requiziției nr.
40932/02
prezentate de Burhan YILDIZ
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), întrunită pe 16 iunie și 13 octombrie 2005 într-o cameră compusă din
D-nii
B.M.
Zupančič
,
președinte
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
Doamnele
A.
Gyulumyan
,
R.
Jaeger,
D.
E.
Myjer,
judecători
,
și D.
M.
Villiger,
grefier adjunct de secție
,
Având în vedere requiziția sus-mențională introdusă la 7 noiembrie 2002,
Având în vedere decizia parțială din 12 decembrie 2002,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După ce a deliberat, ia următoarea decizie
:
Reclamantul, Burhan Yildiz, este un cetățean turc de origine kurdă, născut în 1976 și rezidând la Kempten. Este reprezentat în fața Curții de către Me Willi Reisser, avocat la Augsburg. Statul pârât este reprezentat de D. Klaus Stoltenberg,
Ministerialdirigent
, apoi de Doamna Wittling-Vogel,
Ministerialdirigentin
la ministerul federal de Justiție.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La începutul anilor 70 părinții reclamantului, cetățeni turci, s-au stabilit în Germania. La 30 ianuarie 1976, reclamantul s-a născut la Kempten. A locuit acolo în permanență și a urmat cursurile complete de școlarizare. Părinții și frații și surorile sale (căsătoriți) locuiesc în Germania. În 1991, la vârsta de cincisprezece ani, reclamantul a părăsit școala. A început mai multe stagii profesionale fără să le termine. La 3 februarie 1992, a obținut o autorizație de ședere nelimitată (unbefristete Aufenthaltserlaubnis).
1.Condamnările penale ale reclamantului
La 9 noiembrie 1994, tribunalul din Kempten a condamnat reclamantul pentru încălcări ale codului rutier, a pronunțat o avertizare (Verwarnung) și a impus munci în interes general și plata unei sume de bani (Geldauflage). La 4 septembrie 1995, tribunalul din localitate l-a condamnat în principal la o pedeapsă cu închisoare pentru minori (Dauerarrest) de două săptămâni pentru furt.
La 21 noiembrie 1996, tribunalul din localitate l-a condamnat la o pedeapsă globală de închisoare pentru minori de un an și trei luni pentru furt. Tribunalul a ținut cont de două condamnări anterioare din 2 aprilie și 6 august 1996 pentru încălcări ale legislației privind stupefiante și o condamnare din 26 septembrie 1996 pentru furt și extorsiune pentru care reclamantul a fost condamnat la pedepse cu închisoare pentru minori cu suspendare și pe perioadă de încercare. A constatat la reclamant tendințe prejudiciale (schädliche Neigungen) care necesitau o pedeapsă cu închisoare fără suspendare.
La 12 mai 1997, tribunalul din Neuburg-pe-Dunăre a suspendat executarea pedepsei din momentul în care reclamantul a început o terapie pentru dependenți de droguri. După ce a fost informat că reclamantul și-a abandonat terapia, tribunalul a revocat suspendarea. Reclamantul s-a găsit din nou în detenție pentru a executa pedeapsa. La 19 noiembrie 1997, tribunalul din localitate a hotărât să suspende executarea restului pedepsei și să pună reclamantul pe perioadă de încercare. La 10 decembrie 1997, reclamantul a părăsit instituția penitenciară.
La 31 octombrie 2000, tribunalul din Kempten a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoare de trei luni pentru conducerea unei automobile fără permis.
La 9 noiembrie 2000, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă.
La 18 ianuarie 2001, tribunalul din localitate, printr-o confuzie a pedepsei anterioare, a condamnat reclamantul la o pedeapsă globală cu închisoare de un an și nouă luni pentru achiziție ilegală de stupefiante (heroină) în 54 cazuri (destinate consumului propriu al reclamantului) și vânzare ilegală de stupefiante în zece cazuri. Cumpărătorul drogurilor în zece cazuri era vânzătorul în celelalte 54 cazuri. Faptele imputate au fost săvârșite între octombrie 1999 și octombrie 2000.
2.Procedura în fața autorităților și instanțelor administrative
La 5 noiembrie 2001, orașul Augsburg a expulzat reclamantul pentru o durată nelimitată, a ordonat predarea acestuia direct din închisoare către Turcia (sau oricare alt stat dispus să îl primească sau obligat să o facă) și i-a impus cheltuielile expulzării. Chiar dacă reclamantul s-a născut în Germania și avea o autorizație de ședere nelimitată, condamnările sale repetate și riscul de recidivă justificau măsura în temeiul articolelor 47 § 1 și 48 § 1 ale legii asupra străinilor. Mai mult, a fost deja avertizat la o audiere în fața autorităților administrative pe 25 aprilie 1996, cu privire la o posibilă expulzare. Orașul a considerat pozitiv dorința reclamantului de a urma o terapie pentru dependenți de droguri dar a reamintit că acesta și-a deja abandonat o astfel de terapie în mai 1997 după zece zile.
Reclamantul a atacat această decizie. A susținut în special că nu avea nici o legătură cu Turcia, părinții, frații, surorile și prietenii săi locuind în Germania. Consumul de stupefiante se explica prin divorțul părinților săi care l-a profund perturbat. A declarat în plus că este admis la o terapie pentru dependenți de droguri care va fi acoperită de autorități publice și a prezentat două atestări în sprijinul acesteia.
