EDER v. GERMANY

Reclamantul, dl Josef Eder, este un național german care s-a născut în 1938 și locuiește în Regen. Reclamantul a fost proprietarul mai multor parcele de teren în apropiere de Regen. Municipalitatea Regen a planificat construcția caselor de sfârșit de săptămână, sport și terenuri de joacă și un restaurant pe acest site care a fost compus din mlaștini și umedland. La 18 aprilie 1974, Autoritatea Bavariană de Planificare a decis că dezvoltarea destinată nu a îndeplinit obiectivele planificării spațiale. Unul dintre principalele motive pentru acest refuz a fost că site-ul a fost situat într-o conservare a naturii. A existat, de asemenea, pericolul de disecție a peisajului prin reședințe secundare și de un efect nedorit asupra promovării turismului. La 19 septembrie 1980 și 27 aprilie 1981, atunci când achiziționează alte parcele de teren (parcels nos. 334/6, 339, 340, 345/4 și 361/4) situate în acest domeniu, reclamantul a fost informat de Autoritatea Administrativă Regională Regen (Landratsamt) că terenul în cauză făcea parte dintr-un habitat natural destinat să fie desemnat ca zonă de conservare a naturii. La 5 august 1981 municipalitatea Regen a publicat un plan de dezvoltare în ciuda obiecțiilor Autorității Bavariane de Planificare. Prin decizii din 24 aprilie, 14 mai și 25 mai 1982, Autoritatea Administrativă Regională Regen a interzis reclamantului să modifice starea naturală a terenurilor (parcels nos. 339, 340 și 361/4), i-a ordonat să umple din nou canalele de drenaj și i-a informat că deciziile vor fi puse în aplicare de către autoritatea administrativă la cheltuielile sale, dacă nu a realizat activitatea preconizată în termenele stabilite la o săptămână și respectiv la o lună. La 24 și 25 mai 1982, Autoritatea Administrativă Regională Regen a reușit să umple canalele pe una dintre parcelele de teren în cauză (nr. 339). După o suspendare pentru câțiva ani de procedură de recurs introdusă de reclamant, Curtea Administrativă Regensburg (Bayerisches Verwaltungsgericht), prin hotărârea din 4 iunie 2003, a constatat că perioadele de limitare sunt prea scurte și că punerea în aplicare a deciziilor era ilegală. La 29 aprilie 1982, Autoritatea Administrativă Regională Regen a refuzat să acorde reclamantului permisiunea de planificare pentru dezvoltarea terenurilor. Această decizie a devenit finală. Prin decretul din 7 iunie 1983, Guvernul Bavariai Inferioare a desemnat zona, inclusiv în parte terenul reclamantului (parcels nos. 334/6, 339, 340, 345/4 și 361/4), ca zonă de conservare a naturii. La 10 aprilie 1984, Autoritatea Administrativă Regională Regen a transferat, după cererea reclamantului, bunurile sale imobiliare situate în acest domeniu către statul Bavaria care stabilește compensația care îi va fi acordată la 115.513 Deutschmarks (DEM). Acesta a refuzat să achiziționeze pachetul nr. 361/4 pe motivul că utilizarea pentru agricultură pe acest respectiv pachet de teren nu a fost afectată de Decretul privind conservarea naturii din 7 iunie 1983. De asemenea, a refuzat să achiziționeze celelalte parcele rămase ale terenului reclamantului. Prin hotărârea din 28 aprilie 1986, Curtea Administrativă de Regensburg a respins apelurile depuse de reclamantul și de statul Bavaria împotriva acestei decizii. Hotărârea a devenit finală, părțile care au retras apelurile lor respective. În 1988, reclamantul a vândut terenurile care nu sunt incluse în zona reglementată de decretul de conservare a naturii (parcels nos. La 27 noiembrie 1992, Autoritatea Administrativă Regen și-a completat decizia din 10 aprilie 1984, ținând cont de modificările aduse în ceea ce privește terenul reclamantului, cum ar fi construcția unui nou drum. Nici un recurs nu a fost interzis împotriva