OSTAPIUK v. POLAND

CUARTA SECȚIUNE PARTICIPALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 71628/01 de Dariusz OSTAPIUK împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința la 18 octombrie 2005 ca Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki, Borrego Borrego dna Mijović, judecători și dl M. O’Boyle Grefierul Secțiunii Având în vedere cererea depusă la 1 mai 2000, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Dl Dariusz Ostapiuk, este un național polonez născut în 1969 și locuiește în Strzelce Opolskie, Polonia. Datele cazului, astfel cum a fost depus de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 aprilie 1998, Curtea de District a Bytom (Sīd Rejonowy) ) a retras reclamantul în custodie. Curtea a considerat că detenția reclamantului este justificată de existența unor dovezi puternice împotriva acestuia și de gravitatea acuzațiilor. Curtea Regională Katowice ( Sād Okręgowy ) a susținut această decizie la 29 aprilie 1998. La 3 iulie 1998, Curtea de District a prelungit detenția reclamantului până la 9 octombrie 1998. Curtea a constatat că motivele inițiale de păstrare a reclamantului erau încă valabile. La 2 septembrie 1998, Curtea Regională a susținut această decizie. La o dată neespecificată în septembrie 1998, reclamantul a fost acuzat de a fi comis un atac. La 28 septembrie 1998, Curtea Regională a prelungit detenția reclamantului până la 30 aprilie 1999. Această decizie a fost susținută de Curtea de Apel Katowice ( Sād Apelacyjny ) la 21 octombrie 1998. La 2 și 23 noiembrie 1998, 3 martie 1999, Curtea Regională Katowice a respins cererile de eliberare ale reclamantului și a considerat, de asemenea, că „nu există motive de eliberare” menționate în art. 259 din Codul de Procedură Penală. Curtea Regională a programat prima audiere pentru 5 ianuarie 1999. Audieri ulteriore au fost desfășurate la intervale regulate de la câteva zile la mai multe luni. La 26 aprilie 1999, detenția reclamantului a fost prelungită în continuare de către Curtea Regională. Curtea a ordonat să rămână în custodie până la 30 septembrie 1999. Curtea de Apel a susținut această decizie la 2 iunie 1999. La 2 august 1999, Curtea Regională a respins cererea de eliberare a reclamantului. Curtea a repetat motivele prezentate înainte. La 24 septembrie 1999, Curtea Regională Katowice a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 6 ani de închisoare. La 25 mai 2000, Curtea de Apel a anulat hotărârea de primă instanță și a remis cazul. Reclamantul a rămas în custodie. La 26 iunie 2000, Curtea Regională a prelungit detenția reclamantului până la 31 decembrie 2000, la 9 august 2000, Curtea de Apel a anulat decizia respectivă și a remis cazul la Curtea Regională pentru reexaminare. La 9 august 2000, Curtea Regională a susținut decizia inițială. Detenția reclamantului a fost ulterior prelungită de mai multe ori de către Curtea Regională. Reclamantul a apelat fără succes împotriva acestor hotărâri. La 9 august 2001, Curtea Regională Katowice a susținut hotărârea inițială și a condamnat reclamantul astfel cum a fost acuzat. La 23 mai 2002, Curtea de Apel Katowice a modificat hotărârea de primă instanță și a susținut restul. Avocatul oficial numit al reclamantului a informat instanța la 19 iunie 2002 că el nu va depune un recurs de cassare în numele său, deoarece nu există motive de depunere a acesteia. Legea internă și practicile relevante Amendamente la legislația penală În timpul material, legislația penală poloneză a fost modificată în mai multe ocazii. Reclamantul a fost reținut în reținere în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală din 1969. Acest cod nu mai este în vigoare deoarece a fost abrogat și înlocuit de Codul din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998. (a) Codul de 1969 din art. 209 prevede: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura buna desfășurare a procedurii dacă dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune.” art. 217 a definit motivele de reținere în reținere. Această dispoziție, prevăzută, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune detenția pentru deținere în custodie în cazul în care: „(1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are o locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) există un risc rezonabil ca un acuzat să încerce să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrugă conduita corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune intenționată [pentru comisie a căror condamnare poate fi] responsabilă cu o condamnare de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate grea să fie impusă.” art. 222 din Codul de 1969 stabilește termenele legale de detenție pentru reținere în reținere, prevedend, în măsura în care este cazul: „3. Întreaga perioadă de detenție în reținere până la data în care instanța de primă instanță pronunță hotărârea nu poate depăși 1 an și 6 luni în cazurile privind infracțiunile. În cazurile referitoare la infracțiuni grave [infracțiunile pentru comisia a căror persoană a fost responsabilă cu o condamnare de cel puțin 3 ani de închisoare legală] această perioadă nu poate depăși doi ani. În cazuri îndeosebi justificate, Curtea Supremă poate, cu privire la o cerere formulată de instanța competentă să trateze cazul, ... prelungirea deținerii pe o altă perioadă stabilită care depășește termenele stabilite la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu suspendarea procedurii sau cu observarea psihiatrică prelungită a acuzatului, atunci când trebuie obținute dovezi din străinătate sau atunci când acuzatul a obstrus în mod deliberat încheierea procedurii în termenele menționate la alineatul (3).” La 28 decembrie 1996, în temeiul Legii din 6 decembrie 1996, a fost modificat alineatul (4) din acest articol, iar motivele pentru prelungirea deținerii dincolo de termenele legale au inclus, de asemenea,: „... alte obstacole semnificative, care nu au putut fi depășite de autoritățile care desfășoară procedura...” (b) Codul 1997 art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a împiedica un acuzat să comită o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” art. 258 enumera motive de detenție în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există o teamă justificată de faptul că un acuzat va încerca să induce [maestre sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabilă cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci, de asemenea, în art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție instanța competentă trebuie să stabilească termenul exact, în termenul respectiv, pentru care se menține detenția. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă la momentul de detenție prevăzut, în măsura în care este cazul: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni; ... întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care se impune prima condamnare de primă instanță nu poate depăși 2 ani; Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căror jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. 2. El se plânge în continuare în conformitate cu art. 6 § 1 de durata excesivă a procedurii. DREPTUL 1. Reclamantul se plâng în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că depășește un „tempo rațional”. Curtea consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură, să comunice guvernului contestat acestor plângeri. 2. Considerând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul își plânge procesul depășit un „temps rezonabil” în sensul acestei dispoziții. Curtea reamintește că, la 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004”) a intrat în vigoare. Reclamantul nu a informat Curtea dacă, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, a profitat de noile remedii introduse. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească dacă reclamantul a respectat reglementarea epuizării recoursurilor interne, deoarece plângerea este, în orice caz, vădit nefondată. Procedura se plângea de 4 ani, 1 lună și 12 zile, iar cazul a fost examinat de către instanțe în 4 cazuri. În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea constată că procedurile în toate cazurile au progresat la un ritm acceptabil. Audierile au fost programate la intervale regulate de până la câteva luni și nu au existat perioade substanțiale de inactivitate pentru care autoritățile interne ar putea fi considerate responsabile. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că procesul reclamat nu dezvăluie o întârziere necorespunzătoare în sensul articolului 6 § Rezultă că această parte a cererii este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamantei privind durata excesivă a detenției; declara restul cererii inadmisibil.