La 18 martie 2002, tribunalul administrativ din Augsburg a confirmat decizia atacată. Faptul că reclamantul s-a născut în Germania și a crescut acolo a avut ca urmare că expulzarea acestuia nu mai era obligatorie în sensul articolului 47 § 1 al legii asupra străinilor, ci cădea sub marja de apreciere a autorităților administrative, în conformitate cu §3 al acestui articol. Cu toate acestea, având în vedere opt condamnări penale ale reclamantului între 1994 și 2001 dintre care trei pentru încălcări ale legislației privind stupefiante, interesul securității și ordinii publice era preponderent asupra celui al reclamantului de a rămâne în Germania, mai ales că exista un risc de recidivă. În acest sens, tribunalul a reamintit că reclamantul a săvârșit noi fapte în perioada de încercare și și-a abandonat terapia pentru dependenți de droguri. Cu privire la posibilitatea de a urma o nouă terapie după executarea pedepsei, tribunalul a considerat că, în conformitate cu jurisprudența curții de apel administrative din Bavaria care negase dreptul de a termina o terapie pentru dependenți de droguri deja începută, reclamantul nu putea invoca nici un drept de a o începe în Germania. Cu privire la art. 8 al Convenției, tribunalul n-a ajuns la nici o concluzie diferită. Cu referință la hotărârea Baghli c. Franța (nr. 34374/97, CEDH 1999-VIII), a considerat că expulzarea reclamantului nu era disproporționată având în vedere gravitatea faptelor, în special a celor privind stupefiante, riscul de recidivă, vârsta reclamantului și stăpânirea sa a limbii turce pe care o vorbea cu mama sa care vorbea foarte prost germană. Tribunalul a remarcat în plus că durata interzicerii teritoriale nu era obiectul procedurii, limitarea interdicției urmând a fi cerută într-o procedură distinctă. Tribunalul a examinat de asemenea dacă reclamantul putea invoca dispoziții ale dreptului comunitar, în special articolele 6, 7 și 14 ale deciziei nr. 1/80 a Consiliului de Asociere CEE-Turcia din 19 septembrie 1980 și a concluzionat că nu era cazul. Tribunalul a refuzat de asemenea de a ordona măsuri provizorii.
La 22 iulie 2002, curtea de apel administrativa din Bavaria nu a admis apelul reclamantului și a confirmat sentința atacată.
La 24 septembrie 2002, Curtea Constituțională Federală, întrunită în comitet de trei membri, a hotărât să nu rețină recursul reclamantului pe motiv că condițiile prevăzute de art. 93 a § 2 al legii curții constituționale federale nu erau îndeplinite și că recursul nu avea suficiente perspective de reușită (keine hinreichende Aussicht auf Erfolg). A considerat în special că dreptul la respectarea vieții familiale, așa cum este garantat de art. 6 al Legii Fundamentale, cuprindea cu siguranță și legăturile între copii majori și părinții lor. Cu toate acestea, reclamantul nu a dovedit că depindea de sprijinul membrilor familiei sale în Germania sau că prezența sa în Germania era indispensabilă pentru aceștia. În special, nu a demonstrat că mama sa nu a fost în stare să-și ducă viața singură în perioada detenției sale. Curtea Constituțională Federală a adăugat că reclamantul nu a dovedit nici de ce o cerere de limitare a duratei interzicerii teritoriale nu era o cale adecvată pentru a ține seama de interesele sale în joc.
La 12 noiembrie 2002, reclamantul a solicitat acordarea unei tollerări de ședere (Duldung) din cauza riscului de sinucidere și pentru a putea participa la o terapie pentru dependenți de droguri. La 27 noiembrie 2002, a sesizat tribunalul administrativ din Augsburg cu o cerere de ordonnare de măsuri provizorii.
Din scrisoarea consulului general al Turciei la München din 21 noiembrie 2002 rezultă că reclamantul nu avea apropiați în Turcia și că era de preferat ca el să urmeze o terapie pentru dependenți de droguri în Germania.
La 4 decembrie 2002, orașul Kempten a completat decizia sa de expulzare din 5 noiembrie 2001. Având în vedere iminenta eliberare a reclamantului, i-a ordonat ca să părăsească teritoriul german până pe 31 ianuarie 2003; în caz contrar, expulzarea ar fi executată. La 5 decembrie 2002, reclamantul a fost eliberat și locuiește de atunci la tatăl său. La 8 ianuarie 2003, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Augsburg cu o cerere de anulare împotriva acestei decizii, a cerut acordarea tollerării de ședere și ordinarea măsurilor provizorii.
La 13 ianuarie 2003, serviciul de igienă (Gesundheitsamt) al districtului Oberallgäu a constatat la reclamant un risc de sinucidere în caz de retur în Turcia și a considerat că el nu va putea urma o terapie pentru dependenți de droguri decât în Germania. În plus, luând în considerare riscul de recidivă la reclamant, era de temut ca el să cază în mizerie în absența unei baze familiale, a unei securități sociale și a unui urmărire medicală. În consecință, pe 11 februarie 2003, oraș Kempten a acordat o tollerare de ședere pentru șase luni. În continuare, reclamantul și-a retras recursurile provizorii din 27 noiembrie 2002 și 8 ianuarie 2003. Pe 12 februarie și 20 martie 2003, tribunalul administrativ din Augsburg a clasat dosarele care privesc aceste recursuri.
La 28 aprilie 2003, reclamantul și-a întrerupt a doua terapie pentru dependenți de droguri pe care o a început pe 17 aprilie 2003. Centrul de terapie a atestat că acesta nu a reușit să se integreze în programul de terapie și că nu era în stare să trăiască fără droguri în viitor fără a avea un urmărire constantă în cadrul unei terapii pe termen lung.
La 22 mai 2003, tribunalul administrativ a refuzat de a acorda reclamantului asistența juridică și de a-i comite un avocat pentru recursul din 8 ianuarie 2003 împotriva deciziei orașului Kempten din 4 decembrie 2002. Ordinanța de expulzare a devenit definitivă și reclamantul trebuia imperativ să părăsească teritoriul german. Existența unor eventuale obstacole la repatrierea reclamantului sau a unor motive pentru acordarea tollerării de ședere nu se opuneau anunțului execuției expulzării.
La 24 iunie 2003, reclamantul și-a retras recursul împotriva deciziei orașului Kempten din 4 decembrie 2002. Reclamantul precizează că a procedat astfel deoarece recursul său nu avea suficiente perspective de reușită având în vedere că returul lui era suspendat pentru alte motive și că a discutat despre aceasta cu tribunalul administrativ anterior.
Tollerarea de ședere a fost prelungită la mai multe rânduri pentru o perioadă de șase luni, cea din urmă expirând pe 1 februarie 2006.
B.
Dreptul intern pertinent
1.Legea asupra străinilor
a. Dispoziții privind expulzarea
art. 8 § 2 al legii asupra străinilor (Ausländergesetz) din 9 iulie 1990, în vigoare până pe 31 decembrie 2004, dispunea în special că un străin care fusese supus unei măsuri de expulzare (Ausweisung) sau de repatriere (Abschiebung) nu era autorizat să intre pe teritoriul german sau să locuiască acolo. La cerere, efectul unei astfel de măsuri, în regulă, era limitat în timp.