acestei decizii de către solicitant. În consecință, aceasta a devenit finală. Prin hotărârea din 28 septembrie 1989, Curtea de Apel din München (Oberlandesgericht München) a anulat o hotărâre a Curții Regionale Deggendorf (Landgericht) din 28 octombrie 1987 și a crescut suma compensației inițial acordate reclamantului de la 115.513 DEM la 900.000 DEM. La 17 iunie 1991, Curtea Supremă Regională Bavariană (Bayerisches Oberstes Landesgericht) a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept. În 1992, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), ședința ca bancă de trei judecători, a refuzat să admită plângerea constituțională a reclamantului depusă împotriva acestor hotărâri de judecată. La 11 martie 1993, reclamantul a solicitat reluarea procedurii și se acordă compensații. Prin hotărârea din 20 februarie 1995, Curtea Administrativă de la Regensburg a respins cererea reclamantului de reluare a procedurii. Cu toate acestea, a ordonat autorităților administrative să decidă în legătură cu cererea de compensare a reclamantului în ceea ce privește parcelele rămase de teren (parcels nos. 332/3, 335, 337 și 361/4). La 12 decembrie 1997, Autoritatea Administrativă Regională Regen a respins cererea de compensare a reclamantului, constatând că terenurile erau situate în afara zonei de conservare a naturii și, prin urmare, nu au fost afectate de restricțiile de utilizare a terenurilor. Planul de dezvoltare pentru reședințele de sfârșitul săptămânii nu a fost niciodată validat, nici reclamantul nu a fost proprietarul terenurilor de construcție. În plus, cu excepția parcelei nr. 361/4 el a vândut parcele de teren (parcels nos. 332/3, 335 și 337) în 1988. La momentul depunerii cererii de compensare la Autoritatea Administrativă în 1993 el nu mai deține terenul. În orice caz, reclamația sa de compensare nu a fost depusă în termen de trei ani de la data eliberării decretului de protecție a naturii. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii susținând că are dreptul de a fi atribuit de statul Bavaria o compensare adecvată pentru toate parcele din terenul său. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2002, Curtea Regională Landshut a respins cererea reclamantului. Reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2003 Curtea de Apel a respins recursul. Acesta a constatat că Curtea Administrativă Regensburg, prin o hotărâre finală din 28 aprilie 1984, a confirmat decizia Autorității Administrative Regen din 10 aprilie 1984 privind problema transferului terenurilor reclamantului. Cu privire la această teren, chestiunea de compensare a fost soluționată în mod definitiv prin hotărârea Curții de Apel de la München din 28 septembrie 1991, după demiterea recursului reclamantului asupra punctelor de drept de către Curtea Supremă Regională Bavariană la 17 iunie 1991. Potrivit Curții de Apel, acelasi raționament se aplica la cererea reclamantului de a redeschide procedura în vederea acordării unei compensații mai mari în temeiul dispozițiilor Codului federal de clădire (Bundesbaugesetz). Prin o hotărâre finală din 20 februarie 1995 – recursul reclamantului privind punctele de drept a fost respins de Curtea de Apel din Bavaria (Bayerischer Verwaltungsgerichtshof) la 16 ianuarie 1997 – Curtea de Administrație a Regensburgului a refuzat să relueze procedurile în vederea reevaluării cuantumului compensației în ceea ce privește terenurile a căror proprietate a fost transferată în statul Bavaria. Restul parcelelor de teren (parcelele nr. 332/3, 335 și 337 361/4) au fost situate în afara zonei inițial zonei de dezvoltare și, prin urmare, nu au fost afectate de decretul de conservare a naturii, nici de deciziile Autorității Administrative Regen din 24 aprilie și 14 și 25 