KAKOL v. POLAND

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 3994/03 de Jarosław KKOL împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 18 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki Borrego Mijović, judecători și grefierul Secțiunii M. O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 15 noiembrie 2002, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Jarosław Kākol, este un național polonez care s-a născut în 1969 și trăiește în Gdynia. La 21 aprilie 1999, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de jaf armat. La 22 aprilie 1999, Curtea de district Gdańsk a retras reclamantul în custodie, având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis mai multe conturi de jaf armat. Mai târziu, mai multe alte persoane au fost deținute și acuzate în legătură cu aceeași anchetă efectuată de Departamentul de Crimă Organizată al Procurorului Regional Gdańsk. La 13 decembrie 2001, Curtea de Apel Gdańsk a prelungit deținerea reclamantului și a 8 co-suspecte sale în așteptarea anchetei până la 31 martie 2001. Între 22 ianuarie și 16 februarie 2001, reclamantul a primit acces la dosarul. S-a plâns procurorului regional că a putut citi doar 48 din 105 volume din dosarul în acea perioadă și că, în timp relevant, în două ocazii, nu a fost adus la Procuror dintr-un centru de detenție. La 7 martie 2001, Curtea de Apel din Gdańsk a prelungit detenția reclamantului până la 31 mai 2001. S-a bazat pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat și pe severitatea pedepsei anticipate. Curtea de Apel a susținut, de asemenea, că detenția în reținere a reținutului este singura măsură care poate asigura conduita corectă a procedurii, având în vedere natura acuzațiilor și relațiilor dintre suspecții care au acționat într-un grup organizat și a considerat că prelungirea detenției este justificată de necesitatea de a obține dovezi ADN pentru a corrobora dovezile obținute anterior. La 25 aprilie 2001, reclamantul a primit acces la dosarul. La 10 mai 2001, procurorul regional Gdańsk a încheiat ancheta. La 15 mai 2001, reclamantul a fost inculpat în fața Curții Regionale Gdańsk pentru mai multe duzini de jaf armat comis într-un grup criminal organizat. Proiectul de inculpare a inclus 120 de acuzații acuzate împotriva a 19 acuzați, care au fost deținuți în custodie. Dosarul are 114 de volume. Acuzația a cerut Curții să afle dovezi de la 366 de martori. Martorul principal a fost un anumit A.L., care a fost acuzat împreună cu toți acuzații, dar a furnizat dovezi împotriva lor. La 23 mai 2001, Curtea de Apel a ordonat ca reclamantul să fie păstrat în custodie până la 31 octombrie 2001. Pe lângă motivele invocate anterior, aceasta a făcut referire la complexitatea cauzei, la numărul semnificativ de inculpați și la numărul de martori care urmează să fie auziți în proces. La 24 octombrie 2001, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 31 martie 2002, se bazează pe aceleași motive ca în deciziile sale anterioare. Procesul a început la 28 decembrie 2001. Cu toate acestea, la 22 aprilie 2002, în continuare a continuat lectura din proiectul de pronunțare a acuzării. Inițial, instanța de judecată a organizat trei audieri pe lună. În cursul audierii din 30 ianuarie 2002, instanța de judecată a ordonat înlăturarea reclamantului și a altor doi acuzați din sala de judecată. Au perturbat procesul prin strigarea atunci când procurorul a citit proiectul de pronunțare, în ciuda avertismentului de la președintele judecător La 13 martie 2002, Curtea de Apel a ordonat că reclamantul și 7-ul său de judecată au ordonat că În plus, Curtea de Apel a constatat că prelungirea detenției a fost justificată în temeiul articolului 263 alineatul § 4 din Codul de Procedură Penală prin complexitatea specifică a cazului. În plus, a observat că întârzierile din procesul au fost atribuite parțial unor acuzați care au încercat să perturbeze procedura și, prin urmare, au trebuit să fie eliminate din sala de judecată. Pe de altă parte, Curtea de Apel a ordonat instanței de judecată să dețină mai mult de 3 audieri pe lună. În plus, a susținut că nici o altă măsură preventivă nu poate asigura buna conduită a procesului. În acest sens, Curtea de Apel a observat că există un risc rezonabil ca reclamantul și alte acuzate să intervină în procedura, având în vedere natura acuzațiilor, severitatea pedepsei anticipate și faptul că astfel de încercări au fost făcute în cursul anchetei. La 27, 28 și 29 mai 2002, Curtea Regională Gdańsk a respins cererile reclamantului de retragere a judecătorului președinte. La 11 septembrie 2002, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului și a nouălor sale co-apărate până la 31 decembrie 2002. Pe lângă motivele pe care le-a invocat anterior, a considerat că detenția reclamantului a fost justificată în temeiul articolului 258 § 2 din Codul de Procedință Penală, deoarece această dispoziție a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea de a fi impusă pedeapsă severă asupra reclamantului ar putea să-l induce să obstrucționeze procedurile. De asemenea, a observat că prelungirea deținerii a fost justificată de volumul de dovezi care urmează să fie auzite în procesul. La 18 decembrie 2002, Curtea de Apel a ordonat ca reclamantul și 17 apărători săi să fie păstrați în custodie până la 30 iunie 2003. La 13 ianuarie și 31 martie 2003, Curtea Regională Gdańsk a respins cererea reclamantului de retragere a judecătorilor și a membrilor judecătorilor de judecată. La 15 ianuarie 2003, reclamantul și 17 din coafendatorii săi au contestat în mod eșuat judecătorii și deputații de judecată. La 13 ianuarie 2003, instanța judecătorească a refuzat cererea reclamantului de concediere a avocatului său de asistență juridică. Cerințele similare au fost respinse la 12 februarie și 20 martie 2003. La 25 iunie 2003, Curtea de Apel a prelungit deținerea reclamantului și 18 din detenția co-apăratului său până la 31 decembrie 2003, se bazează pe aceleași motive ca anterior. În plus, a observat că procesul nu ar fi putut fi încheiat din cauza obstructivității din partea acuzaților care au depus numeroase cereri împotriva instanței de judecată. De asemenea, a observat că instanța de judecată a luat diferite măsuri procedurale pentru accelerarea procedurii. În decizia sa din 30 iulie 2003 de respingere a recursului reclamantului împotriva deciziei din 25 iunie 2003 de prelungire a detenției sale, Curtea de Apel a considerat că art. 258 alineatul (2) din Codul de Procedință Penală a stabilit o presupunere în sensul că probabilitatea impunerii unei sancțiuni severe asupra reclamantului ar putea să-l inducă la obstrucționarea procedurii [1] Acesta a adăugat că riscul de absângere sau de manipulare a martorilor care existau în acest caz nu trebuie să fie susținut de fapte concrete, ci rezultatul acestei presupuneri. Curtea de Apel a observat, de asemenea, că, deși reclamantul și alți acuzați erau liberi să își folosească drepturile procedurale, abuzul acestor drepturi a condus fără îndoială la întârzieri în procesul. La 1 septembrie 2003 a fost numit un nou avocat de asistență juridică pentru solicitant. Avocatul anterior a fost eliberat de către instanța de judecată din atribuțiile sale pe propria sa cerere și după o serie de plângeri formulate de solicitant. În urma, Curtea de Apel a prelungit deținerea reclamantului în mai multe ocazii. Deciziile relevante au fost luate la 17 decembrie 2003 (prelungirea detenției sale până la 30 iunie 2004), la 23 iunie 2004 (extinzând detenția sa până la 31 decembrie 2004), la 15 decembrie 2004 (prelungirea detenției sale până la 31 martie 2005), la 30 martie 3005 (prolongarea detenției până la 30 iunie 2005) și la 22 iunie 2005 (extinzând detenția sa până la 30 septembrie 2005). În toate aceste hotărâri, Curtea de Apel a declarat că motivele inițial acordate pentru detenția reclamantului sunt încă valabile și a subliniat, de asemenea, natura extrem de complexă a cauzei. În decizia sa privind detenția reclamantului din 23 iunie 2004, Curtea de Apel a observat că până în aprilie 2003, principalul motiv al întârzierilor în timpul procesului a fost obstructivitatea acuzaților și abuzul drepturilor apărării. De asemenea, a observat că procesul ar putea fi încheiat până la sfârșitul anului 2004, cu condiția ca Curtea Regională să se străduiască să organizeze procesul în mod eficient. La 15 ianuarie și 29 iulie 2004 și 16 și 31 mai 2005, Curtea Regională Gdańsk a respins în mod nefondat cererile reclamanților de retragere a diferiților membri ai instanței de judecată. La 8 martie și 24 mai 2005, instanța de judecată a respins cererea reclamantului de eliberare pe motive de sănătate, bazată pe raportul elaborat de experții din Academia Medicală Gdańsk. Reclamantul a fost diagnosticat cu o serie de boli, inclusiv o tumoră cerebrală, cu toate acestea, experții au determinat că ar putea rămâne și să primească tratament în detenție. În decizia sa din 27 iulie 2005 de respingere a recursului reclamantului împotriva deciziei din 22 iunie 2005 de prelungire a detenției sale, Curtea de Apel a făcut trimitere, printre altele , la presupunerea stabilită în temeiul articolului 258 § 2 din Codul de Procedură Penală și a considerat că această presupunere a justificat numai detenția continuată a reclamantului. De asemenea, a susținut că a fost necesară menținerea reclamantului în custodie pentru a-l împiedica să intervină în procesul, având în vedere riscul rezonabil de interferență care rezultă din faptul că a fost acuzat de comisionarea infracțiunilor într-un grup criminal organizat. Până în iunie 2005, instanța de judecată a avut peste 150 de audieri și a auzit peste 400 de martori. În timpul procesului reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare, dar nefruntate, și a apelat, de asemenea, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. El a susținut că lungimea de detenție a fost excesivă și că acuzațiile împotriva lui lipsesc o bază suficient de puternică, deoarece acestea au fost fondate pe dovezi nesigure de la A. ·. Denumirea reclamantului împotriva lungii necorespunzătoare a procedurii La o dată neespecificată în noiembrie 2004, reclamantul a depus la Curtea de Apel din Gdańsk o plângere cu privire la o încălcare a dreptului său la un proces într-un timp rezonabil și a solicitat compensații. El s-a bazat pe Legea din 17 iunie 2004 asupra plângerilor privind o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil („Legea 2004”), care a intrat în vigoare la 17 iunie 2004. La 21 decembrie 2004, Curtea de Apel a eliberat reclamantul de la taxa judiciară relevantă. La 5 ianuarie 2004, Curtea de Apel a respins plângerea reclamantului. