CtEDO 18.10.2005 Auto

KAKOL v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
18.10.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KAKOL v. POLAND (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 3994/03 de Jarosław KKOL împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 18 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki Borrego Mijović, judecători și grefierul Secțiunii M. O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 15 noiembrie 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Jarosław Kākol, este un național polonez care s-a născut în 1969 și trăiește în Gdynia. La 21 aprilie 1999, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de jaf armat. La 22 aprilie 1999, Curtea de district Gdańsk a retras reclamantul în custodie, având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis mai multe conturi de jaf armat. Mai târziu, mai multe alte persoane au fost deținute și acuzate în legătură cu aceeași anchetă efectuată de Departamentul de Crimă Organizată al Procurorului Regional Gdańsk. La 13 decembrie 2001, Curtea de Apel Gdańsk a prelungit deținerea reclamantului și a 8 co-suspecte sale în așteptarea anchetei până la 31 martie 2001. Între 22 ianuarie și 16 februarie 2001, reclamantul a primit acces la dosarul. S-a plâns procurorului regional că a putut citi doar 48 din 105 volume din dosarul în acea perioadă și că, în timp relevant, în două ocazii, nu a fost adus la Procuror dintr-un centru de detenție. La 7 martie 2001, Curtea de Apel din Gdańsk a prelungit detenția reclamantului până la 31 mai 2001. S-a bazat pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și pe severitatea pedepsei anticipate. Curtea de Apel a susținut, de asemenea, că detenția în reținere a reținutului este singura măsură care poate asigura conduita corectă a procedurii, având în vedere natura acuzațiilor și relațiilor dintre suspecții care au acționat într-un grup organizat și a considerat că prelungirea detenției este justificată de necesitatea de a obține dovezi ADN pentru a corrobora dovezile obținute anterior. La 25 aprilie 2001, reclamantul a primit acces la dosarul. La 10 mai 2001, procurorul regional Gdańsk a încheiat ancheta. La 15 mai 2001, reclamantul a fost inculpat în fața Curții Regionale Gdańsk pentru mai multe duzini de jaf armat comis într-un grup criminal organizat. Proiectul de inculpare a inclus 120 de acuzații acuzate împotriva a 19 acuzați, care au fost deținuți în custodie. Dosarul are 114 de volume. Acuzația a cerut Curții să afle dovezi de la 366 de martori. Martorul principal a fost un anumit A.L., care a fost acuzat împreună cu toți acuzații, dar a furnizat dovezi împotriva lor. La 23 mai 2001, Curtea de Apel a ordonat ca reclamantul să fie păstrat în custodie până la 31 octombrie 2001. Pe lângă motivele invocate anterior, aceasta a făcut referire la complexitatea cauzei, la numărul semnificativ de inculpați și la numărul de martori care urmează să fie auziți în proces. La 24 octombrie 2001, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 31 martie 2002, se bazează pe aceleași motive ca în deciziile sale anterioare. Procesul a început la 28 decembrie 2001. Cu toate acestea, la 22 aprilie 2002, în continuare a continuat lectura din proiectul de pronunțare a acuzării. Inițial, instanța de judecată a organizat trei audieri pe lună. În cursul audierii din 30 ianuarie 2002, instanța de judecată a ordonat înlăturarea reclamantului și a altor doi acuzați din sala de judecată. Au perturbat procesul prin strigarea atunci când procurorul a citit proiectul de pronunțare, în ciuda avertismentului de la președintele judecător La 13 martie 2002, Curtea de Apel a ordonat că reclamantul și 7-ul său de judecată au ordonat că În plus, Curtea de Apel a constatat că prelungirea detenției a fost justificată în temeiul articolului 263 alineatul § 4 din Codul de Procedură Penală prin complexitatea specifică a cazului. În plus, a observat că întârzierile din procesul au fost atribuite parțial unor acuzați care au încercat să perturbeze procedura și, prin urmare, au trebuit să fie eliminate din sala de judecată. Pe de altă parte, Curtea de Apel a ordonat instanței de judecată să dețină mai mult de 3 audieri pe lună. În plus, a susținut că nici o altă măsură preventivă nu poate asigura buna conduită a procesului. În acest sens, Curtea de Apel a observat că există un risc rezonabil ca reclamantul și alte acuzate să intervină în procedura, având în vedere natura acuzațiilor, severitatea pedepsei anticipate și faptul că astfel de încercări au fost făcute în cursul anchetei. La 27, 28 și 29 mai 2002, Curtea Regională Gdańsk a respins cererile reclamantului de retragere a judecătorului președinte. La 11 septembrie 2002, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului și a nouălor sale co-apărate până la 31 decembrie 2002. Pe lângă motivele pe care le-a invocat anterior, a considerat că detenția reclamantului a fost justificată în temeiul articolului 258 § 2 din