironde, pentru viol asupra recurentei, minor cu vârsta mai mică de 15 ani în momentul faptelor, pe persoană care avea autoritate, și agresiuni sexuale asupra altor persoane minore cu vârsta mai mică de 15 ani de persoană care avea autoritate. Prin Hotărârea din 6 iunie 2001, tribunalul de asediu l-a acuzat pe domnul R. de viol, dar l-a condamnat pentru alte acuzații. Prin hotărârea din aceeași zi, instanța de judecată a statuat asupra intereselor civile. Întrucât acuzatul fusese achitat de către șeful violului și nu a reieșit din dezbaterile la adresa existenței unui fapt dăunător comis de el asupra persoanei reclamantei care îi permitea acesteia să solicite despăgubiri, aceasta și-a respins pretențiile de despăgubire. Pe de altă parte, Comisia a alocat sume ca daune altor părți civile. Dreptul intern relevant 1. Legea din 15 iunie 2000 de întărire a protecției prezumției de nevinovăție și a drepturilor victimelor cu privire la procedurile penale Această lege a instituit un al doilea grad de jurisdicție în materie penală, permițând recursul la sentințele de condamnare pronunțate de o instanță judecătorească. Posibilitatea de a face recurs la sentințe era complet exclusă. 2. Dispoziții relevante din Codul de procedură penală, astfel cum erau în vigoare în momentul faptelor art. 371 După ce instanța de judecată se pronunță asupra acțiunii publice, instanța, fără asistența juriului, se pronunță asupra cererilor de despăgubire formulate (...) de partea civilă împotriva celui acuzat (...).art. 372 Partea civilă, în cazul de culpă (...), poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de vinovăția persoanei acuzate, astfel cum rezultă din faptele care fac obiectul acuzării. art. 380-1 Hotărârile de condamnare pronunțate de instanța judecătorească din primă instanță pot face obiectul unui apel în condițiile prevăzute de prezentul capitol (...).art. 380-2 Dreptul de a apela aparține: A la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Hotărârile judecătorești pronunțate de instanța judecătorească nu pot face obiectul unui recurs decât în interesul legii și fără prejudecată părții soluționate. art. 573 Cu toate acestea, pot da naștere unei căi de atac în caz de casare din partea părților la care fac trimitere hotărârile pronunțate de instanța judecătorească de judecată, fie după achitare în condițiile prevăzute la art. 371, fie după achitarea sau scutirea de pedeapsă în condițiile prevăzute la articolul (3) Legea din 4 martie 2002 de completare a legii din 15 iunie 2000 și ulterior faptelor în litigiu Această lege a adăugat la ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Invocând articolele 6, 13 și 14 din Convenție, reclamanta, partea civilă, se plânge de posibilitatea de a face recurs la o hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească. (1) Recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil, din cauza unei încălcări a principiului egalității armelor între părți. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1. Argumentele părților a) Guvernul În ceea ce privește acțiunea publică, guvernul ridică lipsa de calitate a victimei recurentei, mai exact că aceasta nu este direct vizată de actul sau de omisiunea în cauză, în speță, posibilitatea de a face apel la decizia privind acțiunea publică. El recunoaște că acțiunea publică poate fi declanșată prin intermediul plângerii cu constituție de părți civile, dar subliniază că aceasta din urmă nu devine amantă. Dreptul de a continua să aparțină exclusiv ministerului public, guvernul consideră că recunoaște reclamanta ca fiind victimă În ceea ce privește acțiunea civilă, guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, subliniind faptul că reclamanta nu este prevăzută în casarea împotriva tribunalului de judecată, care acționează asupra intereselor civile, în timp ce recursul în Casație deschis părții civile asupra intereselor civile este o cale de drept utilă, eficientă și adecvată, chiar și în cazul unei achitari. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că cererea este în mod clar greșit întemeiată. Considerând că examinarea din perspectiva egalității armelor ar însemna acordarea unei calități părții civile în cursul procesului penal pe care aceasta din urmă nu o are, el studiază cererea numai sub aspectul dreptului de acces la o instanță. Comitetul consideră că limitarea dreptului de acces al recurentei este justificată, pe de o parte, de drepturile conferite de calitatea sa de parte civilă la procesul penal și, pe de altă parte, de apărarea drepturilor persoanei plătite; pe de altă parte, subliniază faptul că partea civilă nu este privată de orice cale de atac; pe de altă parte, în ceea ce privește interesele sale civile, poate formula un recurs în casație. El reamintește, de asemenea, că art. 6 din Convenția n Într-adevăr, pe de o parte, în ceea ce privește acțiunea publică, pârâtul, partea civilă și procuratura publică ocupă locuri distincte în cursul procesului penal și, pe de altă parte, faptele care generează sau nu dreptul de a face apel, într-un caz la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (b) În primul rând, recurenta consideră că poate fi recunoscută drept victimă Comisia consideră că abordarea în mod diferit a situațiilor similare, permițând, de exemplu, părții civile să facă apel la o ordonanță de nejudiciare, dar interzicându-i acesteia să facă acest lucru într-o hotărâre, nu poate găsi nicio legalizare. Această situație se explică numai prin moștenirea culturală și prin poziția extrem de recentă acordată victimelor în desfășurarea procesului penal. În al doilea rând, recurenta consideră că a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește acțiunea