EDER v. GERMANY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
EDER v. GERMANY (CtEDO, 2005)
Reclamantul, dl Josef Eder, este un național german care s-a născut în 1938 și locuiește în Regen. Reclamantul a fost proprietarul mai multor parcele de teren în apropiere de Regen. Municipalitatea Regen a planificat construcția caselor de sfârșit de săptămână, sport și terenuri de joacă și un restaurant pe acest site care a fost compus din mlaștini și umedland. La 18 aprilie 1974, Autoritatea Bavariană de Planificare a decis că dezvoltarea destinată nu a îndeplinit obiectivele planificării spațiale. Unul dintre principalele motive pentru acest refuz a fost că site-ul a fost situat într-o conservare a naturii. A existat, de asemenea, pericolul de disecție a peisajului prin reședințe secundare și de un efect nedorit asupra promovării turismului. La 19 septembrie 1980 și 27 aprilie 1981, atunci când achiziționează alte parcele de teren (parcels nos. 334/6, 339, 340, 345/4 și 361/4) situate în acest domeniu, reclamantul a fost informat de Autoritatea Administrativă Regională Regen (Landratsamt) că terenul în cauză făcea parte dintr-un habitat natural destinat să fie desemnat ca zonă de conservare a naturii. La 5 august 1981 municipalitatea Regen a publicat un plan de dezvoltare în ciuda obiecțiilor Autorității Bavariane de Planificare. Prin decizii din 24 aprilie, 14 mai și 25 mai 1982, Autoritatea Administrativă Regională Regen a interzis reclamantului să modifice starea naturală a terenurilor (parcels nos. 339, 340 și 361/4), i-a ordonat să umple din nou canalele de drenaj și i-a informat că deciziile vor fi puse în aplicare de către autoritatea administrativă la cheltuielile sale, dacă nu a realizat activitatea preconizată în termenele stabilite la o săptămână și respectiv la o lună. La 24 și 25 mai 1982, Autoritatea Administrativă Regională Regen a reușit să umple canalele pe una dintre parcelele de teren în cauză (nr. 339). După o suspendare pentru câțiva ani de procedură de recurs introdusă de reclamant, Curtea Administrativă Regensburg (Bayerisches Verwaltungsgericht), prin hotărârea din 4 iunie 2003, a constatat că perioadele de limitare sunt prea scurte și că punerea în aplicare a deciziilor era ilegală. La 29 aprilie 1982, Autoritatea Administrativă Regională Regen a refuzat să acorde reclamantului permisiunea de planificare pentru dezvoltarea terenurilor. Această decizie a devenit finală. Prin decretul din 7 iunie 1983, Guvernul Bavariai Inferioare a desemnat zona, inclusiv în parte terenul reclamantului (parcels nos. 334/6, 339, 340, 345/4 și 361/4), ca zonă de conservare a naturii. La 10 aprilie 1984, Autoritatea Administrativă Regională Regen a transferat, după cererea reclamantului, bunurile sale imobiliare situate în acest domeniu către statul Bavaria care stabilește compensația care îi va fi acordată la 115.513 Deutschmarks (DEM). Acesta a refuzat să achiziționeze pachetul nr. 361/4 pe motivul că utilizarea pentru agricultură pe acest respectiv pachet de teren nu a fost afectată de Decretul privind conservarea naturii din 7 iunie 1983. De asemenea, a refuzat să achiziționeze celelalte parcele rămase ale terenului reclamantului. Prin hotărârea din 28 aprilie 1986, Curtea Administrativă de Regensburg a respins apelurile depuse de reclamantul și de statul Bavaria împotriva acestei decizii. Hotărârea a devenit finală, părțile care au retras apelurile lor respective. În 1988, reclamantul a vândut terenurile care nu sunt incluse în zona reglementată de decretul de conservare a naturii (parcels nos. La 27 noiembrie 1992, Autoritatea Administrativă Regen și-a completat decizia din 10 aprilie 1984, ținând cont de modificările aduse în ceea ce privește terenul reclamantului, cum ar fi construcția unui