OSUCH v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
OSUCH v. POLAND (CtEDO, 2005)
CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31246/02 de Piotr OSUCH împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 18 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpää Traja Garlicki, Borrego Borrego dna Mijović, judecători și dl M. O’Boyle grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 29 iulie 2002, după ce a deliberat, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Piotr Osuch, este un național polonez născut în 1976 și trăiește în Kamińsk, Polonia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a fost depus de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 martie 1999, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de jaf. La 12 martie 1999, Curtea de District din Varșovia ( Sād Rejonowy ) a ordonat ca reclamantul să fie reținut până la 9 iunie 1999. De mai multe ori de către Curtea de District. De la data acuzării până la 6 martie 2001, Curtea de District a programat 20 de audieri, majoritatea dintre care au fost suspendate din diferite motive. La 6 martie 2001 Curtea de Apel din Varșovia ( Såd Apelacyjny ), la cererea Curții de District, a prelungit detenția reclamantului până la 30 iunie 2001. Curtea a susținut decizia sa la 6 aprilie 2001. Curtea a avut 17 audieri suplimentare, programate la intervale regulate cuprinse între câteva zile și două luni. La 26 iunie 2001, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 30 septembrie 2001. La 17 august 2001, la apelul reclamantului, Curtea de Apel a susținut această decizie. La 28 septembrie 2001, Curtea de Apel din Varșovia a prelungit detenția reclamantului până la 30 noiembrie 2001. Curtea de Apel din Varșovia a susținut decizia respectivă la 9 noiembrie 2001. La 30 noiembrie 2001, Curtea de Apel din Varșovia a prelungit detenția reclamantului până la 31 ianuarie 2002. La 16 ianuarie 2002, Curtea de district din Varșovia a condamnat reclamantul ca fiind acuzată și condamnat la 9 ani de închisoare. Curtea regională din Varșovia ( Sād Okręgowy ) a susținut hotărârea de primă instanță la 6 februarie 2003. La 28 octombrie 2003, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy La 29 iulie 2002, data în care a fost depusă cererea la Curtea, procedurile au fost în așteptare în fața Curții Regionale de Varșovia. La 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004”) a intrat în vigoare. Reclamantul a susținut că a depus o astfel de plângere. Cu toate acestea, el solicită Curții să constate că dreptul său la o audiere a fost încălcat într-un timp rezonabil. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în reținere Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauționare ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanția unei entități sociale ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a exercitării unei anumite activități ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei infracțiuni grave a unui acuzat; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” art. 258 enumera motive de detenție în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există o teamă justificată de faptul că un acuzat va încerca să induce [maestre sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabilă cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. Legea din 2004 stabilește diferite mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurii judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care se menționează: „1. Părțile procedurii pot depune o plângere de faptul că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 producea efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata excesivă a detenției sale. 2. El se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la durata procedurii împotriva acestuia. 3. În cele din urmă, se plâng în temeiul articolului 6 §§ §§ 1 și 3 (d) cu privire la nedreptatea procedurii și obiecte la rezultatul acestora. 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, detenția sa în reținere a reținutului a depășit un „tempo rațional”. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe aceste plângeri guvernului contestat. 2. Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție că durata procedurii în cazul său a depășit un „temps motivabil” în sensul prezentei dispoziții. În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” Curtea remarcă că, în cazul în cauză, reclamantul a făcut uz de remedierea prevăzută de legea din 2004 și că cazul său este în așteptare. Curtea a examinat deja acest remediu în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și a constatat că a fost eficace în ceea ce privește plângerile cu privire la lungimea excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceaceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). În consecință, este prematur ca Curtea să stabilească substanța plângerii reclamantei cu privire la încălcarea cerinței de „templă rațională” prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizare a căilor de recurs interne. 3. Reclamantul se plânge în continuare în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție cu privire la nedreptatea procedurii. El susține că instanța a comis erori de fapt și de drept în ceea ce privește cazul său și că hotărârile lor au fost nedreptate. Curtea reiterează că nu este funcția sa să se ocupe de erorile de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de drept național și de instanțe naționale (a se vedea Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, CEDH 1999-I, § 28). Curtea observă că reclamantul nu afirmă că nu își respectă dreptul la o audiere echitabilă. Având în vedere materialul în posesia sa, Curtea nu constată nici o indicație că procedurile impugnate au fost efectuate în mod nedrept, după care această parte a cererii este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului privind durata detenției anterioare; declara restul cererii inadmisibil.