Printr-o hotărâre de principiu din 3 august 2004 (nr. 1 C 30.02), Curtea Administrativă Federală și-a exprimat îndoielile, în lumina hotărârii Curții a Comunităților Europene Calfa din 19 ianuarie 1999 (nr. C 348/96), cu privire la legalitatea unei expulzări a unui cetățean al Uniunii Europene pentru o durată nelimitată. Cu referință în special la hotărârea Curții Yilmaz c Germania (nr. 52853/99, 17 aprilie 2003), a precizat că, chiar dacă persoana în cauză nu beneficia de libertatea de circulație consacrată de dreptul comunitar, instanțele administrative erau obligate să examineze dacă expulzarea pentru o durată nelimitată era proporționată articolului 8 § 2 al Convenției. Printr-o hotărâre din același zi (nr. 1 C 29.02), Curtea Administrativă Federală a aplicat aceste considerații la expulzarea unui muncitor turc care beneficia de dispoziții ale deciziei nr. 1/80 a Consiliului de Asociere CEE-Turcia din 19 septembrie 1980 ajungând totuși la concluzia că interzicerea teritorială nelimitată era proporționată în cazul de cauză.
b. Dispoziții privind tollerarea de ședere
art. 55 § 2 al legii asupra străinilor prevedea că unui străin i se acordă o tollerare de ședere (Duldung) când repatrierea era imposibilă din cauza unor obstacole de drept sau de fapt.
art. 56 al acestei legi se cita după cum urmează:
(1) Acordarea tollerării de ședere unui străin nu elimină obligația acestuia de a părăsi teritoriul.
(2) Tollerarea de ședere este limitată; durata sa nu ar trebui să depășească un an. După expirarea acestui termen tollerarea de ședere poate fi prelungită conform articolului 55. (...)
(5) Tollerarea de ședere poate fi revocată, dacă obstacolele care previn expulzarea încetează să existe.
(6) Străinul trebuie expulzat imediat după expirarea tollerării de ședere fără ca o nouă avertizare de repatriere (Abschiebeandrohung) să devină necesară și fără ca un nou termen să fie acordat pentru a părăsi teritoriul, cu excepția cazului în care tollerarea de ședere este renovată. Dacă tollerarea de ședere a unui străin a cărui ședere este tolerată de mai mult de un an, expiră sau este revocată, repatrierea trebuie anunțată cel puțin o lună înainte; anunțul trebuie repetat dacă tollerarea de ședere a fost prelungită pentru o perioadă mai lungă de un an.
2.Legea privind șederea străinilor
Legea privind șederea, activitatea remuneratoare și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet) din 30 iulie 2004, intră în vigoare pe 1 ianuarie 2005, nu a adus modificări dispoziții privind tollerarea de ședere relevante pentru cazul de cauză. art. 60a § 5 obligă autorităților administrative să anunțe în special repatrierea unui străin a cărui ședere este tolerată de mai mult de un an.
3.Legea curții constituționale federale
Dispoziții relevante ale legii curții constituționale federale (Bundesverfassungsgerichtsgesetz) din 12 decembrie 1985, în versiunea din 11 august 1993, sunt redactate după cum urmează:
art. 23 § 1
Cererile de deschidere a procedurii trebuie introduse la Curtea Constituțională Federală în scris. Trebuie să fie motivate; dovezile necesare trebuie să fie menționate.
art. 92
Motivarea recursului trebuie să precizeze dreptul pretins a fi încălcat și acțiunea sau omisiunea organului sau autorității de care reclamantul se consideră lezat.
art. 93 a
(1) Recursul constituțional trebuie reținut pentru o decizie.
(2) Un recurs constituțional trebuie reținut
a) dacă are o importanță fundamentală sau
b) dacă este necesar pentru apărarea drepturilor fundamentale ale interesatului garantate de Legea Fundamentală. Aceasta ar putea fi cazul atunci când refuzul de a reține recursul cauzează interesatului un prejudiciu deosebit de grav (besonders schwerer Nachteil).
În fața Curții, reclamantul susține că decizia de expulzare pronunțată împotriva sa a încălcat dreptul său la respectarea vieții private și familiale garantat de art. 8 al Convenției. Subliniază în special că din cauza nașterii sale în Germania, are acolo toate legăturile familiale și sociale și nu are nici o legătură cu Turcia unde a mers doar de patru ori, pentru vacanțe. El invocă de asemenea că deși a fost condamnat pentru încălcări ale legislației privind stupefiante, a fost pentru fapte de uz și consum și nu pentru fapte de trafic important care afectează siguranța și sănătatea publică.
Reclamantul se plânge de decizia autorităților germane de a-l expulza către Turcia. Invocă art. 8 al Convenției a cărui parte relevantă se cita după cum urmează:
1.Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale (...)
2.Nu poate exista nicio ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă ingerința aceasta este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru securitate publică (...), pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale (...)
Excepții preliminare
a) Guvernul ridică mai întâi excepția de neepuizare a căilor de atac interne. Potrivit acestuia, reclamantul nu a expus suficient încălcările alegate. Curtea Constituțională Federală a constatat că reclamantul nu a dovedit suficient de ce avea nevoie de sprijinul membrilor adulți ai familiei sale, de ce prezența sa era necesară pentru aceștia și de ce o cerere de limitare a duratei interzicerii teritoriale nu era o cale adecvată pentru a ține seama de interesele sale în joc. Rezultă că recursul constituțional al reclamantului era inadmisibil pentru defect de motivare și lipsă de substanță, chiar dacă inadmisibilitatea nu rezultă din redactarea deciziei instanței superioare, aceasta fiind bazat pe art. 93 a § 2 al legii curții constituționale federale, ceea ce înseamnă, în opinia Guvernului, că aceasta a lăsat în mod expres deschisă întrebarea dacă recursul era inadmisibil (unzulässig) sau nefondat (unbegründet).
Reclamantul răspunde că și-a motivat suficient recursul și a expus în detaliu de ce situația familială a reclamantului a împiedicat expulzarea în temeiul dreptului intern și al Convenției.