civilă. Aceasta afirmă pe de o parte că recursul în cassation nu a fost inclus în acțiunile care îi erau deschise și, pe de altă parte, că, în orice caz, această acțiune a fost neadecvată, Curtea de Casație fiind niciodată judecată de fapt, în timp ce în speță, aceaceasta a fost tocmai aprecierea faptelor care putea fi soluționate. În cele din urmă, recurenta explică faptul că, în calitate de parte civilă, îi era mai sete de recunoștință decât de răzbunare, care a trecut prin agresiunea de care fusese victima ca negare a identităii sale. În cele din urmă, a fost recunoscută drept victimă a unei infracțiuni, atât pentru ea, cât și pentru procurorul public, o pierdere reală a unei șanse de a fi recunoscută ca victimă a unei infracțiuni. Aceasta contestă faptul că, atât pentru acțiunea civilă, cât și pentru acțiunea publică, dreptul la restricționarea accesului la o instanță, dar consideră că acestea nu pot fi de natură să elimine acest acces. Comisia consideră că principiul egalității armelor a fost încălcat de reglementările privind accesul la instanța de judecată în materie penală, instituite prin legea din 15 iunie 2000 și dorește ca aceeași posibilitate de a rejudeca fondul cauzei să fie acordată condamnatului, astfel încât acesta să-și poată recunoaște inocența, și părții civile care pierde sau procurorului public în cazul în care partea civilă pierde, astfel încât calitatea de victimă a acesteia să poată fi recunoscută. (2) Evaluarea Curții Curtea reamintește în primul rând că art. 6 din Convenția sa privind dreptul civil se aplică, sub componenta sa civilă, oricărei proceduri a cărei cale de atac este decisivă pentru mai puțin dreptul de caracter civil în cauză și că se aplică procedurilor referitoare la plângerile cu constituție de părți civile (Perez c. Franța [GC], nr 47287/99, §§ 65-66, CEDH 2004 ...). În continuare, Comisia constată că reclamanta nu contestă faptul că a beneficiat efectiv de o procedură echitabilă, conformă cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție, până la pronunțarea hotărârii cu privire la interesele civile de către instanță. Prin urmare, cauza recurentei se referă numai la dreptul de a-și face auzită cauza în mod echitabil, din cauza lipsei oricărei posibilități de reexaminare pe fond a vinovăției persoanei care a fost acuzată în fața tribunalului de judecată și care a fost achitată, în timp ce o reexaminare pe fond ar fi fost posibilă în cazul în care pârâtul ar fi fost condamnat. Or, Curtea reamintește mai întâi că a admis deja că partea civilă, titulară a acțiunii civile, nu poate fi considerată ca fiind o parte a procuraturii publice, singur titular al acțiunii publice, nici, de altfel, în mod obligatoriu, ca aliată a acesteia, rolul și obiectivele lor fiind clar distincte (Berger c. Franța, n 48221/99, § 38, 3 decembrie 2002, CEDH 2002). Pe de altă parte, Convenția nu garantează dreptul la dreptul la o persoană privată, la actio popularis sau de a fi acuzată sau condamnată penal de terțe părți (Perez c. Franța, citată anterior, § 70). În speță, Curtea constată că recurenta solicită contestarea hotărârii judecătorești și condamnarea penală a persoanei achitate. Prin urmare, aplicabilitatea articolului 6 își atinge limitele, recurenta neavând niciun drept de a acuza sau de a condamna penal un terț. În ceea ce privește dreptul la un dublu grad de jurisdicție, Curtea amintește că, în conformitate cu art. 2 din Protocolul nr 7, numai persoana declarată vinovată de o infracțiune are dreptul să facă acest lucru. Cu toate acestea, poate părea surprinzător faptul că legea din 15 iunie 2000 prevede nici un apel posibil împotriva hotărârilor judecătorești de achitare; de altfel, aceaceasta a fost modificată prin legea din 4 martie 2002, care permite procurorului public să facă apel la o hotărâre, dar care nu era în vigoare în momentul faptelor din speță. Cu toate acestea, această caracteristică a procedurii penale franceze nu dezvăluie în sine nici o încălcare a unui drept garantat de Convenție. Prin urmare, această parte a interdicției este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. (2) Recurenta se plânge de o discriminare între drepturile pârâtului și cele ale părții civile. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Curtea reamintește că acest articol completează celelalte clauze normative ale Convenției și protocoalelor; nu a avut o existență independentă, ci este valabil numai pentru mai multe drepturi și libertăți Este adevărat că acesta poate intra în joc chiar și fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu poate găsi să se aplice în cazul în care faptele litigiului nu intră sub incidența cel puțin a clauzelor menționate ( Rasmussen c. Danemarca, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A n 87 § 29). În speță, Curtea a statuat că cauza invocată de recurentă pe teren la art. 6 din convenție este incompatibilă cu dispozițiile convenției. cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. (3) Recurenta consideră că a fost privată de orice acțiune efectivă și că art. 13 din Convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că, dacă Acest articol garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită say-ului să prevaleze de drepturile și libertățile consacrate de Convenție, această dispoziție nu se aplică decât în cazul persoanelor care pot fi apărate de această convenție (a se vedea, printre multe altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 23, § 52). Având în vedere concluziile sale cu privire la celelalte obiecțiuni ridicate de recurentă, Curtea consideră că această condiție nu este îndeplinită în speță. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