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în reținere Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauționare ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a exercitării unei anumite activități ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei încălcări grave a unui acuzat; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 249 § 5 din Codul de 1997, în versiunea aplicabilă la momentul respectiv, prevede: „Curtea informează avocatul deținutului cu privire la momentul unei sesiuni de judecată în care trebuie luată o decizie privind prelungirea deținerii la înaintare sau la care trebuie examinat un recurs împotriva unei decizii de impunere sau de prelungire a detenției la înaintare.” art. 258 include motivele de detenție în reținere și prevede, în măsura în care este relevant: „1. Detenția împotriva reținerii poate fi impusă dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O decizie a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată împotriva Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” COMPLAINTE 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției anterioare. 2. Reclamantul se plânge în continuare în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii penale împotriva lui. 3. El plânge, de asemenea, în conformitate cu art. 6 § 3 b) că drepturile sale de apărare au fost limitate. El susține că nu a fost notificat cu privire la numirea primului său avocat de asistență juridică și că nu este de acord cu acest avocat în ceea ce privește conducerea apărării sale. 4. În sfârșit, reclamantul susține că nu i s-a dat acces complet la dosarul în timpul anchetei și procesului. El susține că ceea ce a afectat drepturile sale de apărare în cadrul procesului. El nu se bazează pe nicio dispoziție a Convenției în acest sens. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției anterioare. Curtea consideră că aceasta nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. (2) Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la o lungime necorespunzătoare a procedurii penale împotriva acestuia. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general“. Curtea remarcă că plângerea reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la un proces într-un timp rezonabil prezentat în temeiul Legii din 2004 a fost respinsă pentru nerespectarea cerințelor legale și că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. 3. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 3 litera (b) că drepturile sale de apărare au fost limitate, susține că nu a fost notificat cu privire la numirea primului său avocat de asistență juridică și că nu este de acord cu acest avocat cu privire la conducerea apărării sale. Curtea consideră că această plângere va fi examinată în temeiul articolului 6 § 1 citită coroborat cu art. 6 § 3 litera (b) din Convenție. Curtea constată în primul rând că procedura penală împotriva reclamantului este încă în așteptare și că orice chestiune legată de reprezentarea reclamantului în procedura penală ar putea fi pusă în fața autorităților interne competente. În plus, constată că primul avocat al reclamantului a fost concediat de instanța de judecată după o serie de plângeri și că un nou avocat a fost desemnat în cursul procesului. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. În sfârșit, reclamantul susține că nu i s-a dat acces la dosarul în timpul anchetei și procesului. El susține că ceea ce i-a afectat drepturile de apărare în cadrul procesului. El nu se bazează pe nicio dispoziție a Convenției în acest sens. Curtea consideră că această plângere este examinată în conformitate cu art. 6 § 1 citit coroborat cu art. 6 § 3 litera (b) din Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general“. În consecință, reclamantul poate și ar trebui să pună substanța plângerii în fața autorităților naționale și să solicite o soluție adecvată, prin urmare, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la lungimea necorespunzătoare a detenției anterioare; declara restul cererii inadmisibilă. Curtea de Apel s-a bazat pe decizia Curții Supreme din 19 noiembrie 1996, nr. IV KZ 119/96, publicată în OSP 1997 nr. 4, punctul 74.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 3994/03