mai 1982, interzicând reclamantului să modifice condițiile naturale ale acestui teren (parcelele nr. 339, 340 345/4 și 361/4). Potrivit Curții de Apel, considerații importante privind conservarea naturii au făcut ca dezvoltarea propusă să fie incompatibilă cu conservarea zonei umede valoroase din zona respectivă. Reclamantul nu a avut niciodată dreptul de a dezvolta terenurile în cauză și nu a avut niciodată o așteptare legitimă de a realiza dezvoltarea propusă, deoarece planul de dezvoltare nu a fost invalid de la început. În plus, reclamantul nu are dreptul la compensare deoarece utilizarea agricolă a terenurilor nu este interzisă. Curtea de Apel a informat reclamantul să accepte numeroasele hotărâri din instanță din cauza sa, care au confirmat faptul că planul de dezvoltare nu are niciun efect juridic obligatoriu și că terenul în cauză nu a fost niciodată desemnat în scopuri de construcție. La 20 noiembrie 2003, Curtea Federală de Justiție (Bundesgerichtshof) a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii de a refuza să permită recursul din cauza faptului că cazul nu a susținut nicio chestiune de principiu. La 23 ianuarie 2004, Curtea Federală Constituțională, în calitate de bancă de trei judecători, a refuzat să admită plângerea constituțională a reclamantului în vederea aprobării. Între timp, prin anunțuri din 17 martie și 18 iulie 1997, Oficiul fiscal Zwiesel (Finanzamt) a evaluat impozitul pe venit al reclamantului ținând seama de compensația plătită de statul Bavaria. Reclamantul a interzis apelurile împotriva acestor hotărâri au fost respinse de către Oficiul fiscal Zwiesel la 18 iulie 1997, Curtea de Finanțe München (Finanzgericht) la 14 iulie 2000 și Curtea Federală de Finanțe (Bundesfinzgericht) la 28 iunie 2001. La 20 septembrie 2001, Curtea Constituțională Federală, în calitate de bancă de trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului pentru judecată. La 24 octombrie 2001, Oficiul fiscal Zwiesel a emis o nouă evaluare fiscală revizuită ce pretinde plata impozitului pe venit pentru exercițiul fiscal 1991. Appelurile depuse de reclamant au fost respinse de Oficiul fiscal Zwiesel la 24 octombrie 2001 și de Curtea de Finanțe de la München la 24 ianuarie 2003. La 10 decembrie 2003, Curtea Federală de Finanțe a respins apelul reclamantului împotriva deciziei refuzând să-l concedieze pentru recurs în privința punctelor de drept. Acesta a constatat că motivele de recurs ale reclamantului nu îndeplineau cerințele procedurale ale dispozițiilor relevante ale Legii Curții de Finanțe (Finanzgerichtsordnung). Acesta a remarcat, în special, faptul că plângerile referitoare la echitatea procedurii și la interpretarea faptelor care se presupune că nu au fost depuse în termenul de timp clar al dosarului. La 9 ianuarie 2004, Oficiul fiscal Zwiesel a notificat reclamantului o decizie de punere în aplicare din 16 decembrie 2003 în ceea ce privește răspunderea fiscală referitoare la perioada 1991- ianuarie 2003, cu o sumă de 310.440.02 EUR, inclusiv interese, penalități pentru plata întârziere și costurile procedurii. La 8 martie 2004, Curtea Constituțională Federală, ședința ca bancă a trei judecători, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului pentru aviz. În același timp, Curtea Regională Landshut a solicitat de la reclamant plata costurilor judecătorești. La 22 decembrie 2003, Curtea de District Viechtach (Amtsgericht) a emis un mandat de arest împotriva reclamantului deoarece nu a făcut declarație (eidestatliche Versicherung) în ceea ce privește activele sale. La 21 aprilie 2004, Curtea de District Deggendorf a evaluat valoarea bunurilor imobiliare ale reclamantului la Regen și a stabilit data pentru vânzarea sa obligatorie la 16 noiembrie 2005.

