YALCIN c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 8628/03 prezentate de Emcet Yalçin împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor L'uim (secțiunea a treia), care are loc la 1 iunie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, L. Caflisch, R. Türmen, C. Biersan, A. Gyulumyan, E. Myjer, judecători, și de domnul V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 9 februarie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie, în fapt, recurentul, dl Emcet Yalçin, este un resortisant turc, născut în 1970. La introducerea cererii, acesta era deținut la casa de judecată a lui Mardin. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut și Meral Bestaș, avocați la Diyarbakar. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează: la 12 noiembrie 1999, reclamantul a fost arestat și pus în custodie de către polițiștii aflați în legătură cu secțiunea de combatere a terorismului, pentru apartenența la Hizbullah. La 22 noiembrie 1999, a fost deferit procurorului districtual al Republicii Șërnak, care, cu această ocazie, a negat faptele reprovocate. În aceeași zi, a fost deferit judecătorului care se afla în apropierea tribunalului corecțional din Șńnak, care a ordonat plasarea sa în arest provizoriu. La 23 noiembrie 1999, reclamantul a formulat opoziție împotriva acestei decizii; care a fost respinsă. La 17 decembrie 1999, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakýr, procurorul republicii, l-a acuzat pe reclamant, precum și alte douăzeci și șase de persoane pentru apartenența la Hizbullah și-a revendicat condamnarea în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 22 februarie 2000, a doua cameră a Curții de Securitate a Țării din Diyarbakýr (inclusiv curtea de Siguranță a Țării de Jos), compusă din trei judecători civili, pronunțând eliberarea provizorie a reclamantului. La 15 noiembrie 2000, în cursul unei operațiuni de poliție împotriva Hizbullahului, un act de identitate care aparținea reclamantului a fost găsit într-o casă care servea drept ascunzătoare a organizației. Reclamantul a fost arestat în aceeași zi și pus în custodie. La 24 noiembrie 2000, a fost deferit procurorului districtual al Republicii Șërnak. Cu această ocazie, el a negat că face parte din organizația în litigiu. În aceeași zi, a fost deferit în fața judecătorului care se afla în arest provizoriu lângă tribunalul corecțional din Șśrnak, care a dispus detenția sa. La 18 decembrie 2000, procurorul Republicii l-a acuzat pe solicitant, precum și pe alte trei persoane pentru apartenența la Hizbullah și a solicitat condamnarea acestuia în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. La 12 iunie 2001, prima cameră a Curții de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 25 decembrie 2001, a doua cameră a tribunalului de securitate din lamaie, compusă din trei judecători civili, l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de a fi implicat în Hizbullah și l-a condamnat în consecință la o pedeapsă de 12 ani și șase luni de închisoare în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713. La 15 februarie 2002, reclamantul s-a ocupat de Casație și a solicitat Curții de Casație să desfășoare o ședință. La o dată nespecificată, în avizul său privind recursul, care nu a fost comunicat reclamantului, procurorul general aproape de Curtea de Casație a invitat Curtea de Casație să confirme condamnarea reclamantului. Prin hotărârea din 9 iulie 2002, pronunțată la 10 iulie 2002, Curtea de Casație a precizat că avocatul reclamantului nu era prezentat în instanță. Statuând în consecință, fără a ține seama de cazul reclamantului, Curtea de Casație a soluționat o judecată de eroare materială și a confirmat condamnarea reclamantului. La 12 august 2002, textul acestei hotărâri a fost depus la dosarul cauzei în fața grefei instanței de primă instanță. GRIEFS 1. Invocând art. 5 din convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și pus de două ori în custodie pentru același fapt. În plus, se plânge de durata celei de a doua detenții provizorii. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că instanțele independente și corecte din punct de vedere al scopului și funcționării lor nu pot fi considerate drept instanțe independente. În plus, acesta se plânge de lipsa de echitate a procedurii din cauza participării procurorului Republicii la deliberările Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și de încălcarea drepturilor sale de apărare ca urmare a lipsei de comunicare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost arestat și reținut de două ori, pentru același fapt. În plus, se plânge de durata celei de-a doua detenții provizorii. În ceea ce privește măsurile de arestare și de custodie în litigiu, Curtea constată că reclamantul a fost arestat și arestat de două ori, la 12 noiembrie 1999 și la 15 noiembrie 2000. Aceste măsuri de custodie au încetat la 22 noiembrie 1999 și, respectiv, la 24 noiembrie 2000. În ceea ce privește reținerea provizorie în litigiu, Curtea constată că a început la 24 noiembrie 2000 pentru a se încheia la 23 decembrie 2001, cu condamnarea reclamantului. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 9 februarie 2003. În consecință, aceste obiecțiuni sunt întârziate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 § 1 și 4 din convenție. 3. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și de prezența procurorului republicii la deliberările acestei instanțe. (a) În ceea ce privește declarația cu privire la lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene, Curtea arată că reclamantul, care a fost judecat de o instanță compusă din trei judecători civili, nu și-a contestat interdicția și că examinarea sa, așa cum a fost invocată, nu permite să se detecteze nicio aparență de încălcare a art. 6 alin. (1) (a se vedea Kömürcü c. Turcia (dec.), 77432/01, 28 noiembrie 2002 și Y (b) În ceea ce privește litigiul întemeiat pe participarea procurorului republicii la deliberările Curții de Securitate a Uniunii Europene, Curtea constată că, în temeiul articolelor 381 și 382 din Codul de procedură penală, astfel cum este aplicabil la momentul faptelor, numai cei trei judecători puteau participa la deliberări. În cazul în care, în cadrul procedurii în litigiu, procurorul Republicii ar fi participat la deliberări, ar fi avut loc o situație contrară legii, astfel încât reclamantul ar fi avut un interes deosebit să aducă această cauză în fața instanțelor interne (Teslim Töre c. Turcia (dec.), n 50744/99, 10 iunie 2004). Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe lipsa de comunicare a avizului procurorului general aproape de Curtea de Casație Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan dl Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

8628/03

présentée par Emcet YALÇIN

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 1

er

juin 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M. Zupančič,

président,

J. Hedigan,

L. Caflisch,

R. Türmen,

C. Bîrsan,

M

me

A. Gyulumyan,

M.