by Jarosław KĄKOL

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 18

October 2005 as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mr

K.

Traja

,

Mr

L.

Garlicki

,

Mr

J.

Borrego Borrego

,

Ms

L.

Mijović,

judges

,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 15 November 2002,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Jarosław Kąkol, is a Polish national who was born in

1969 and lives in Gdynia.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

1

The criminal proceedings against the applicant

On 21 April 1999 the applicant was arrested on suspicion of armed robbery.

On 22 April 1999 the Gdańsk District Court remanded the applicant in custody in view of the reasonable suspicion that he had committed several counts of armed robbery. The applicant has not produced a copy of that and certain subsequent detention orders.

Later, several other persons were detained and charged in connection with the same investigation conducted by the Department of Organised Crime of the Gdańsk Regional Prosecutor’s Office.

On 13 December 2001 the Gdańsk Court of Appeal prolonged the applicant’s and his 8 co-suspects’ detention pending investigation until 31

March 2001.

Between 22 January and 16 February 2001 the applicant was granted access to the case-file. He complained to the Regional Prosecutor that he was able to read only 48 out of 105 volumes of the case-file during that period and that in the relevant time on two occasions he had not been brought to the Prosecutor’s Office from a detention centre.

On 7 March 2001 the Gdańsk Court of Appeal prolonged the applicant’s detention until 31 May 2001. It relied on the reasonable suspicion that the applicant had committed the offences with which he had been charged and the severity of the anticipated penalty. The Court of Appeal further held that the detention on remand was the only measure which could secure the proper conduct of the proceedings given the nature of the charges and the relations between the suspects who acted in an organised group. It also considered that the prolongation of detention was justified by the need to obtain DNA evidence in order to corroborate evidence previously obtained.

On 25 April 2001 the applicant was granted access to the case-file.

On 10 May 2001 the Gdańsk Regional Prosecutor terminated the investigation. On 15 May 2001 the applicant was indicted before the Gdańsk Regional Court on several dozen counts of armed robbery which had been committed in an organised armed criminal group. The bill of indictment listed 120 charges brought against 19 defendants, who all were detained on remand. The case-file comprised 114 volumes. The prosecution asked the court to hear evidence from 366 witnesses. The principal witness was a certain A.Ł., who was indicted together with all the defendants but gave evidence against them.

On 23 May 2001 the Court of Appeal ordered that the applicant be kept in custody until 31 October 2001. In addition to the grounds previously invoked, it referred to the complexity of the case, the significant number of defendants and the number of witnesses to be heard in the trial.

On 24 October 2001 the Court of Appeal extended the applicant’s detention until 31 March 2002, relying on the same grounds as in its earlier decisions.

The trial began on 28 December 2001. However, as of 22 April 2002 the reading out of the bill of indictment by the prosecution still continued. Initially, the trial court held three hearings per month.