The applicant, Mr Josef Eder, is a German national who was born in 1938 and lives in Regen. The applicant was the owner of several plots of land near Regen. The Regen Municipality planned the construction of week-end houses, sport and play grounds and a restaurant on this site which was composed of marshes and wetland. On 18 April 1974 the Lower Bavarian Planning Authority decided that the intended development did not comply with the objectives of spatial planning. One of the main grounds for that refusal was that the site was located in a nature preserve. There was also the danger of dissection of landscape by secondary residences and of an undesirable effect on the promotion of tourism. On 19 September 1980 and 27 April 1981, when purchasing further plots of land (parcels nos. 334/6, 339, 340, 345/4 and 361/4) located in this area, the applicant was informed by the Regen Regional Administrative Authority (Landratsamt) that the land in question was part of a natural habitat intended to be designated as a nature conservation area. On 5 August 1981 the Regen Municipality published a development plan despite the objections of the Lower Bavarian Planning Authority. By decisions of 24 April, 14 May and 25 May 1982 the Regen Regional Administrative Authority prohibited the applicant from altering the natural condition of the land (parcels nos. 339, 340 and 361/4), ordered him to refill the drainage ditches and informed him that the decisions would be implemented by the administrative authority at his own expense if he failed to carry out the expected activity within the time-limits fixed at one week and one month respectively. On 24 and 25 May 1982 the Regen Regional Administrative Authority proceeded to refill the ditches on one of the land parcels concerned (no. 339). After a suspension for several years of appeal proceedings brought by the applicant, the Regensburg Administrative Court (Bayerisches Verwaltungsgericht), by a judgment of 4 June 2003, found that the limitation periods were too short and that the implementation of the decisions was unlawful. On 29 April 1982 the Regen Regional Administrative Authority refused to grant the applicant a planning permission for the development of the land. This decision became final. By a decree of 7 June 1983 the Government of Lower Bavaria designated the area, including in part the applicant’s land (parcels nos. 334/6, 339, 340, 345/4 and 361/4), as a nature conservation area. On 10 April 1984 the Regen Regional Administrative Authority transferred, as requested by the applicant, his real property situated in this area to the State of Bavaria fixing the compensation to be awarded to him at 115,513 Deutschmarks (DEM). It refused to purchase parcel number 361/4 on the ground that the use for agriculture on this respective plot of land remained unaffected by the Nature Conservation Decree of 7 June 1983. It also refused to purchase the other remaining plots of the applicant’s land. By a judgment of 28 April 1986 the Regensburg Administrative Court dismissed the appeals lodged by the applicant and the State of Bavaria against this decision. The judgment became final, the parties having withdrawn their respective appeals. In 1988 the applicant sold the land not included in the area covered by the nature conservation decree (parcels nos. 332/3, 337 and 335) as pasture respectively forest land. On 27 November 1992 the Regen Administrative Authority supplemented its decision of 10 April 1984, taking into account changes brought about in respect of the applicant’s land, such as the construction of a new road. No appeal was filed against this decision by the applicant. It accordingly became final. By a judgment of 28 September 1989 the Munich Court of Appeal (Oberlandesgericht München) quashed a judgment of the Deggendorf Regional Court (Landgericht) of 28 October 1987 and increased the amount of compensation initially awarded to the applicant from DEM 115,513 to DEM 900,000. It refused to grant compensation in respect of parcel number 361/4, having regard to the binding effect of the judgment of the Regensburg Administrative Court of 28 April 1986. On 17 June 1991 the Bavarian Regional Supreme Court (Bayerisches Oberstes Landesgericht) dismissed the applicant’s appeal on points of law. In 1992 the Federal Constitutional Court (Bundesverfassungsgericht), sitting as a bench of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint lodged against these decisions for adjudication. On 11 March 1993 the applicant requested that the proceedings be re-opened and he be awarded compensation. By a judgment of 20 February 1995 the Regensburg Administrative Court dismissed the applicant’s application for the re-opening of the proceedings. It ordered, however, the administrative authorities to decide on the applicant’s compensation claim in respect of the remaining plots of land (parcels nos. 332/3, 335, 337 and 361/4). On 12 December 1997 the Regen Regional Administrative Authority dismissed the applicant’s compensation claim. It found that the land was situated outside the nature conservation area and was thus not affected by restrictions of the land use. The development plan for the week-end residences had never been validated, nor had the applicant ever been the owner of building land. Furthermore, with the exception of parcel number 361/4 he had sold the plots of land (parcels nos. 332/3, 335 and 337) in 1988. At the time of filing the compensation claim with the Administrative Authority in 1993 he did not own the land any longer. In any event, his compensation