CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 23755/03 de către Maksymilian MACIEJEWSKI împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Catrică Secțiunea), ședința la 18 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki Borrego Mijović, judecători și grefierul secțiunii O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 11 iulie 2003, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondurile cazului. Prin deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Maksymilian Maciejewski, este un național polonez, care s-a născut în 1961 și trăiește în Gdańsk, Polonia. La 31 martie 1999, reclamantul a fost arestat de către poliție cu suspiciune de a fi comis jaf armat. La 1 aprilie 1999, Tribunalul de district Gdańsk (Såd Rejonowy) ) a ordonat ca el să fie reținut în funcție de suspiciunile rezonabile că a comis infracțiunile pe care le-a fost acuzat (acuzațiile de jaf armat și deținerea unei arme de foc fără licență) și a considerat, de asemenea, că există un risc ca reclamantul să intre în ascunzătoare sau manipularea probelor sau să obstrugă procedurile prin alte mijloace ilegale. Mai târziu, mai multe alte persoane au fost deținute și acuzate în legătură cu același set de infracțiuni. În cursul anchetei, detenția reclamantului a fost prelungită de mai multe ori. La 24 iunie 1999, Curtea Regională Gdańsk ( Sād Okręgowy ) a prelungit detenția reclamantului până la 30 septembrie 1999. Curtea s-a bazat pe necesitatea de a obține și de a asigura dovezi suplimentare. La 15 septembrie 1999, Curtea de Apel din Gdańsk ( Sād Apelacyjny ) a prelungit detenția reclamantului până la 31 decembrie 1999, reprezentând motivele acordate anterior pentru detenția sa și adăugând că măsura a fost, de asemenea, justificată de severitatea condamnării anticipate. La 8 decembrie 1999, Curtea de Apel din Gdańsk și-a prelungit detenția până la 30 martie 2000, bazandu-se pe motivele acordate anterior pentru detenția sa. A subliniat necesitatea de a obține și de a asigura dovezi de experți. Curtea a susținut, de asemenea, că este necesar să inspecteze locul crimei. La 30 martie 2000, Curtea Supremă ( Sād Nawyższy ), pe o cerere de procuror general ( Prokurator Generalny ), a prelungit detenția reclamantului până la 30 iunie 2000. La 24 mai 2000, Curtea Supremă a prelungit detenția reclamantului până la 15 decembrie 2000, repetând motivele prezentate în hotărârile anterioare. La 13 decembrie 2000, Curtea de Apel a prelungit deținerea reclamantului și a 8 co-suspecte sale până la 31 de anchetă. Martie 2001. La 7 martie 2001, aceasta a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 31 mai 2001. Acesta s-a bazat pe motivele indicate în deciziile anterioare. Între timp, între 22 ianuarie și 16 februarie 2001, reclamantul a primit acces la dosarul. La 21 februarie 2001, reclamantul s-a plâns procurorului regional că nu a putut citi toate materialele în termenul permis. La 24 aprilie 2001, dosarul a fost pus la dispoziție. La 15 mai 2001, reclamantul a fost acuzat în fața Curții Regionale Gdańsk. Proiectul de pronunțare a acuzațiilor a inclus 120 de acuzații de tentativă de crimă și jaf armat, acuzate împotriva celor 19 acuzați, care au fost toți deținuți în reținere. Dosarul cuprins în 120 de volume. De la 30 martie 2001 detenția reclamantului a ajuns la momentul legal. limita de doi ani prevăzută la art. 263 § 3 din Codul de Procedură Penală ( Kodeks postepowania karnego), prelungirea reținerii sale a fost ordonată de Curtea de Apel din Gdańsk. Deciziile relevante au fost luate la 23 mai și 24 octombrie 2001, 13 martie, 11 septembrie și 18 decembrie 2002 și 25 iunie și 17 Decembrie 2003 și 23 iunie 2004. Pe ultima dată a acestor date, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 31 decembrie 2004. La 15 decembrie 2004, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 31 martie 2005. La 30 martie 2005, Curtea de Apel a prelungit detenția până la 30 iunie 2005. În toate aceste hotărâri, Curtea de Apel a afirmat că motivele inițial acordate pentru detenția reclamantului sunt încă valabile și se bazează în special pe necesitatea de a asigura conduita corectă a procedurii și a subliniat natura complexă a cauzei. Pe parcursul procedurii, reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare și a aplicat, de asemenea, fără