During the hearing held on 30 January 2002 the trial court ordered the removal of the applicant and two other defendants from the court room. They disrupted the trial by screaming when the prosecutor was reading the bill of indictment, notwithstanding the warning from the presiding judge

On 13 March 2002 the Court of Appeal ordered that the applicant and his 7

co-defendants be held in custody until 30 September 2002. It considered that the trial could be terminated by the last-mentioned date. In addition to the grounds previously invoked, the Court of Appeal found that the prolongation of detention was justified under Article 263 § 4 of the Code of Criminal Procedure by the particular complexity of the case. It further observed that the delays in the trial were partly attributable to some of the defendants who attempted to disrupt the proceedings and, consequently, had to be removed from the court room. On the other, the Court of Appeal instructed the trial court to hold more than 3 hearings per month. Furthermore, it held that no other preventive measure could secure the proper conduct of the trial. In that respect, the Court of Appeal observed that there was a reasonable risk that the applicant and other defendants might interfere with the proceedings, given the nature of the charges, the severity of the anticipated penalty and the fact that such attempts had been made in the course of the investigation.

On 27, 28 and 29 May 2002 the Gdańsk Regional Court dismissed the applicant’s requests for the presiding judge to withdraw.

On 11 September 2002 the Court of Appeal prolonged the applicant’s and his 9 co-defendants’ detention until 31 December 2002. In addition to the grounds previously relied on, it considered that the applicant’s detention was justified under Article 258 §

2 of the Code of Criminal Procedure since that provision established a presumption to the effect that the likelihood of severe penalty being imposed on the applicant might induce him to obstruct the proceedings. It also noted that the prolongation of detention was justified by the volume of evidence to be heard in the trial.

On 18 December 2002 the Court of Appeal ordered that the applicant and his 17 co-defendants be kept in custody until 30 June 2003. It held that the grounds invoked in its previous decisions were still valid.

On 13 January and 31 March 2003 the Gdańsk Regional Court dismissed the applicant’s request for the judges and lay members of the trial court to withdraw. On 15 January 2003 the applicant and 17 of his co-defendants unsuccessfully challenged the judges and lay members of the trial court.

On 13 January 2003 the trial court refused the applicant’s request for dismissal of his legal aid counsel. The similar requests were dismissed on 12 February and 20 March 2003.

On 25 June 2003 the Court of Appeal prolonged the applicant’s and 18 of his co-defendant’s detention until 31 December 2003, relying on the same grounds as previously. In addition, it observed that the trial could not have been terminated due to obstructiveness on the part of the defendants who filed numerous requests challenging the trial court. It also noted that the trial court had taken various procedural steps in order to accelerate the proceedings.

In its decision of 30 July 2003 dismissing the applicant’s appeal against the decision of 25 June 2003 prolonging his detention, the Court of Appeal held that Article 258 § 2 of the Code of Criminal Procedure established a presumption to the effect that the likelihood of a severe penalty being imposed on the applicant might induce him to obstruct the proceedings

[1]

. It added that the risk of absconding or tampering with witnesses which existed in the present case did not have to be supported by any concrete facts, but resulted from the above presumption. The Court of Appeal also observed that although the applicant and other defendants were free to make use of their procedural rights, the abuse of those rights undoubtedly led to delays in the trial.

On 1 September 2003 a new legal aid counsel was appointed for the applicant. The previous counsel was discharged by the trial court from his duties on his own request and following a number of complaints made by the applicant.

Subsequently, the Court of Appeal prolonged the applicant’s detention on several occasions. The relevant decisions were given on 17 December 2003 (prolonging his detention until 30 June 2004), on 23 June 2004 (extending his detention until 31 December 2004), on 15 December 2004 (ordering his continued detention until 31 March 2005), on 30 March 3005 (prolonging his detention until 30 June 2005) and on 22 June 2005 (extending his detention until 30 September 2005). In all those decisions the Court of Appeal stated that the grounds originally given for the applicant’s detention were still valid. It also stressed the exceptionally complex nature of the case.

In its decision on the applicant’s detention of 23 June 2004, the Court of Appeal observed that up to April 2003 the main reason for the delays during the trial was the obstructiveness of the defendants and the abuse of the rights of the defence. It also observed that the trial could be concluded by the end of 2004 provided that the Regional Court endeavoured to organise the trial efficiently.

On 15 January and 29 July 2004 and 16 and 31 May 2005 the Gdańsk Regional Court dismissed as unfounded the applicant’s requests for various members of the trial court to withdraw.