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 71628/01

by Dariusz OSTAPIUK

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 18

October 2005 as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

M.

Pellonpää

,

Mr

K.

Traja

,

Mr

L.

Garlicki,

Mr

J.

Borrego Borrego

,

Mrs

L.

Mijović,

judges

,

and Mr M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 1 May 2000,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Dariusz Ostapiuk, is a Polish national who was born in 1969 and lives in Strzelce Opolskie, Poland.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 11 April 1998 the Bytom District Court (

Sąd Rejonowy

) remanded the applicant in custody. The court considered that the applicant’s detention was justified by the existence of strong evidence against him and the gravity of the charges.

The Katowice Regional Court (

Sąd Okręgowy

) upheld that decision on 29 April 1998.

On 3 July 1998 the District Court prolonged the applicant’s detention until 9 October 1998. The court found that the original grounds for keeping the applicant in custody were still valid.

On 2 September 1998 the Regional Court upheld that decision.

On an unspecified date in September 1998 the applicant was indicted on a charge of having committed an assault.

On 28 September 1998 the Regional Court prolonged the applicant’s detention until 30 April 1999. That decision was upheld by the Katowice Court of Appeal (

Sąd Apelacyjny

) on 21 October 1998.

On 2 and 23 November 1998, 3 March 1999 the Katowice Regional Court dismissed the applicant’s applications for release. It also considered that there were “no grounds for release” as referred to in Article 259 of the Code of Criminal Procedure.

The Regional Court scheduled the first hearing for 5 January 1999. Subsequent hearings were held at regular intervals ranging from several days to several months.

On 26 April 1999 the applicant’s detention was further prolonged by the Regional Court. The court ordered that he remain in custody until 30

September 1999. The Court of Appeal upheld that decision on 2 June 1999.

On 2 August 1999 the Regional Court dismissed the applicant’s application for release. The court repeated the reasons given before.