77172/01

présentée par Christine ROSIER

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 octobre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

A.

Mularoni,

E.

Fura-Sandström,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 novembre 2001,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Christine Rosier, est une ressortissante française, née en 1974 et résidant à La Teste de Buch. Elle est représentée devant la Cour par M

e

I. Desmoulins, avocate au barreau de Bordeaux. Le gouvernement défendeur était représenté par M

me

E. Belliard, Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Conformément au réquisitoire du procureur de la République près le tribunal de grande instance de Bordeaux et par un arrêt du 25 janvier 2000, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Bordeaux renvoya M. R. devant la cour d’assises de Gironde, pour viol sur la requérante, mineure de moins de quinze ans au moment des faits, par personne ayant autorité, et agressions sexuelles sur d’autres mineures de moins de quinze ans par personne ayant autorité.

Par un arrêt du 6 juin 2001, la cour d’assises acquitta M. R. de l’accusation de viol mais le condamna pour les autres chefs d’accusation.

Par un arrêt du même jour, la cour d’assises statua sur les intérêts civils. Relevant que l’accusé avait été acquitté du chef de viol et qu’il ne ressortait pas des débats l’existence d’un fait dommageable commis par lui sur la personne de la requérante qui permettrait à celle-ci de demander réparation, elle rejeta ses prétentions indemnitaires. Par contre, elle alloua des sommes à titre de dommages et intérêts aux autres parties civiles.

B.

Le droit interne pertinent

Cette loi a institué un second degré de juridiction en matière criminelle, en autorisant l’appel des arrêts de condamnation rendus par une cour d’assises. La possibilité de faire appel des arrêts d’acquittement était totalement exclue.

Article 371

«

Après que la cour d’assises s’est prononcée sur l’action publique, la cour, sans l’assistance du jury, statue sur les demandes en dommages-intérêts formées (...) par la partie civile contre l’accusé (...).

»

Article 372

«

La partie civile, dans le cas d’acquittement (...), peut demander réparation du dommage résultant de la faute de l’accusé, telle qu’elle résulte des faits qui sont l’objet de l’accusation.

»

Article 380-1

«

Les arrêts de condamnation rendus par la cour d’assises en premier ressort peuvent faire l’objet d’un appel dans les conditions prévues par le présent chapitre (...).

»

Article 380-2

«

La faculté d’appeler appartient :

1

o

A l’accusé ;

2

o

Au ministère public ;

(...) 4

o

A la partie civile, quant à ses intérêts civils ; (...)

»

Article 380-3

«

La cour d’assises statuant en appel sur l’action publique ne peut, sur le seul appel de l’accusé, aggraver le sort de ce dernier.

»

Article 572

«

Les arrêts d’acquittement prononcés par la cour d’assises ne peuvent faire l’objet d’un pourvoi que dans le seul intérêt de la loi, et sans préjudicier à la partie acquittée.