Curtea reamintește că nu există epuizare dacă un recurs intern a fost respins din cauza nerespectării unei formalități de către reclamant (Mark c. Germania (dec.), nr. 45989/99, 31 mai 2001, Skalka c. Polonia (dec.), nr. 43425/98, 3 octombrie 2002). Constată că Curtea Constituțională Federală a refuzat să admită recursul reclamantului pe motiv că condițiile prevăzute de art. 93 a § 2 al legii curții constituționale federale nu erau îndeplinite și că recursul nu avea suficiente perspective de reușită. Interpretarea pe care o dă Guvernul nu corespunde deci redactării deciziei instanței superioare care nu era nici oprită să declare recursul inadmisibil (Epple c. Germania, nr. 77909/01, §§ 23-27, 24 martie 2005, Uhl c. Germania (dec.), nr. 64387/01, 6 mai 2004). Trebuie deci să se respingă excepția Guvernului.
b) Guvernul susține de asemenea că reclamantul nu mai este victimă a încălcării alegate în măsura în care șederea sa este tolerată de februarie 2003 și atât timp cât riscul de sinucidere în caz de retur persista. Se referă la deciziile Andric c. Suedia (nr. 45917/99, 23 februarie 1999) și G.M. c. Germania (nr. 12437/86, decizia Comisiei din 14 mai 1987). Precizează că în ipoteza în care autoritățile administrative ar refuza să rennoiască tollerarea de ședere în ciuda riscului de sinucidere, reclamantul ar putea sesiza tribunalul administrativ cu un recurs împotriva acestei decizii și cere măsuri provizorii. În caz de respingere, ar avea la dispoziție recursurile obișnuite. Mai mult, după ce a deținut o tollerare de ședere timp de doi ani, reclamantul ar putea eventual beneficia de o autorizație de ședere pentru motive umanitare (Aufenthaltsbefugnis) cu o valabilitate maximă de doi ani care nu poate totuși fi prelungită dacă obstacolele la repatriere au încetata să existe. Guvernul adaugă că dacă interzicerea teritorială este nelimitată în timp, reclamantul nu a formulat o cerere de limitare a duratei acesteia, așa cum prevede art. 8 § 2 al legii asupra străinilor, și care ar fi o cale adecvată de a ține seama de interesele reclamantului și de a atenua consecințele expulzării. Invită Curtea să declare requiziția inadmisibilă pentru defect manifest de fondare și, subsidiară, să o dea jos din rol, în conformitate cu art. 37 § 1 c) al Convenției.
Reclamantul replicează în special că, spre deosebire de cazurile citate de Guvern, autoritățile germane nu și-au suspendat sine die repatrierea sa dar că tollerări le sale de ședere au fost acordate de fiecare dată doar pentru o perioadă de șase luni. În plus, prelungirea tollerării de ședere rămâne incertă și va depinde în exclusivitate de existența unui risc de sinucidere la reclamant și nu va putea fi solicitată pe baza drepturilor care rezultă din art. 8 al Convenției.
Curtea reamintește că prin victimă, art. 34 al Convenției desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă (a se vedea, de exemplu, Nsona c. Țările de Jos, hotărâre din 28 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pp. 2004-2005, § 106, și Mikheyeva c. Letonia (dec.), nr. 50029/99, 12 septembrie 2002). Nu se poate deci pretinde ca victimă a unui act lipsit, temporar sau definitiv, de orice efect juridic (Benamar c. Franța (dec.), nr. 42216/98, 14 noiembrie 2000, și A.D. c. Elveția (dec.), nr. 13531/03, 18 ianuarie 2005).
Curtea a hotărât că un reclamant nu mai poate fi considerat victimă a unei măsuri de expulzare în măsura în care această măsură este lipsită de caracter executabil (Vijayanathan și Pusparajah c. Franța, hotărâre din 27 august 1992, seria A nr. 241-B, p. 87, § 46, Pellumbi c. Franța (dec.), nr. 65730/01, 18 ianuarie 2005, Etanji c. Franța (dec.), nr. 60411/00, 1 martie 2005, și N. Mohammed și alții c. Elveția, nr. 33016/96, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998) sau atunci când ordinanța de expulzare a fost privată de efect juridic și reluarea expulzării de către autoritățile administrative poate fi atacată în fața instanțelor administrative (Kalantari c. Germania (Ștergere), nr. 51342/99, CEDH 2001-X, §§ 55-56, Mehemi c. Franța (nr. 2), nr. 53470/99, CEDH 2003-X, § 54, Benamar precitată). De asemenea a hotărât că suspendarea sine die a unei măsuri de expulzare era de natură să-l priveze pe reclamant de calitatea de victimă (Andric c. Suedia și G.M. c. Germania precitate, și, a contrario, Ahmed c. Austria, hotărâre din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, pp. 2207-2208, §§ 42-47).
Curtea constată în cazul de cauză că reclamantul beneficiază de o tollerare de ședere de la februarie 2003. Este adevărat că acest titlu nu elimină obligația pentru acesta de a părăsi teritoriul german, dar doar suspendă executarea măsurii de expulzare (art. 55 al legii asupra străinilor și art. 60a § 3 al legii privind șederea străinilor respectiv – a se vedea Dreptul intern pertinent mai sus), ceea ce înseamnă că autoritățile germane pot, în principiu, proceda la repatrierea reclamantului imediat ce obstacolul la expulzare care a justificat acordarea tollerării de ședere, și anume riscul de sinucidere la reclamant, nu mai este stabilit. Cu toate acestea, din cauză că reclamantul este acum tolerat de mai bine de doi ani și jumătate, autoritățile administrative vor fi obligate, în vertu al articolului 56 § 6 al legii asupra străinilor și al articolului 60a § 5 al noii legi privind șederea străinilor respectiv, să anunțe reclamantului posibila sa repatriere pe care acesta va putea o ataca în fața instanțelor administrative.
În aceste condiții, Curtea consideră că excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern trebuie admisă. Urmând, reclamantul nu poate fi considerat în situația dată victimă a unei încălcări, în sensul articolului 34 al Convenției. Curtea observă, de altfel, că reclamantul nu a formulat niciodată, în cursul procedurii de expulzare, o cerere de limitare a duratei interzicerii teritoriale.
Rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind manifest nefondat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
requiziția inadmisibilă pentru rest.
Mark
Villiger
Boštjan M.