nou drum. Nici un recurs nu a fost interzis împotriva acestei decizii de către solicitant. În consecință, aceasta a devenit finală. Prin hotărârea din 28 septembrie 1989, Curtea de Apel din München (Oberlandesgericht München) a anulat o hotărâre a Curții Regionale Deggendorf (Landgericht) din 28 octombrie 1987 și a crescut suma compensației inițial acordate reclamantului de la 115.513 DEM la 900.000 DEM. La 17 iunie 1991, Curtea Supremă Regională Bavariană (Bayerisches Oberstes Landesgericht) a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept. În 1992, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), ședința ca bancă de trei judecători, a refuzat să admită plângerea constituțională a reclamantului depusă împotriva acestor hotărâri de judecată. La 11 martie 1993, reclamantul a solicitat reluarea procedurii și se acordă compensații. Prin hotărârea din 20 februarie 1995, Curtea Administrativă de la Regensburg a respins cererea reclamantului de reluare a procedurii. Cu toate acestea, a ordonat autorităților administrative să decidă în legătură cu cererea de compensare a reclamantului în ceea ce privește parcelele rămase de teren (parcels nos. 332/3, 335, 337 și 361/4). La 12 decembrie 1997, Autoritatea Administrativă Regională Regen a respins cererea de compensare a reclamantului, constatând că terenurile erau situate în afara zonei de conservare a naturii și, prin urmare, nu au fost afectate de restricțiile de utilizare a terenurilor. Planul de dezvoltare pentru reședințele de sfârșitul săptămânii nu a fost niciodată validat, nici reclamantul nu a fost proprietarul terenurilor de construcție. În plus, cu excepția parcelei nr. 361/4 el a vândut parcele de teren (parcels nos. 332/3, 335 și 337) în 1988. La momentul depunerii cererii de compensare la Autoritatea Administrativă în 1993 el nu mai deține terenul. În orice caz, reclamația sa de compensare nu a fost depusă în termen de trei ani de la data eliberării decretului de protecție a naturii. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii susținând că are dreptul de a fi atribuit de statul Bavaria o compensare adecvată pentru toate parcele din terenul său. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2002, Curtea Regională Landshut a respins cererea reclamantului. Reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2003 Curtea de Apel a respins recursul. Acesta a constatat că Curtea Administrativă Regensburg, prin o hotărâre finală din 28 aprilie 1984, a confirmat decizia Autorității Administrative Regen din 10 aprilie 1984 privind problema transferului terenurilor reclamantului. Cu privire la această teren, chestiunea de compensare a fost soluționată în mod definitiv prin hotărârea Curții de Apel de la München din 28 septembrie 1991, după demiterea recursului reclamantului asupra punctelor de drept de către Curtea Supremă Regională Bavariană la 17 iunie 1991. Potrivit Curții de Apel, acelasi raționament se aplica la cererea reclamantului de a redeschide procedura în vederea acordării unei compensații mai mari în temeiul dispozițiilor Codului federal de clădire (Bundesbaugesetz). Prin o hotărâre finală din 20 februarie 1995 – recursul reclamantului privind punctele de drept a fost respins de Curtea de Apel din Bavaria (Bayerischer Verwaltungsgerichtshof) la 16 ianuarie 1997 – Curtea de Administrație a Regensburgului a refuzat să relueze procedurile în vederea reevaluării cuantumului compensației în ceea ce privește terenurile a căror proprietate a fost transferată în statul Bavaria. Restul parcelelor de teren (parcelele nr. 332/3, 335 și 337 361/4) au fost situate în afara zonei inițial zonei de dezvoltare și, prin urmare, nu au fost afectate de decretul de conservare a naturii, nici de deciziile Autorității Administrative