E. Myjer,

juges,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 9 février 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Emcet Yalçin, est un ressortissant turc, né en 1970. Lors de l’introduction de la requête il était détenu à la maison d’arrêt de Mardin. Il est représenté devant la Cour par M

es

Mesut et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 12 novembre 1999, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par les policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme, pour appartenance au Hizbullah.

Le 22 novembre 1999, il fut déféré devant le procureur de la République de Șırnak. A cette occasion, il nia les faits reprochés.

Le jour même, il fut déféré devant le juge assesseur près le tribunal correctionnel de Șırnak, lequel ordonna son placement en détention provisoire.

Le 23 novembre 1999, le requérant forma opposition contre cette décision

; laquelle fut rejetée.

Le 17 décembre 1999, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

le procureur de la République

») inculpa le requérant ainsi que vingt-six autres personnes pour appartenance au Hizbullah et requit sa condamnation en vertu de l’article 168

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme («

loi n

o

3713

»).

Le 22 février 2000, la deuxième chambre de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

la cour de sûreté de l’Etat

»), composée de trois juges civils, prononça la libération provisoire du requérant.

Le 15 novembre 2000, au cours d’une opération de police dirigée contre le Hizbullah, une pièce d’identité appartenant au requérant fut trouvée dans une maison servant de cache à l’organisation. Le requérant fut arrêté le jour même et placé en garde à vue.

Le 24 novembre 2000, il fut déféré devant le procureur de la République de Șırnak. A cette occasion, il nia appartenir à l’organisation litigieuse.

Le même jour, il fut déféré devant le juge assesseur près le tribunal correctionnel de Șırnak, lequel ordonna son placement en détention provisoire.

Le 18 décembre 2000, le procureur de la République inculpa le requérant ainsi que trois autres personnes pour appartenance au Hizbullah et requit sa condamnation en vertu de l’article 168

o

3713.

Le 12 juin 2001, la première chambre de la cour de sûreté de l’Etat, saisie des faits, prononça la jonction de cette procédure avec celle pendante devant la deuxième chambre de la cour de sûreté de l’Etat.

Le 25 décembre 2001, la deuxième chambre de la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges civils, reconnut le requérant coupable d’appartenance au Hizbullah et le condamna en conséquence à une peine de douze ans et six mois d’emprisonnement en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

3713.

Le 15 février 2002, le requérant se pourvut en cassation et demanda à la Cour de cassation de tenir une audience.

A une date non précisée, dans son avis sur le pourvoi, non communiqué au requérant, le procureur général près la Cour de cassation invita la Cour de cassation à confirmer la condamnation du requérant.

Par un arrêt du 9 juillet 2002, prononcé le 10 juillet 2002, la Cour de cassation précisa que l’avocat du requérant ne s’était pas présenté à l’audience. Statuant en conséquence, sans tenir d’audience sur le cas du requérant, la Cour de cassation procéda à une rectification d’erreur matérielle et confirma la condamnation du requérant.

Le 12 août 2002, le texte de cet arrêt fut versé au dossier de l’affaire devant le greffe de la juridiction de première instance.

GRIEFS

EN DROIT

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

Quant aux mesures d’arrestation et garde à vue litigieuses, la Cour observe que le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par deux fois, le 12 novembre 1999 et le 15 novembre 2000. Ces mesures de garde à vue prirent fin respectivement le 22 novembre 1999 et le 24 novembre 2000. Quant à la détention provisoire litigieuse, la Cour observe qu’elle débuta le 24 novembre 2000 pour prendre fin le 23 décembre 2001, avec la condamnation du requérant. Or, la présente requête a été introduite le 9

février 2003.

Il s’ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

a) En ce qui concerne l’allégation concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour relève que le requérant, qui a été jugé par un tribunal composé de trois juges civils, n’a pas étayé son grief et que son examen, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 (voir

Kömürcü c. Turquie

(déc.), n

o

77432/01, 28 novembre 2002, et

Yıldız et Taș c. Turquie

(déc.), n

o

77641/01, 13 mars 2003).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

b) Quant au grief tiré de la participation du procureur de la République aux délibérations de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour observe qu’en vertu des articles 381 et 382 du code de procédure pénale, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, seuls les trois juges pouvaient participer aux délibérations. Si, lors de la procédure litigieuse, le procureur de la République avait participé aux délibérations, il se serait alors agi d’une situation contraire à la loi, de sorte que le requérant aurait eu un grand intérêt à porter ce grief devant les juridictions internes (

Teslim Töre c. Turquie

(déc.), n

o

50744/99, 10 juin 2004). Il ne l’a toutefois pas fait en l’espèce, selon les éléments du dossier.

Partant, la Cour estime que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président