succes, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. Se pare că reclamantul este încă în detenție în așteptarea procesului. Codul de procedură penală 1969, care a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1998, a fost enumerat ca măsuri preventive, printre altele, deținerea în custodie, cauțiunea și supravegherea poliției. art. 209 din Codul, care prevede motive generale care justifică impunerea măsurilor preventive, cu condiția ca: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura calea corectă a procedurii în cazul în care dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune penală.” În plus, Codul de procedură penală a permis autorităților o marjă de discreție în ceea ce privește continuarea punerii în aplicare a măsurilor preventive. Detenția privind reținerea a fost considerată cea mai severă măsură preventivă. art. 213 din Codul prevede următoarele: „O măsură preventivă se anulează sau se modifică imediat în cazul în care motivele au încetat să existe sau în cazul în care au apărut noi circumstanțe, care justifică anularea unei anumite măsuri sau înlocuirea acesteia cu cele mai mult sau mai puțin severe.” art. 225 din Codul prevede: „Detenția retrasă se impune numai atunci când este obligatorie; această măsură nu se impune în cazul în care cauțiunea sau supravegherea poliției, sau ambele dintre aceste măsuri, sunt considerate adecvate.” art. 217 § 1 din Codul, în versiunea de după 1 ianuarie 1996, prevăzută în măsura în care este cazul: „Detenția retrasă poate fi impusă în cazul în care: (1) Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are nici o locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) există un risc rezonabil ca un acuzat să încerce să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze conduita corectă a procedurilor prin alte mijloace ilegale; sau alineatul (2) din art. 217 după care a citit: „În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune intenționată [pentru comisie a căror condamnare poate fi] responsabilă cu o condamnare de cel puțin opt ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin trei ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate grea să fie impusă.” art. 218 prevede: „Dacă nu există motive speciale contrare, ar trebui să se îndepărteze detenția la înaintare, în special dacă: (1) ar putea pune în pericol viața sau sănătatea acuzatului; sau (2) ar avea efecte excesiv de grele pentru acuzatul sau familia sa.” Până la 4 august 1996, atunci când a fost modificat codul de procedură penală, legea poloneză nu a stabilit termene legale privind detenția în judecată, dar numai în ceea ce privește etapa de investigare. art. 222 din codul de procedură penală, după 4 august 1996, prevedea în măsura în care este cazul: „3. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care instanța de primă instanță pronunță hotărârea nu poate depăși un an și șase luni în cazurile referitoare la infracțiuni. În cazurile referitoare la infracțiuni grave [infracțiunile pentru comisia a căror persoană a fost responsabilă cu o condamnare de cel puțin 3 ani de închisoare legală] această perioadă nu poate depăși doi ani. În cazuri îndeosebi justificate, Curtea Supremă poate, cu privire la o cerere formulată de instanța competentă să trateze cazul, ... prelungirea deținerii în reținere pentru o altă perioadă stabilită care depășește termenele stabilite la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu suspendarea procedurii, o observație psihiatică prelungită a acuzatului, atunci când trebuie obținute dovezi din străinătate sau atunci când acuzatul a obstrus în mod deliberat încheierea procedurii în termenele menționate la alineatul (3).” În continuare, alineatul 4 a fost prelungit pentru a include, de asemenea, „alte circumstanțe semnificative, care nu au putut fi depășite de organele care desfășoară procedura penală”. (b) Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca fiind una dintre așa-numitele „mesure preventive” (la środki zapobiegawcze) ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór pololicji ), garanția unei persoane responsabile ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea părăsirii țării ( zakaz opuszczania krajuju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune o detenție la reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) Există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” Condamnările