claim had not been filed within the period of three years after the date on which the nature protection decree had been issued. The applicant appealed against this decision claiming to be entitled to be awarded by the State of Bavaria an adequate compensation for all the parcels of his land. By a judgment of 24 January 2002 the Landshut Regional Court dismissed the applicant’s claim. The applicant appealed against this judgment. By a judgment of 20 January 2003 the Munich Court of Appeal dismissed the appeal. It found that the Regensburg Administrative Court, by a final judgment of 28 April 1984, had confirmed the decision of the Regen Administrative Authority of 10 April 1984 concerning the question of the transfer of the applicant’s land. The question of compensation in respect of that land had been definitively settled by the judgment of the Munich Court of Appeal of 28 September 1991 following the dismissal of the applicant’s appeal on points of law by the Bavarian Regional Supreme Court on 17 June 1991. According to the Court of Appeal, the same reasoning applied to the applicant’s request to re-open the proceedings with a view to being granted a higher compensation under the compensation provisions of the Federal Building Code (Bundesbaugesetz). By a final judgment of 20 February 1995 – the applicant’s appeal on points of law had been dismissed by the Bavarian Court of Appeal (Bayerischer Verwaltungsgerichtshof) on 16 January 1997 – the Regensburg Administrative Court had refused to re-open the proceedings with a view to reassessing the amount of compensation in respect of the land whose property had been transferred to the State of Bavaria. The remaining plots of land (parcels nos. 332/3, 335 and 337 361/4) were situated outside the area originally zoned for development and were thus neither adversely affected by the nature conservation decree nor by the decisions of the Regen Administrative Authority of 24 April and 14 and 25 May 1982 prohibiting the applicant from altering the natural conditions of this land (parcels nos. 339, 340 345/4 and 361/4). According to the Court of Appeal, important considerations of nature conservation made the proposed development incompatible with the preservation of the valuable wetland in the area concerned. The applicant had never enjoyed a right to develop the land in question nor had he ever had a legitimate expectation of carrying out the proposed development since the development plan had been invalid from the beginning. Furthermore the applicant was not entitled to compensation because agricultural use of the land was not prohibited. The Court of Appeal advised the applicant to accept the numerous court decisions given in his case which confirmed that the development plan had no legally binding effect and that the land in question was never designated for construction purposes. On 20 November 2003 the Federal Court of Justice (Bundesgerichtshof) dismissed the applicant’s appeal against the decision refusing him leave to appeal on the ground that the case raised no issue of principle. On 23 January 2004 the Federal Constitutional Court, sitting as a bench of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint for adjudication. In the meantime, by notices of 17 March and 18 July 1997, the Zwiesel Tax Office (Finanzamt) had assessed the applicant’s income tax taking into account the compensation paid to him by the State of Bavaria. The applicant’s appeals lodged against these decisions were dismissed by the Zwiesel Tax Office on 18 July 1997, the Munich Finance Court (Finanzgericht) on 14 July 2000 and the Federal Finance Court (Bundesfinanzgericht) on 28 June 2001. On 20 September 2001 the Federal Constitutional Court, sitting as a bench of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint for adjudication. On 24 October 2001 the Zwiesel Tax Office issued a new revised tax assessment claiming payment of income tax for the fiscal year 1991. The appeals lodged by the applicant were dismissed by the Zwiesel Tax Office on 24 October 2001 and the Munich Finance Court on 24 January 2003. On 10 December 2003 the Federal Finance Court rejected the applicant’s appeal against the decision refusing him leave to appeal on points of law. It found that the applicant’s grounds of appeal did not satisfy the procedural requirements of the relevant provisions of the Finance Court Act (Finanzgerichtsordnung). It noted in particular that the complaints concerning the fairness of the proceedings and the interpretation of the facts allegedly in contrast to the clear contents of the files had not been submitted within the statutory time-limit. On 9 January 2004 the Zwiesel Tax Office notified the applicant an enforcement decision of 16 December 2003 in respect of his tax liability relating to the period from 1991 to January 2003 in an amount of EUR 310,440.02, including interests, penalties for late payment and costs of the proceedings. On 8 March 2004 the Federal Constitutional Court, sitting as a bench of three judges, refused to admit the applicant’s constitutional complaint for adjudication. Simultaneously the Landshut Regional Court claimed from the applicant the payment of court costs. On 22 December 2003 the Viechtach District Court (Amtsgericht) issued a warrant of arrest against the applicant because he did not make an affidavit (eidesstattliche Versicherung) as to his assets. On 21 April 2004 the Deggendorf District Court assessed the value of the applicant’s real estate at Regen and fixed the date for its compulsory sale at 16 November 2005.