Zupančič
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
40932/02
présentée par Burhan YILDIZ
contre l’Allemagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant les 16 juin et 13 octobre 2005 en une chambre composée de
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
A.
Gyulumyan
,
R.
Jaeger,
M.
E.
Myjer,
juges
,
et de M. M
. Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 novembre 2002,
Vu la décision partielle du 12 décembre 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Burhan Yildiz, est un ressortissant turc d’origine kurde, né en 1976 et résidant à Kempten. Il est représenté devant la Cour par Me Willi Reisser, avocat à Augsbourg. Le gouvernement défendeur est représenté par M. Klaus Stoltenberg,
Ministerialdirigent
, puis par Mme Wittling-Vogel,
Ministerialdirigentin
au ministère fédéral de la Justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Au début des années 70 les parents du requérant, des ressortissants turcs, s’établirent en Allemagne. Le 30 janvier 1976, le requérant naquît à Kempten. Il y a toujours vécu et y a suivi l’intégralité de sa scolarité. Ses parents et ses frères et sœurs (mariés) habitent en Allemagne. En 1991, à l’âge de quinze ans, le requérant quitta l’école. Il commença plusieurs formations professionnelles sans les terminer. Le 3 février 1992, il obtint un titre de séjour illimité (
unbefristete Aufenthaltserlaubnis
).
1.Les condamnations pénales du requérant
Le 9 novembre 1994, le tribunal d’instance de Kempten condamna le requérant pour des infractions au code de la route, prononça un avertissement (
Verwarnung
) et imposa des travaux d’utilité publique et le paiement d’une somme d’argent (
Geldauflage
). Le 4 septembre 1995, le tribunal d’instance le condamna notamment à une peine d’emprisonnement pour mineurs (
Dauerarrest
) de deux semaines pour vol.
Le 21 novembre 1996, le tribunal d’instance le condamna à une peine globale de prison ferme pour mineurs d’un an et trois mois pour vol. Le tribunal tint compte de deux condamnations antérieures des 2 avril et 6 août 1996 pour infractions à la législation sur les stupéfiants et d’une condamnation du 26 septembre 1996 pour vol et extorsion de fonds pour lesquels le requérant avait été condamné à des peines d’emprisonnement pour mineurs avec sursis et mise à l’épreuve. Il releva chez le requérant des tendances nocives (
schädliche Neigungen
) rendant nécessaire une peine d’emprisonnement sans sursis.
Le 12 mai 1997, le tribunal d’instance de Neuburg-sur-Danube sursit à l’exécution de la peine à compter du moment où le requérant commencerait une thérapie pour toxicomanes. Après avoir été informé que le requérant avait arrêté sa thérapie, le tribunal révoqua le sursis. Le requérant se trouva de nouveau en détention pour purger sa peine. Le 19 novembre 1997, le tribunal d’instance décida de surseoir à l’exécution du restant de la peine et de mettre le requérant à l’épreuve. Le 10 décembre 1997, le requérant quitta l’établissement pénitentiaire.
Le 31 octobre 2000, le tribunal d’instance de Kempten condamna le requérant à une peine d’emprisonnement ferme de trois mois pour conduite d’automobile sans permis.
Le 9 novembre 2000, le requérant fut placé en détention provisoire.
Le 18 janvier 2001, le tribunal d’instance, par confusion de la peine précédente, condamna le requérant à une peine globale d’emprisonnement ferme d’un an et neuf mois pour acquisition illégale de stupéfiants (héroïne) dans 54 cas (destinés à la propre consommation du requérant) et vente illégale de stupéfiants dans dix cas. L’acquéreur des drogues dans les dix cas était le vendeur dans les autres 54 cas. Les faits reprochés avaient été commis entre octobre 1999 et octobre 2000.
2.La procédure devant les autorités et juridictions administratives
Le 5 novembre 2001, la ville d’Augsbourg expulsa le requérant pour une durée illimitée, ordonna la reconduite de celui-ci directement depuis la prison vers la Turquie (ou tout autre Etat disposé à le reprendre ou dans l’obligation de le faire) et lui imposa les frais de l’expulsion. Même si le requérant était né en Allemagne et avait un titre de séjour illimité, ses condamnations répétées et le risque de récidive justifiaient la mesure en vertu des articles 47 § 1 et 48 § 1 de la loi sur les étrangers. Par ailleurs, il avait déjà été averti lors d’une audition devant les autorités administratives, le 25 avril 1996, au sujet d’une éventuelle expulsion. La ville considéra positive la volonté du requérant de suivre une thérapie pour toxicomanes mais rappela qu’il avait déjà abandonné une telle thérapie en mai 1997 au bout de dix jours.
Le requérant recourut contre cette décision. Il fit notamment valoir qu’il n’avait aucun lien avec la Turquie, ses parents, ses frères et soeurs et ses amis vivant en Allemagne. Sa consommation de stupéfiants s’expliquait par le divorce de ses parents qui l’avait profondément perturbé. Il déclara en outre être admis à une thérapie pour toxicomanes qui serait prise en charge par les autorités publiques, et présenta deux attestations à l’appui.
Le 18 mars 2002, le tribunal administratif d’Augsbourg confirma la décision entreprise. Le fait que le requérant était né en Allemagne et y avait grandi avait pour conséquence que son expulsion n’était plus obligatoire au sens de l’article 47 § 1 de la loi sur les étrangers, mais relevait de la marge d’appréciation des autorités administratives, conformément au paragraphe 3 de cet article. Cependant, eu égard aux huit condamnations pénales du requérant entre 1994 et 2001 dont trois pour infraction à la législation sur les stupéfiants, l’intérêt de la sécurité et de l’ordre publics l’emportaient sur celui du requérant de demeurer en Allemagne, d’autant qu’il y avait un risque de récidive. A cet égard, le tribunal rappela que le requérant avait commis de nouveaux délits durant la période de mise à l’épreuve et qu’il avait arrêté une thérapie pour toxicomanes. Quant à la possibilité de suivre une nouvelle thérapie après l’expiation de sa peine, le tribunal estima que, conformément à la jurisprudence de la cour d’appel administrative de Bavière qui avait nié le droit à achever une thérapie pour toxicomanes déjà commencée, le requérant ne pouvait faire valoir aucun droit à en commencer une en Allemagne. Quant à l’article 8 de la Convention, le tribunal n’arriva à aucune conclusion différente. Se référant à l’arrêt
Baghli c. France
(n
o
34374/97, CEDH 1999-VIII), il considéra que l’expulsion du requérant n’était pas disproportionnée eu égard à la gravité des délits commis, notamment ceux concernant les stupéfiants, au risque de récidive, à l’âge du requérant et à sa maîtrise de la langue turque qu’il parlait avec sa mère qui, elle, parlait très mal allemand. Le tribunal releva en outre que la durée de l’interdiction du territoire n’était pas l’objet de la procédure, la limitation de l’interdiction devant être demandée dans une procédure distincte. Le tribunal examina aussi si le requérant pouvait se prévaloir des dispositions du droit communautaire, notamment des articles 6, 7 et 14 de la décision n
o
1/80 du Conseil d’association CEE-Turquie du 19 septembre 1980 et conclut que tel n’était pas le cas. Le tribunal refusa en outre d’ordonner des mesures provisoires.