»

Article 573

«

Peuvent toutefois donner lieu à un recours en cassation de la part des parties auxquelles ils font grief les arrêts prononcés par la cour d’assises soit après acquittement dans les conditions prévues par l’article 371, soit après acquittement ou exemption de peine dans les conditions prévues par l’article 372.

»

Cette loi a ajouté à l’article 380-2 du code de procédure pénale un alinéa aux termes duquel «

le procureur général peut également faire appel des arrêts d’acquittement

».

GRIEFS

Invoquant les articles 6, 13 et 14 de la Convention, la requérante, partie civile, se plaint de l’impossibilité de faire appel d’un arrêt d’acquittement prononcé par une cour d’assises.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

a) Le Gouvernement

S’agissant de l’action publique, le Gouvernement soulève le défaut de qualité de victime de la requérante, estimant qu’elle n’est pas directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, en l’espèce l’impossibilité de faire appel de la décision portant sur l’action publique.

Il reconnaît que l’action publique peut être déclenchée par le biais de la plainte avec constitution de partie civile, mais souligne que cette dernière n’en devient pas maîtresse. Le droit de poursuivre appartenant uniquement au ministère public, le Gouvernement estime que reconnaître la requérante comme «

victime

» reviendrait à lui octroyer une qualité exclusivement réservée au ministère public.

S’agissant de l’action civile, le Gouvernement soulève une exception tirée du non épuisement des voies de recours internes, soulignant que la requérante ne s’est pas pourvue en cassation contre l’arrêt de la cour d’assises statuant sur les intérêts civils, alors que le pourvoi en cassation ouvert à la partie civile sur les intérêts civils est une voie de droit utile, efficace et adéquate, même dans le cas d’un acquittement.

A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que la requête est manifestement mal fondée. Estimant que l’examiner sous l’angle de l’égalité des armes reviendrait à octroyer à la partie civile au cours du procès pénal une qualité que cette dernière n’a pas, il étudie la requête uniquement sous l’angle du droit d’accès à un tribunal.

Il estime que la limitation du droit d’accès de la requérante est justifiée d’une part par les droits attachés à sa qualité de partie civile au procès pénal et d’autre part par la sauvegarde des droits de la personne acquittée. Il souligne surtout que la partie civile n’est pas privée de tout recours puisqu’elle peut, s’agissant de ses intérêts civils, former un pourvoi en cassation. Il rappelle également que l’article 6 de la Convention n’exige pas l’institution d’un double degré de juridiction.

Enfin, il estime inopérant un quelconque parallèle entre la possibilité d’appel d’un arrêt de condamnation offerte au condamné et l’impossibilité pour la partie civile d’interjeter appel d’un arrêt d’acquittement. En effet, d’une part, en ce qui concerne l’action publique, l’accusé, la partie civile et le ministère public occupent des places distinctes au cours du procès pénal et, d’autre part, les faits générateurs ou non du droit d’appel, dans un cas l’acquittement et dans l’autre la condamnation, sont diamétralement opposés et les seules comparaisons admissibles sont les droits dont dispose chacune des parties dans chacune des hypothèses.

b) La requérante

Tout d’abord, la requérante estime pouvoir être reconnue «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention, en ce qui concerne l’action publique, le rôle et l’objectif du ministère public n’étant pas clairement distincts de ceux de la partie civile. Elle estime que traiter différemment des situations analogues, en autorisant par exemple la partie civile à faire appel d’une ordonnance de non-lieu mais en lui interdisant de le faire d’un arrêt d’acquittement, ne trouve aucune légitimation. Elle n’explique cette situation que par l’héritage culturel et la place extrêmement récente accordée progressivement aux victimes dans le déroulement du procès pénal.

Ensuite, la requérante estime avoir épuisé les voies de recours internes en ce qui concerne l’action civile. Elle affirme d’une part que le pourvoi en cassation ne figurait pas au titre des recours qui lui étaient ouverts et d’autre part, qu’en tout état de cause, ce recours était inadéquat, la Cour de cassation n’étant jamais juge du fait, alors qu’en l’espèce, c’était précisément l’appréciation des faits qui était contestable.