Regen din 24 aprilie și 14 și 25 mai 1982, interzicând reclamantului să modifice condițiile naturale ale acestui teren (parcelele nr. 339, 340 345/4 și 361/4). Potrivit Curții de Apel, considerații importante privind conservarea naturii au făcut ca dezvoltarea propusă să fie incompatibilă cu conservarea zonei umede valoroase din zona respectivă. Reclamantul nu a avut niciodată dreptul de a dezvolta terenurile în cauză și nu a avut niciodată o așteptare legitimă de a realiza dezvoltarea propusă, deoarece planul de dezvoltare nu a fost invalid de la început. În plus, reclamantul nu are dreptul la compensare deoarece utilizarea agricolă a terenurilor nu este interzisă. Curtea de Apel a informat reclamantul să accepte numeroasele hotărâri din instanță din cauza sa, care au confirmat faptul că planul de dezvoltare nu are niciun efect juridic obligatoriu și că terenul în cauză nu a fost niciodată desemnat în scopuri de construcție. La 20 noiembrie 2003, Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof) a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii de a refuza să permită recursul din cauza faptului că cazul nu a susținut nicio chestiune de principiu. La 23 ianuarie 2004, Curtea Federală Constituțională, în calitate de bancă de trei judecători, a refuzat să admită plângerea constituțională a reclamantului în vederea aprobării. Între timp, prin anunțuri din 17 martie și 18 iulie 1997, Oficiul fiscal Zwiesel (Finanzamt) a evaluat impozitul pe venit al reclamantului ținând seama de compensația plătită de statul Bavaria. Reclamantul a interzis apelurile împotriva acestor hotărâri au fost respinse de către Oficiul fiscal Zwiesel la 18 iulie 1997, Curtea de Finanțe München (Finanzgericht) la 14 iulie 2000 și Curtea Federală de Finanțe (Bundesfinzgericht) la 28 iunie 2001. La 20 septembrie 2001, Curtea Constituțională Federală, în calitate de bancă de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului pentru judecată. La 24 octombrie 2001, Oficiul fiscal Zwiesel a emis o nouă evaluare fiscală revizuită ce pretinde plata impozitului pe venit pentru exercițiul fiscal 1991. Appelurile depuse de reclamant au fost respinse de Oficiul fiscal Zwiesel la 24 octombrie 2001 și de Curtea de Finanțe de la München la 24 ianuarie 2003. La 10 decembrie 2003, Curtea Federală de Finanțe a respins apelul reclamantului împotriva deciziei refuzând să-l concedieze pentru recurs în privința punctelor de drept. Acesta a constatat că motivele de recurs ale reclamantului nu îndeplineau cerințele procedurale ale dispozițiilor relevante ale Legii Curții de Finanțe (Finanzgerichtsordnung). Acesta a remarcat, în special, faptul că plângerile referitoare la echitatea procedurii și la interpretarea faptelor care se presupune că nu au fost depuse în termenul de timp clar al dosarului. La 9 ianuarie 2004, Oficiul fiscal Zwiesel a notificat reclamantului o decizie de punere în aplicare din 16 decembrie 2003 în ceea ce privește răspunderea fiscală referitoare la perioada 1991- ianuarie 2003, cu o sumă de 310.440.02 EUR, inclusiv interese, penalități pentru plata întârziere și costurile procedurii. La 8 martie 2004, Curtea Constituțională Federală, ședința ca bancă a trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului pentru aviz. În același timp, Curtea Regională Landshut a solicitat de la reclamant plata costurilor judecătorești. La 22 decembrie 2003, Curtea de District Viechtach (Amtsgericht) a emis un mandat de arest împotriva reclamantului deoarece nu a făcut declarație (eidestatliche Versicherung) în ceea ce privește activele sale. La 21 aprilie 2004, Curtea de District Deggendorf a evaluat valoarea bunurilor imobiliare ale reclamantului la Regen și a stabilit data pentru vânzarea sa obligatorie la 16 noiembrie 2005.