Le 22 juillet 2002, la cour d’appel administrative de Bavière n’admit pas l’appel du requérant et confirma le jugement entrepris.
Le 24 septembre 2002, la Cour constitutionnelle fédérale, siégeant en comité de trois membres, décida de ne pas retenir le recours du requérant au motif que les conditions prévues à l’article 93 a § 2 de la loi sur Cour constitutionnelle fédérale n’étaient pas réunies et que le recours n’avait pas de chance suffisante d’aboutir (
keine hinreichende Aussicht auf Erfolg
). Elle estima notamment que le droit au respect de la vie familiale, tel que garanti par l’article 6 de la Loi fondamentale, comprenait certes aussi les liens entre des enfants majeurs et leurs parents. Cependant, le requérant n’avait pas prouvé qu’il dépendait du soutien des membres de sa famille en Allemagne ou que sa présence en Allemagne était indispensable à ceux-ci. En particulier, il n’avait pas démontré que sa mère n’avait pas été capable de mener sa vie seule durant le temps de sa détention. La Cour constitutionnelle fédérale ajouta que le requérant n’avait pas non plus prouvé pourquoi une demande tendant à limiter la durée de l’interdiction du territoire n’était pas un moyen approprié pour tenir compte de ses intérêts en jeu.
3.Développements ultérieurs
Le 12 novembre 2002, le requérant demanda l’octroi d’une tolérance de séjour (
Duldung
) en raison du risque de suicide chez lui et afin de pouvoir participer à une thérapie pour toxicomanes. Le 27 novembre 2002, il saisit le tribunal administratif d’Augsbourg d’une demande tendant à ordonner de mesures provisoires.
IL ressort d’une lettre du consul général de Turquie à Munich du 21
novembre 2002 que le requérant n’avait pas de parents proches en Turquie et qu’il était préférable qu’il suive une thérapie pour toxicomanes en Allemagne.
Le 4 décembre 2002, la ville de Kempten compléta sa décision d’expulsion du 5 novembre 2001. Eu égard à l’élargissement imminent du requérant, elle lui ordonna de quitter le territoire allemand jusqu’au 31
janvier 2003
; à défaut, l’expulsion serait exécutée. Le 5 décembre 2002, le requérant fut libéré et vit depuis chez son père. Le 8 janvier 2003, le requérant saisit le tribunal administratif d’Augsbourg d’un recours en annulation contre cette décision, demanda de lui octroyer une tolérance de séjour et d’ordonner de mesures provisoires.
Le 13 janvier 2003, le service d’hygiène (
Gesundheitsamt
) du district d’Oberallgäu constata chez le requérant un risque de suicide en cas de renvoi en Turquie et estima que celui-ci ne pourrait suivre une thérapie pour toxicomanes qu’en Allemagne. En outre, compte tenu du risque de récidive chez le requérant, il était à craindre que celui-ci tombât dans la misère en l’absence d’un tissu familial, d’une sécurité sociale et d’un suivi médical. En conséquence, le 11 février 2003, la ville de Kempten délivra une tolérance de séjour pour six mois. Par la suite, le requérant retira ses recours en référé des 27 novembre 2002 et 8 janvier 2003. Les 12 février et 20
mars
2003, le tribunal administratif Augsbourg classa les affaires concernant ces recours.
Le 28 avril 2003, le requérant interrompit
sa deuxième thérapie pour toxicomanes qu’il avait commencé le 17 avril 2003. Le centre de thérapie attesta que celui-ci n’avait pas réussi à s’intégrer dans le programme de thérapie et qu’il n’était pas en mesure de vivre sans drogues à l’avenir sans avoir un suivi constant dans le cadre d’une thérapie de longue durée.
Le 22 mai 2003, le tribunal administratif refusa d’accorder au requérant l’aide judiciaire et de lui commettre un avocat pour le recours du 8
janvier
2003 contre la décision de la ville de Kempten du 4 décembre 2002. L’arrêté d’expulsion était devenu définitif et le requérant devait impérativement quitter le territoire allemand. L’existence d’éventuels obstacles à la reconduite du requérant ou de motifs pour délivrer une tolérance de séjour ne s’opposaient pas à l’annonce de l’exécution de l’expulsion.
Le 24 juin 2003, le requérant retira son recours contre la décision de la ville de Kempten du 4 décembre 2002. Le requérant précise qu’il agi ainsi au motif que son recours n’avait pas suffisamment de chance d’aboutir étant donné que son renvoi était suspendu pour d’autres raisons et qu’il en avait discuté avec le tribunal administratif auparavant.
La tolérance de séjour a été prolongée à plusieurs reprises pour une durée de six mois, la dernière en date expirant le 1
er
février 2006.
B.
Le droit interne pertinent
a. Dispositions relatives à l’expulsion
L’article 8 § 2 de la loi sur les étrangers (
Ausländergesetz
) du 9 juillet 1990, en vigueur jusqu’au 31 décembre 2004, disposait notamment qu’un étranger qui avait fait l’objet d’une mesure d’expulsion (
Ausweisung
) ou de reconduite à la frontière (
Abschiebung
) n’était pas habilité à entrer sur le territoire allemand ou à y séjourner. Sur demande, l’effet d’une telle mesure, en règle générale, était limité dans le temps.