Finalement, la requérante explique qu’en tant que partie civile, elle avait davantage soif de reconnaissance que de vengeance, ayant vécu l’agression dont elle avait été victime comme la négation de son identité. L’impossibilité de faire appel de l’arrêt d’acquittement tant pour elle que pour le ministère public équivalait à une véritable perte d’une chance de pouvoir finalement être reconnue comme victime d’une infraction pénale. Elle conteste l’influence accordée à l’arrêt de la cour d’assises relatif à l’action publique, sur l’existence et sur la nature de voies de recours, tant pour l’action civile que pour l’action publique. Elle reconnaît que des limitations sont implicitement admises à l’accès à un tribunal mais estime qu’elles ne peuvent tout de même pas être de nature à supprimer cet accès. Elle estime que le principe de l’égalité des armes a été violé par les réglementations de l’accès à la cour d’appel en matière criminelle mises en place par la loi du 15 juin 2000 et souhaite que la même possibilité de faire rejuger le fond de l’affaire soit accordée au condamné, afin qu’il puisse faire reconnaître son innocence, et à la partie civile perdante, ou au ministère public lorsque la partie civile est perdante, afin que la qualité de victime de cette dernière puisse être reconnue.

La Cour rappelle tout d’abord que l’article 6 de la Convention s’applique, sous son volet civil, à toute procédure dont l’issue est déterminante pour «

le droit de caractère civil

» en cause et qu’il est applicable aux procédures relatives aux plaintes avec constitution de partie civile (

Perez c. France

[GC], n

o

47287/99, §§ 65-66, CEDH 2004

‑

...).

Elle constate ensuite que la requérante ne conteste pas avoir effectivement bénéficié d’une procédure équitable, conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, jusqu’au prononcé de l’arrêt sur les intérêts civils par la cour d’assises.

Le grief de la requérante porte donc uniquement sur l’impossibilité de faire entendre sa cause équitablement, en raison de l’absence de toute possibilité de réexamen au fond de la culpabilité de la personne qui était accusée devant la cour d’assises et qui a été acquittée, alors qu’un réexamen au fond aurait été possible si l’accusé avait été condamné.

Or, la Cour rappelle tout d’abord qu’elle a déjà admis que la partie civile, titulaire de l’action civile, ne peut être considérée comme l’adversaire du ministère public, seul titulaire de l’action publique, ni d’ailleurs nécessairement comme son alliée, leur rôle et leurs objectifs étant clairement distincts (

Berger c. France

, n

o

48221/99, § 38, 3 décembre 2002, CEDH 2002

‑

X (extraits)). Par ailleurs, la Convention ne garantit pas le droit à la «

vengeance privée

», à l’

actio popularis

ou de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers (

Perez c. France

, précité, §

70).

En l’espèce, la Cour constate que la requérante réclame la remise en cause de l’arrêt d’acquittement et la condamnation pénale de la personne acquittée. Dès lors, l’applicabilité de l’article 6 atteint ses limites, la requérante n’ayant aucun droit à faire poursuivre ou condamner pénalement un tiers.

En ce qui concerne le droit à un double degré de juridiction, la Cour rappelle que, selon l’article 2 du Protocole n

o

7, seule y a droit la personne déclarée coupable d’une infraction pénale. Tel n’est pas le cas de la requérante, qui avait devant la cour d’assises la qualité de partie civile.

Il peut certes paraître surprenant que la loi du 15 juin 2000 n’ait prévu aucun appel possible contre les arrêts d’acquittement. Elle a d’ailleurs été modifiée par la loi du 4 mars 2002, qui permet au ministère public de faire appel d’un arrêt d’acquittement, mais qui n’était pas en vigueur au moment des faits de l’espèce. Toutefois, cette caractéristique de la procédure pénale française ne révèle en soi aucune violation d’un droit garanti par la Convention.

Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejetée en application de l’article

35

§

4.

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour rappelle que cet article complète les autres clauses normatives de la Convention et des protocoles

; il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour «

la jouissance des droits et libertés

» qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (

Rasmussen c. Danemark

, arrêt du 28 novembre 1984, série A n

o

87, § 29).

En l’espèce, la Cour a jugé que le grief soulevé par la requérante sur le terrain de l’article 6 de la Convention est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention. L’article

14 ne peut donc pas être invoqué en combinaison avec cette disposition.

Partant, ce grief est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle que, si

cet article garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés consacrés par la Convention, cette disposition ne vaut que pour les griefs «

défendables

» sur le terrain de ladite Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Boyle et Rice c. Royaume-Uni

, arrêt du 27 avril 1988, série A n

o

131, p.

23, §

52).

Eu égard à ses conclusions relatives aux autres griefs soulevés par la requérante, la Cour estime que cette condition n’est pas remplie en l’espèce. Partant, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président