aplicabile în ceea ce privește infracțiunile de jaf, fraudă și acționând într-un grup criminal organizat în conformitate cu art. 280 § § 1 și 2 din Codul Penal (Kodeks Karny) , o persoană condamnată pentru jaf este condamnată la o condamnare de la 2 la 12 ani de închisoare; în cazul jafului armat, condamnarea este de la 3 la 15 ani de închisoare. O persoană condamnată pentru fraudă este condamnată la o condamnare de la 6 luni la 8 ani de închisoare (art. 286). Acționând într-un grup organizat înființat pentru comiterea infracțiunilor este o infracțiune în temeiul articolului 258 din Codul Penal; sentința aplicabilă este de la 1 lună la 3 ani de închisoare sau, în cazul acționării într-un grup organizat înarmat, de la 3 luni la 5 ani de închisoare. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 1 din Convenție cu privire la durata deținere anterioară. Acesta susține încălcarea articolului 6 § § § 1 și § 3 litera (b) din Convenție, în sensul că nu i-a fost acordat suficient acces la dosarul, care a afectat drepturile sale de apărare în cadrul procesului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 1 din Convenția cu privire la durata deținerii anterioare. Curtea, menționând că plângerea este examinată în temeiul articolului 5 § § 3, consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii către guvernul contestat. Reclamantul se plânge în continuare că nu a avut acces suficient la dosarul, care a afectat drepturile sale de apărare în cadrul procesului, în încălcarea articolului 6 §§§ 1 și 3 lit. (b) din Convenție. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate trata problema numai după epuizarea tuturor remediilor interne, conform normelor de drept internațional recunoscute în general...“ Curtea constată că procedura penală împotriva reclamantului este încă în așteptare. În consecință, reclamantul poate și ar trebui să pună substanța plângerii în fața autorităților interne și să ceară o soluție adecvată. Rezultă că această plângere este inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului în temeiul articolului 5 3 privind durata detenției anterioare; restul cererii este inadmisibil. Președintele grefierului Michael O’Boyle Nicolas Bratza
Application no. 23755/03
by Maksymilian MACIEJEWSKI
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 18
October 2005 as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
L.
Garlicki
,
Mr
J.
Borrego Borrego
,
Ms
L.
Mijović,
judges
,
and Mr
M.
O’Boyle
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 11 July 2003,
Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together.
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Maksymilian Maciejewski, is a Polish national, who was born in 1961 and lives in Gdańsk, Poland.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 31 March 1999 the applicant was arrested by the police on suspicion of having committed armed robbery. On 1 April 1999 the Gdańsk District Court (
Sąd Rejonowy
) ordered that he be detained on remand in view of the reasonable suspicion that he had committed the offences with which he had been charged (charges of armed robbery and possessing a firearm without a licence). It also considered that there was a risk that the applicant might go into hiding or tamper with evidence or obstruct the proceedings by other unlawful means. Later, several other persons were detained and charged in connection with the same set of offences.
In the course of investigation, the applicant’s detention was prolonged several times.
On 24 June 1999 the Gdańsk Regional Court (
Sąd Okręgowy
) prolonged the applicant’s detention until 30 September 1999. The Court relied on the need to obtain and secure further evidence.
On 15 September 1999 the Gdańsk Court of Appeal (
Sąd Apelacyjny
) prolonged the applicant’s detention until 31 December 1999, reiterating the grounds previously given for his detention and adding that the measure was also justified by the severity of the anticipated sentence.
On 8 December 1999 the Gdańsk Court of Appeal extended his detention until 30 March 2000, relying on the grounds previously given for his detention. It stressed the need to obtain and secure further expert evidence. The court also held that it was necessary to inspect the scene of the crime.