Par un arrêt de principe du 3 août 2004 (n
o
1 C 30.02), la Cour fédérale administrative a exprimé des doutes, au vu de l’arrêt de la Cour de justice des Communautés européennes
Calfa
du 19 janvier 1999 (n
o
C 348/96), quant à la légalité d’une expulsion d’un ressortissant de l’Union européenne pour une durée illimitée. En référence notamment à l’arrêt de la Cour
Yilmaz c Allemagne
(n
o
52853/99,
17avril 2003), elle a précisé que, même si l’intéressé ne bénéficiait pas de la liberté de circulation consacrée par le droit communautaire, les juridictions administratives étaient tenues d’examiner la question de savoir si son expulsion pour une durée illimitée était proportionnée à l’article 8 § 2 de la Convention. Par un arrêt du même jour (n
o
1 C 29.02), la Cour fédérale administrative a appliqué ces considérations à l’expulsion d’un travailleur turc bénéficiant des dispositions de la décision n
o
1/80 du Conseil d’association CEE-Turquie du 19 septembre 1980 tout en parvenant à la conclusion que l’interdiction du territoire illimitée était proportionnée au cas d’espèce.
b. Dispositions relatives à la tolérance de séjour
L’article 55 § 2 de la loi sur les étrangers prévoyait qu’un étranger se voyait octroyer une tolérance de séjour (
Duldung
) lorsque sa reconduite était impossible pour des obstacles de droit ou de fait.
L’article 56 de cette loi se lisait ainsi
:
«
(1) L’octroi d’une tolérance de séjour à un étranger ne supprime pas l’obligation de celui-ci de quitter le territoire.
(2) La tolérance de séjour est limitée
; sa durée ne devrait pas dépasser un an. Après l’expiration du délai la tolérance de séjour peut être prorogée en application de l’article 55. (...)
(5) La tolérance de séjour peut être révoquée, si les obstacles empêchant l’éloignement cessent d’exister.
(6) L’étranger doit être expulsé aussitôt après l’expiration de la tolérance de séjour sans qu’un nouvel avertissement de reconduite (
Abschiebeandrohung
) devienne nécessaire et sans qu’un nouveau délai doive être imparti pour quitter le territoire à moins que la tolérance de séjour soit renouvelée. Si la tolérance de séjour d’un étranger dont le séjour est toléré depuis plus d’un an, expire ou est révoquée, la reconduite doit être annoncée au moins un mois avant
; l’annonce doit être répétée si la tolérance de séjour a été prorogée pour une durée supérieure à un an.
»
2.Loi relative au séjour d’étrangers
La loi sur le séjour, l’activité rémunérée et l’intégration d’étrangers sur le territoire fédéral (
Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet
) du 30 juillet 2004, entrée en vigueur le 1
er
janvier 2005, n’a pas apporté de modifications aux dispositions relatives à la tolérance de séjour pertinentes au cas d’espèce. L’article 60a § 5 oblige les autorités administratives notamment d’annoncer la reconduite à la frontière d’un étranger dont le séjour est toléré depuis plus d’un an.
3.Loi sur la Cour constitutionnelle fédérale
Les dispositions pertinentes de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale (
Bundesverfassungsgerichtsgesetz
) du 12 décembre 1985, dans sa version du 11 août 1993, sont libellés comme suit
:
Article 23 § 1
«
Les demandes tendant à déclencher la procédure doivent être introduites à la Cour constitutionnelle fédérale par écrit. Elles doivent être motivées
; les preuves nécessaires doivent être indiquées.
»
Article 92
«
La motivation du recours doit préciser le droit prétendument violé et l’action ou l’omission de l’organe ou de l’autorité par laquelle le requérant se sent lésé.
»
Article 93 a
«
(1) Le recours constitutionnel doit être retenu en vue d’une décision.
(2) Un recours constitutionnel doit être retenu
a) s’il revêt une importance fondamentale ou
b) si cela est nécessaire pour la défense des droits fondamentaux de l’intéressé garantis par la Loi fondamentale. Tel peut être le cas lorsque le refus de retenir le recours cause au requérant un préjudice particulièrement grave (
besonders schwerer Nachteil
).
»
GRIEF
Devant la Cour le requérant soutient que la décision d’expulsion prononcée à son encontre a enfreint son droit au respect de sa vie privée et familiale garanti par l’article 8 de la Convention. Il souligne notamment que du fait de sa naissance en Allemagne, il y a toutes ses attaches familiales et sociales et qu’il n’a aucun lien avec la Turquie où il n’est allé que quatre fois, pour des séjours de vacances. Il fait en outre valoir que s’il a fait l’objet de condamnations pour infraction à la législation sur les stupéfiants, c’était pour des faits d’usage et de consommation et non pour des faits de trafic important portant atteinte à la sécurité et à la santé publics.
Le requérant se plaint de la décision des autorités allemandes de l’expulser vers la Turquie. Il invoque l’article 8 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la sûreté publique (...), à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales (...)
»
Exceptions préliminaires
a) Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies des recours internes. Selon lui, le requérant n’a pas suffisamment exposé les violations alléguées. La Cour constitutionnelle fédérale a en effet constaté que le requérant n’avait pas suffisamment établi pourquoi il avait besoin du soutien des membres adultes de sa famille, pourquoi sa présence était nécessaire à ceux-ci et pourquoi une demande tendant à limiter la durée de l’interdiction du territoire n’était pas un moyen approprié pour tenir compte de ses intérêts en jeu. Il s’ensuit que le recours constitutionnel du requérant était irrecevable pour défaut de motivation et manque de substance, même si son irrecevabilité ne ressort pas du libellé de la décision de la haute juridiction, celle-ci ayant fondé sa décision sur l’article 93 a § 2 de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale, ce qui signifie, de l’avis du Gouvernement, qu’elle a expressément laissé ouverte la question de savoir si le recours était irrecevable (
unzulässig
) ou mal fondé (
unbegründet
).
Le requérant rétorque qu’il avait suffisamment motivé son recours et exposé de manière détaillée pourquoi la situation familiale du requérant empêchait son expulsion au regard du droit interne et de la Convention.
La Cour rappelle qu’il n’y a pas d’épuisement si un recours interne a été rejeté en raison du non-respect d’une formalité par le requérant (
Mark c.