On 8 March and 24 May 2005 the trial court dismissed the applicant’s application for release on health grounds, relying on the report prepared by the experts from the Gdańsk Medical Academy. The applicant was diagnosed with a number of ailments, including a brain tumour, however the experts determined that he could remain and receive treatment in detention.

In its decision of 27 July 2005 dismissing the applicant’s appeal against the decision of 22 June 2005 prolonging his detention, the Court of Appeal referred,

inter alia

, to the presumption established under Article 258 § 2 of the Code of Criminal Procedure and held that that presumption alone justified the applicant’s continued detention. It also held that keeping the applicant in custody was necessary in order to prevent him from interfering with the trial, given the reasonable risk of such interference which flowed from the fact that he had been charged with commission of the offences in an organised criminal group.

By June 2005 the trial court held over 150 hearings and heard more than 400 witnesses.

During the trial the applicant filed numerous but unsuccessful applications for release and appealed, likewise unsuccessfully, against the decisions prolonging his detention. He maintained that the length of his detention was excessive and that the charges against him lacked a sufficiently strong basis since they were founded on unreliable evidence from A.Ł.

2.

The applicant’s complaint against the unreasonable length of proceedings

On an unspecified date in November 2004 the applicant filed with the Gdańsk Court of Appeal a complaint about a breach of his right to a trial within a reasonable time and asked for compensation. He relied on the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (“the 2004 Act”) which entered into force on 17

September 2004. On 21 December 2004 the Court of Appeal exempted the applicant from the relevant court fee.

On 5 January 2004 the Court of Appeal rejected the applicant’s complaint. It found that the applicant had not complied with the formal requirements attached to that remedy by failing to substantiate his complaint.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Preventive measures, including detention on remand

The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1

September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (

środki

zapobiegawcze

). The other measures are bail (

poręczenie majątkowe

), police supervision (

dozór policji

), guarantee by a responsible person (

poręczenie osoby godnej zaufania

), guarantee by a social entity (

poręczenie społeczne

), temporary ban on engaging in a given activity (

zawieszenie oskarżonego w określonej działalności

) and prohibition on leaving the country (

zakaz opuszczania kraju

).

Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:

“1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.

Article 249 § 5 of the 1997 Code, in the version applicable at the relevant time, provides:

“The court shall inform the detainee’s lawyer of the time of a court session at which a decision is to be taken on the prolongation of detention on remand or at which an appeal against a decision imposing or prolonging detention on remand is to be examined.”

Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand may be imposed if:

(1)

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];

(2)

there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;

2.

If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8

years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3

years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”

The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”

Article 259, in its relevant part, reads:

“1.

If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:

(1)

seriously jeopardise his life or health; or

(2)

entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”

The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.

Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:

“1.

Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.

2.

If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.

3.

The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.

4.

Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”

On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested in the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed. In addition, new paragraph 5 was added. It provides:

“ A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.”

COMPLAINTS

THE LAW

1.

The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of his pre-trial detention.

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.

However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:

“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ... “

The Court notes that the applicant’s complaint about a breach of his right to a trial within a reasonable time submitted under the 2004 Act was rejected for failure to comply with the statutory requirements.

It follows that this complaint must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

The Court considers that this complaint falls to be examined under Article 6 § 1 read in conjunction with Article 6 § 3 (b) of the Convention.

The Court firstly notes that the criminal proceedings against the applicant are still pending and that any issue related to the applicant’s representation in the criminal proceedings could be put before the competent domestic authorities. In addition, it notes that the applicant’s first legal aid counsel was discharged by the trial court following a number of his complaints, and that a new counsel was appointed in the course of the trial.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35 §§

3 and

4 of the Convention.

The Court considers that this complaint falls to be examined under Article 6 § 1 read in conjunction with Article 6 § 3 (b) of the Convention.

However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:

“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ... “

The Court notes that the criminal proceedings against the applicant are still pending. Accordingly, the applicant still can, and should, put the substance of the complaint before the domestic authorities and ask for appropriate relief.

It follows that this complaint must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaint concerning the unreasonable length of his pre-trial detention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President

[1]

The Court of Appeal relied on the decision of the Supreme Court of 19 November 1996, no. IV KZ 119/96, published in OSP 1997 no. 4, item 74.