Codul de Procedință Penală, deoarece această dispoziție a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea de a fi impusă pedeapsă severă asupra reclamantului ar putea să-l induce să obstrucționeze procedurile. De asemenea, a observat că prelungirea deținerii a fost justificată de volumul de dovezi care urmează să fie auzite în procesul. La 18 decembrie 2002, Curtea de Apel a ordonat ca reclamantul și 17 apărători săi să fie păstrați în custodie până la 30 iunie 2003. La 13 ianuarie și 31 martie 2003, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de retragere a judecătorilor și a membrilor judecătorilor de judecată. La 15 ianuarie 2003, reclamantul și 17 din coafendatorii săi au contestat în mod eșuat judecătorii și deputații de judecată. La 13 ianuarie 2003, instanța judecătorească a refuzat cererea reclamantului de concediere a avocatului său de asistență juridică. Cerințele similare au fost respinse la 12 februarie și 20 martie 2003. La 25 iunie 2003, Curtea de Apel a prelungit deținerea reclamantului și 18 din detenția co-apăratului său până la 31 decembrie 2003, se bazează pe aceleași motive ca anterior. În plus, a observat că procesul nu ar fi putut fi încheiat din cauza obstructivității din partea acuzaților care au depus numeroase cereri împotriva instanței de judecată. De asemenea, a observat că instanța de judecată a luat diferite măsuri procedurale pentru accelerarea procedurii. În decizia sa din 30 iulie 2003 de respingere a recursului reclamantului împotriva deciziei din 25 iunie 2003 de prelungire a detenției sale, Curtea de Apel a considerat că art. 258 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea impunerii unei sancțiuni severe asupra reclamantului ar putea să-l inducă la obstrucționarea procedurii [1] Acesta a adăugat că riscul de absângere sau de manipulare a martorilor care existau în acest caz nu trebuie să fie susținut de fapte concrete, ci rezultatul acestei presupuneri. Curtea de Apel a observat, de asemenea, că, deși reclamantul și alți acuzați erau liberi să își folosească drepturile procedurale, abuzul acestor drepturi a condus fără îndoială la întârzieri în procesul. La 1 septembrie 2003 a fost numit un nou avocat de asistență juridică pentru solicitant. Avocatul anterior a fost eliberat de către instanța de judecată din atribuțiile sale pe propria sa cerere și după o serie de plângeri formulate de solicitant. În urma, Curtea de Apel a prelungit deținerea reclamantului în mai multe ocazii. Deciziile relevante au fost luate la 17 decembrie 2003 (prelungirea detenției sale până la 30 iunie 2004), la 23 iunie 2004 (extinzând detenția sa până la 31 decembrie 2004), la 15 decembrie 2004 (prelungirea detenției sale până la 31 martie 2005), la 30 martie 3005 (prolongarea detenției până la 30 iunie 2005) și la 22 iunie 2005 (extinzând detenția sa până la 30 septembrie 2005). În toate aceste hotărâri, Curtea de Apel a declarat că motivele inițial acordate pentru detenția reclamantului sunt încă valabile și a subliniat, de asemenea, natura extrem de complexă a cauzei. În decizia sa privind detenția reclamantului din 23 iunie 2004, Curtea de Apel a observat că până în aprilie 2003, principalul motiv al întârzierilor în timpul procesului a fost obstructivitatea acuzaților și abuzul drepturilor apărării. De asemenea, a observat că procesul ar putea fi încheiat până la sfârșitul anului 2004, cu condiția ca Curtea Regională să se străduiască să organizeze procesul în mod eficient. La 15 ianuarie și 29 iulie 2004 și 16 și 31 mai 2005, Curtea Regională Gdańsk a respins în mod nefondat cererile reclamanților de retragere a diferiților membri ai instanței de judecată. La 8 martie și 24 mai 2005, instanța de judecată a respins cererea reclamantului de eliberare pe motive de sănătate, bazată pe raportul elaborat de experții din Academia Medicală Gdańsk. Reclamantul a fost diagnosticat cu o serie de boli, inclusiv o tumoră cerebrală, cu toate acestea, experții au determinat că ar putea rămâne și să primească tratament în detenție. În decizia sa din 27 iulie 2005 de respingere a recursului reclamantului împotriva deciziei din 22 iunie 2005 de prelungire a detenției sale, Curtea de Apel a făcut trimitere, printre altele , la presupunerea stabilită în temeiul articolului 258 § 2 din Codul de Procedură Penală și a considerat că această presupunere a justificat numai detenția continuată a reclamantului. De asemenea, a susținut că a fost necesară menținerea reclamantului în custodie pentru a-l împiedica să intervină în procesul, având în vedere riscul rezonabil de interferență care rezultă din faptul că a fost acuzat de comisionarea infracțiunilor într-un grup criminal organizat. Până în iunie 2005, instanța de judecată a avut peste 150 de audieri și a auzit peste 400 de martori. În timpul procesului reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare, dar nefruntate, și a apelat, de asemenea, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. El a susținut că lungimea de