Allemagne
(déc.), n
o
45989/99, 31
mai 2001,
Skalka
c. Pologne
(déc.), n
o
43425/98, 3 octobre 2002). Elle note que la Cour constitutionnelle fédérale a refusé d’admettre le recours du requérant au motif que les conditions prévues à l’article 93 a § 2 de la loi sur Cour constitutionnelle fédérale n’étaient pas réunies et que le recours n’avait pas de chance suffisante d’aboutir. L’interprétation que donne le Gouvernement ne correspond donc pas au libellé de la décision de la haute juridiction qui n’était du reste pas empêchée de déclarer le recours irrecevable (
Epple c.
Allemagne
, n
o
77909/01, §§ 23-27, 24 mars 2005,
Uhl c. Allemagne
(déc.), n
o
64387/01, 6 mai 2004). Il y a dès lors lieu d’écarter l’exception du Gouvernement.
b) Le Gouvernement soutient aussi que le requérant n’est plus victime de la violation alléguée dans la mesure où son séjour est toléré depuis février 2003 et aussi longtemps que le risque de suicide en cas de renvoi persiste. Il se réfère aux décisions
Andric c. Suède
(n
o
45917/99, 23 février 1999) et
G.M. c. Allemagne
(n
o
12437/86, décision de la Commission du 14 mai 1987). Il précise que dans l’hypothèse où les autorités administratives refuseraient de renouveler la tolérance de séjour malgré le risque de suicide, le requérant pourrait saisir le tribunal administratif d’un recours contre cette décision et demander des mesures provisoires. En cas de rejet, il aurait à sa disposition les recours habituels. Par ailleurs, après avoir été en possession d’une tolérance de séjour pendant deux ans, le requérant pourrait éventuellement bénéficier d’une autorisation de séjour pour des raisons humanitaires (
Aufenthaltsbefugnis
) d’une validité maximale de deux ans qui ne peut cependant pas être prolongée si les obstacles à la reconduite ont cessé d’exister. Le Gouvernement ajoute que si l’interdiction du territoire est illimitée dans le temps, le requérant n’a pas formulé une demande tendant à limiter la durée de celle-ci, comme le prévoit l’article 8 § 2 de la loi sur les étrangers, et qui serait une voie adéquate de tenir compte des intérêts du requérant et d’atténuer les conséquences de l’expulsion. Il invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement et, subsidiairement, à la rayer du rôle, conformément à l’article 37 § 1 c) de la Convention.
Le requérant réplique notamment que, à la différence des affaires citées par le Gouvernement, les autorités allemandes n’ont pas suspendu
sine die
sa reconduite mais que ses tolérances de séjour ont été délivrées à chaque fois pour une durée de six mois seulement. En outre, la prolongation de la tolérance de séjour demeure incertaine et dépendra exclusivement de l’existence d’un risque de suicide chez le requérant et ne pourra être sollicitée en invoquant les droits découlant de l’article 8 de la Convention.
La Cour rappelle que par «
victime
», l’article 34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux (voir, par exemple,
Nsona c. Pays-Bas
, arrêt du 28 novembre 1996,
Recueil
1996-V, pp. 2004-2005, § 106, et
Mikheyeva c.
Lettonie
(déc.), n
o
50029/99, 12
septembre 2002). On ne saurait donc se prétendre «
victime
» d’un acte dépourvu, temporairement ou définitivement, de tout effet juridique (
Benamar c. France
(déc.), n
o
42216/98, 14 novembre 2000, et
A.D. c.
Suisse
(déc.), n
o
13531/03, 18 janvier 2005).
La
Cour a décidé qu’un requérant ne peut plus se prétendre victime d’une mesure d’expulsion dès lors que cette mesure est dépourvue de caractère exécutoire (
Vijayanathan et Pusparajah c. France
, arrêt du 27
août 1992, série A n
o
241-B, p. 87, § 46,
Pellumbi c. France
(déc.), n
o
65730/01, 18 janvier 2005,
Etanji c. France
(déc.), n
o
60411/00, 1
er
mars 2005, et
, n
o
33016/96, décision de la Commission du 14 avril 1998) ou lorsque l’arrêté d’expulsion a été privé d’effet juridique et la reprise de l’expulsion par les autorités administratives peut être attaquée devant les juridictions administratives (
Kalantari c.
Allemagne
(Radiation), n
o
Mehemi c.
France
(n
o
2), n
o
54,
Benamar
précitée). Elle a aussi décidé que la suspension
sine die
d’une mesure d’expulsion était de nature à priver le requérant de la qualité de victime (
Andric c. Suède
et
G.M. c. Allemagne
précitées, et,
a contrario
,
Ahmed c. Autriche
, arrêt du 17
décembre 1996,
Recueil
1996-VI, pp. 2207-2208, §§
42-47).
La Cour note en l’espèce que le requérant bénéficie d’une tolérance de séjour depuis février 2003. Il est vrai que ce titre ne supprime pas l’obligation pour celui-ci de quitter le territoire allemand, mais ne fait que suspendre l’exécution de la mesure d’expulsion (l’article 55 de la loi sur les étrangers et l’article 60a § 3 de la loi sur le séjour d’étrangers respectivement – voir Droit interne pertinent ci-dessus), si bien que les autorités allemandes peuvent, en principe, procéder à la reconduite à la frontière du requérant aussitôt que l’obstacle à l’éloignement ayant justifié l’octroi de la tolérance de séjour, c’est-à-dire le risque de suicide chez le requérant, ne se trouve plus établi. Cependant, du fait que le requérant est désormais toléré depuis plus de deux ans et demi, les autorités administratives seront tenues, en vertu de l’article 56 § 6 de la loi sur les étrangers et l’article 60a § 5 de la nouvelle loi sur le séjour d’étrangers respectivement, d’annoncer au requérant son éventuelle reconduite à la frontière que celui-ci pourra attaquer devant les juridictions administratives.
Dans ces conditions, la Cour considère que l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement doit être accueillie. Partant, le requérant ne saurait se prétendre en l’état victime d’une violation, au sens de l’article 34 de la Convention. La Cour note au demeurant que le requérant n’a jamais formulé, au cours de la procédure d’expulsion, de demande tendant à limiter la durée de l’interdiction du territoire.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Mark
Villiger
Boštjan M.
Zupan
Č
i
Č
Greffier adjoint
Président