On 30 March 2000 the Supreme Court (
Sąd Nawyższy
), on an application from the Prosecutor General (
Prokurator Generalny
), extended the applicant’s detention until 30 June 2000. It found that the strong suspicion against him of having committed the serious offences with which he had been charged, the severity of the anticipated sentence and the risk of his tampering with evidence justified holding him in custody. It also relied on the complexity of the case.
On 24 May 2000 the Supreme Court prolonged the applicant’s detention until 15 December 2000, repeating the grounds that had been given in the previous decisions.
On 13 December 2000 the Gdańsk Court of Appeal extended the applicant’s and his 8 co-suspects’ detention pending investigation until 31
March 2001. On 7 March 2001 it ordered that the applicant be held in detention until 31 May 2001. It relied on the grounds stated in the previous decisions.
In the meantime, between 22 January and 16 February 2001, the applicant had been granted access to the case-file. On 21 February 2001 the applicant complained to the Regional Prosecutor that it was impossible for him to read all the materials within the time allowed.
On 24 April 2001 the case-file was made available to him.
On 15 May 2001 the applicant was indicted before the Gdańsk Regional Court. The bill of indictment listed 120 charges of attempted homicide and armed robbery, brought against the 19 accused, who were all detained on remand. The case-file comprised of 120 volumes.
Since on 30 March 2001 the applicant’ s detention reached the statutory time
‑
limit of two years laid down in Article 263 § 3 of the Code of Criminal Procedure (
Kodeks postepowania karnego
), further prolongation of his detention was ordered by the Gdańsk Court of Appeal. The relevant decisions were given on 23 May and 24 October 2001, 13
March, 11
September and 18 December 2002 and on 25 June and 17
December 2003 and 23 June 2004. On the last of those dates, the Court of Appeal prolonged the applicant’s detention until 31 December 2004.
On 15 December 2004 the Gdańsk Court of Appeal prolonged the applicant’s detention until 31 March 2005. On 30 March 2005 it extended his detention until 30 June 2005.
In all those decisions the Court of Appeal stated that the grounds originally given for the applicant’s detention were still valid. It especially relied on the need to secure the proper conduct of the proceedings and stressed the complex nature of the case.
During the proceedings the applicant filed numerous but unsuccessful applications for release and applied, likewise unsuccessfully, against the decisions prolonging his detention.
It appears that the applicant is still in detention pending trial.
B.
Relevant domestic law and practice
1.
Preventive measures, including detention on remand
(a)
The Code of Criminal Procedure 1969
The Code of Criminal Procedure 1969, which remained in force until 1
September 1998, listed as preventive measures,
inter alia,
detention on remand, bail and police supervision. Article 209 of the Code, which set out general grounds justifying the imposition of preventive measures, provided as follows:
“Preventive measures may be imposed in order to secure the proper course of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.”
Furthermore, the Code of Criminal Procedure allowed authorities a margin of discretion as to whether to continue the enforcement of preventive measures. Detention on remand was regarded as the most severe preventive measure. Article 213 of the Code provided as follows:
“A preventive measure shall be immediately quashed or changed if the grounds therefore have ceased to exist or if new circumstances have arisen, which justify quashing a given measure or replacing it with one that is either more or less severe.”
Article 225 of the Code provided:
“Detention on remand shall be imposed only when it is mandatory; this measure shall not be imposed if bail or police supervision, or both of these measures, are considered adequate.”
Article 217 § 1 of the Code, in the version after 1
January 1996, provided insofar as relevant:
“Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or he has no permanent abode [in Poland]; or
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce witnesses to give false testimony or to obstruct the proper conduct of proceedings by any other unlawful means; or
Paragraph 2 of Article 217 then read:
“If an accused has been charged with a serious offence or an intentional offence [for the commission of which he may be] liable to a sentence of a statutory maximum of at least eight years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least three years’ imprisonment, the need to continue detention in order to secure the proper conduct of proceedings may be based upon the likelihood that a heavy penalty will be imposed.”
Article 218 provided:
“If there are no special reasons to the contrary, detention on remand should be lifted, in particular, if:
(1)
o
it may seriously jeopardise the life or health of the accused; or
(2)
o
it would entail excessively burdensome effects for the accused or his family.”
Until 4 August 1996, when the Code of Criminal Procedure was amended, Polish law did not set out any statutory time-limits concerning detention on remand in court proceedings but only in respect of the investigative stage.
Article 222 of the Code of Criminal Procedure, as applicable after 4
August
1996, provided insofar as relevant:
“3.
The whole period of detention on remand until the date on which the court of first instance gives judgment may not exceed one year and six months in cases concerning offences. In cases concerning serious offences [offences for the commission of which a person was liable to a sentence of a statutory minimum of at least 3 years’ imprisonment] this period may not exceed two years.
4.
In particularly justified cases the Supreme Court may, on an application made by the court competent to deal with the case, ... prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the time-limits set in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a suspension of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, when evidence needs to be obtained from abroad or when the accused has deliberately obstructed the termination of the proceedings in the terms referred to in paragraph 3.”
Subsequently, paragraph 4 was extended to include also “other significant circumstances, which could not be overcome by the organs conducting the proceedings”.
(b)
The Code of Criminal Procedure 1997
The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1
September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (
środki
zapobiegawcze
). The other measures are bail (
poręczenie majątkowe
), police supervision (
dozór policji
), guarantee by a responsible person (
poręczenie osoby godnej zaufania
), guarantee by a social entity (
poręczenie społeczne
), temporary ban on engaging in a given activity (
zawieszenie oskarżonego w określonej działalności
) and prohibition to leave the country (
zakaz opuszczania kraju
).
Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:
“1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.
Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;
2.
If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8
years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3
years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”
The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”
Article 259, in its relevant part, reads:
“1.
If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:
(1)
seriously jeopardise his life or health; or
(2)
entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”
The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.
Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:
“1.
Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.
2.
If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.
3.
The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.
4.
Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”
On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed. In addition, new paragraph 5 was added. It provides:
“ A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.”
2.
Sentences applicable in respect to offences of robbery, fraud and acting in an organised criminal group
Pursuant to Article 280 §§ 1 and 2 of the Criminal Code (
Kodeks Karny)
, a person convicted of robbery is liable to a sentence from 2 to 12 years’ imprisonment; in case of armed robbery, the applicable sentence is from 3
to 15 years’ imprisonment.
A person convicted of fraud is liable to a sentence of imprisonment ranging from 6 months to 8 years (Article 286).
Acting in an organised group set up in order to commit offences is an offence under Article 258 of the Criminal Code; the applicable sentence is from 1 month’s to 3 years’ imprisonment or, in case of acting in an armed organised group, from 3 months’ to 5 years’ imprisonment.
1.
The applicant complains under Article 6
§
1 of the Convention about the length of his pre-trial detention.
2.
He further alleges a breach of Article 6 §§
1 and 3 (b) of the Convention in that he was not given sufficient access to the case-file, which affected his defence rights in the trial.
1.
The applicant complains under Article 6
§
1 of the Convention about the length of his pre-trial detention.
The Court, noting that the complaint falls to be examined under Article
5 §
3, considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
The applicant further complains that he was not given sufficient access to the case-file, which affected his defence rights in the trial, in breach of Article 6 §§
1 and 3 (b) of the Convention.
However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ... “
The Court notes that the criminal proceedings against the applicant are still pending. Accordingly, the applicant still can, and should, put the substance of the complaint before the domestic authorities and ask for appropriate relief.
It follows that this complaint is inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 § 4.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaint under Article 5
§
3 concerning the length of his pre-trial detention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Registrar
President