On 24 September 1999 the Katowice Regional Court convicted the applicant as charged and sentenced him to 6 years’ imprisonment.

On 25 May 2000 the Katowice Court of Appeal quashed the first-instance judgment and remitted the case.

The applicant remained in custody.

The Regional Court held 11 hearings in regular intervals of 1–3 months.

On 26 June 2000 the Regional Court prolonged the applicant’s detention until 31 December 2000.

On 9 August 2000 the Court of Appeal quashed that decision and remitted the case to the Regional Court for reconsideration.

On 9 August 2000 the Regional Court upheld its original decision.

The applicant’s detention was subsequently prolonged several times by the Regional Court. The applicant unsuccessfully appealed against those decisions.

On 9 August 2001 the Katowice Regional Court upheld its original judgment and convicted the applicant as charged.

On 23 May 2002 the Katowice Court of Appeal amended the first-instance judgment and upheld the remainder of it.

The applicant’s officially-appointed lawyer informed the court on 19

June 2002 that he would not lodge a cassation appeal on his behalf as there were no grounds for lodging it.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Amendments to criminal legislation

During the material time, Polish criminal legislation was amended on several occasions.

The applicant was detained on remand under the provisions of the 1969 Code of Criminal Procedure. That Code is no longer in force as it was repealed and replaced by the 1997 Code, which entered into force on 1

September 1998.

2.

Detention on remand and other “preventive measures”

Both Codes list as “preventive measures” (

środki zapobiegawcze

)

inter alia

detention on remand, bail and police supervision.

(a)

1969 Code

Article 209 provided:

“Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.”

Article 217 defined the grounds for detention on remand. That provision, provided, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand may be imposed if:

“(1)

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or he has no permanent abode [in Poland]; or

(2)

there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce witnesses to give false testimony or to obstruct the proper conduct of proceedings by any other unlawful means;

2.

If an accused has been charged with a serious offence or an intentional offence [for the commission of which he may be] liable to a sentence of a statutory maximum of at least 8 years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3 years’ imprisonment, the need to continue detention in order to secure the proper conduct of proceedings may be based upon the likelihood that a heavy penalty will be imposed.”

Article 222 of the 1969 Code set out statutory time-limits for detention on remand. It provided, in so far as relevant:

“3.

The whole period of detention on remand until the date on which the court of first instance gives judgment may not exceed 1 year and 6 months in cases concerning offences. In cases concerning serious offences [offences for the commission of which a person was liable to a sentence of a statutory minimum of at least 3 years’ imprisonment] this period may not exceed two years.

4.

In particularly justified cases the Supreme Court may, on an application made by the court competent to deal with the case, ... prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the time-limits set in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a suspension of the proceedings or a prolonged psychiatric observation of the accused, when evidence needs to be obtained from abroad or when the accused has deliberately obstructed the termination of the proceedings in the terms referred to in paragraph 3.”

On 28 December 1996, by virtue of the Law of 6 December 1996, paragraph 4 of that Article was amended and the grounds for prolonging detention beyond the statutory time-limits included also:

“... other significant obstacles, which could not be overcome by the authorities conducting the proceedings...”

(b)

1997 Code

Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:

“Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused from committing another, serious offence; they may be imposed only if evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.”

Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand may be imposed if:

(1)

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];

(2)

there is a justified fear that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;

2.

If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8

years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3

years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”

The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”

Article 259, in its relevant part, reads:

“1.

If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:

(1)

seriously jeopardise his life or health; or

(2)

entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”

The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court must in each detention decision determine the exact time, within those time-limits, for which detention shall continue.

Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable at the material time it provided, in so far as relevant:

“1.

Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months;

...

3.

The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years;

4.

Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”

On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.

COMPLAINTS

THE LAW

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, to give notice of these complaints to the respondent Government.

The Court recalls that on 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (

Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki

) (“the 2004 Act”) entered into force. The applicant has not informed the Court whether he did, as required under Article 35 § 1 of the Convention, take advantage of the new remedies introduced.

However, the Court considers it unnecessary to establish whether the applicant has complied with the rule of exhaustion of domestic remedies since the complaint is in any event manifestly ill-founded.

The proceedings complained of lasted 4 years, 1 month and 12 days and the case was examined by the courts at 4 instances.

As regards the conduct of the authorities, the Court notes that the proceedings in all instances progressed at an acceptable pace. Hearings were scheduled at regular intervals of up to several months and there were no substantial periods of inactivity for which the domestic authorities could be held responsible.

In view of the foregoing, the Court concludes that the proceedings complained of do not disclose an unreasonable delay within the meaning of Article

6 §

1.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 § 4.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaint concerning the excessive length of detention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President