detenție a fost excesivă și că acuzațiile împotriva lui lipsesc o bază suficient de puternică, deoarece acestea au fost fondate pe dovezi nesigure de la A. ·. Denumirea reclamantului împotriva lungii necorespunzătoare a procedurii La o dată neespecificată în noiembrie 2004, reclamantul a depus la Curtea de Apel din Gdańsk o plângere cu privire la o încălcare a dreptului său la un proces într-un timp rezonabil și a solicitat compensații. El s-a bazat pe Legea din 17 iunie 2004 asupra plângerilor privind o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil („Legea 2004”), care a intrat în vigoare la 17 iunie 2004. La 21 decembrie 2004, Curtea de Apel a eliberat reclamantul de la taxa judiciară relevantă. La 5 ianuarie 2004, Curtea de Apel a respins plângerea reclamantului. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în reținere Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauționare ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a exercitării unei anumite activități ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei încălcări grave a unui acuzat; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 249 § 5 din Codul de 1997, în versiunea aplicabilă la momentul respectiv, prevede: „Curtea informează avocatul deținutului cu privire la momentul unei sesiuni de judecată în care trebuie luată o decizie privind prelungirea deținerii la înaintare sau la care trebuie examinat un recurs împotriva unei decizii de impunere sau de prelungire a detenției la înaintare.” art. 258 include motivele de detenție în reținere și prevede, în măsura în care este relevant: „1. Detenția împotriva reținerii poate fi impusă dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O decizie a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată împotriva Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” COMPLAINTE 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției anterioare. 2. Reclamantul se plânge în continuare în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii penale împotriva lui. 3. El plânge, de asemenea, în conformitate cu art. 6 § 3 b) că drepturile sale de apărare au fost limitate. El susține că nu a fost notificat cu privire la numirea primului său avocat de asistență juridică și că nu este de acord cu acest avocat în ceea ce privește conducerea apărării sale. 4. În sfârșit, reclamantul susține că nu i s-a dat acces complet la dosarul în timpul anchetei și procesului. El susține că ceea ce a afectat drepturile sale de apărare în cadrul procesului. El nu se bazează pe nicio dispoziție a Convenției în acest sens. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției anterioare. Curtea consideră că aceasta nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. (2) Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la o lungime necorespunzătoare a procedurii penale împotriva acestuia. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general“. Curtea remarcă că plângerea reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la un proces într-un timp rezonabil prezentat în temeiul Legii din 2004 a fost respinsă pentru nerespectarea cerințelor legale și că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. 3. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) că drepturile sale de apărare au fost limitate, susține că nu a fost notificat cu privire la numirea primului său avocat de asistență juridică și că nu este de acord cu acest avocat cu privire la conducerea apărării sale. Curtea consideră că această plângere va fi examinată în temeiul articolului 6 § 1 citită coroborat cu art. 6 § 3 litera (b) din Convenție. Curtea constată în primul rând că procedura penală împotriva reclamantului este încă în așteptare și că orice chestiune legată de reprezentarea reclamantului în procedura penală ar putea fi pusă în fața autorităților interne competente. În plus, constată că primul avocat al reclamantului a fost concediat de instanța de judecată după o serie de plângeri și că un nou avocat a fost desemnat în cursul procesului. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. În sfârșit, reclamantul susține că nu i s-a dat acces la dosarul în timpul anchetei și procesului. El susține că ceea ce i-a afectat drepturile de apărare în cadrul procesului. El nu se bazează pe nicio dispoziție a Convenției în acest sens. Curtea consideră că această plângere este examinată în conformitate cu art. 6 § 1 citit coroborat cu art. 6 § 3 litera (b) din Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general“. În consecință, reclamantul poate și ar trebui să pună substanța plângerii în fața autorităților naționale și să solicite o soluție adecvată, prin urmare, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la lungimea necorespunzătoare a detenției anterioare; declara restul cererii inadmisibilă. Curtea de Apel s-a bazat pe decizia Curții Supreme din 19 noiembrie 1996, nr. IV KZ 119/96, publicată în OSP 1997 nr. 4, punctul 74.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă