CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 18157/04 de către Paweł KURCZEWSKI împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 4 mai 2006 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpäää Traja Garlicki Mijović Šikuta, judecători și grefierul secțiunii O’Boyle având în vedere cererea depusă la 7 mai 2004, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Paweł Kurczewski este un național polonez născut în 1979 și locuiește în Gdańsk, Polonia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 aprilie 2002, reclamantul a fost arestat. La 17 aprilie 2002, Curtea de district Gdańsk (Sad Rejonowy) ) a ordonat ca el să fie reținut în închisoare până la 16 iulie 2002. Se bazează pe suspiciunile rezonabile că a comis jaf și a considerat că, având în vedere riscul ca reclamantul să poată manipula dovezile, a fost necesar să-l mențină în detenție pentru a asigura buna desfășurare a anchetei. De asemenea, a subliniat severitatea pedepsei anticipate. Toate cererile reclamantului de eliberare, de asemenea, apelurile sale împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale, nu au fost de folos. În cursul anchetei, detenția reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii. La 15 iulie 2002, Curtea de District Gdańsk a prelungit detenția până la 16 octombrie 2002. La 15 octombrie 2002, instanța a prelungit detenția până la 16 ianuarie 2003. La 15 ianuarie 2003, Curtea de District și-a prelungit detenția până la 16 aprilie 2003 până la 10 octombrie 2003. Curtea a reiterat motivele inițiale de detenție ale reclamantului și a subliniat, de asemenea, necesitatea de a obține și de a asigura dovezi suplimentare. Mai târziu, la o dată neespecificată, reclamantul și cele 4 co-suspecte ale sale au fost acuzate în fața Curții de District Gdansk. Procesul a început la 22 iulie 2003. Apoi, instanța a ținut o audiere la 14 august 2003. În timpul procedurii de detenție a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii. La 9 octombrie 2003, Curtea de District a prelungit detenția până la 15 august 2003. Prin urmare, la 11 martie 2004, a prelungit detenția până la 15 aprilie 2004. Din moment ce la 16 aprilie 2004, detenția reclamantului a ajuns la termenul legal de doi ani prevăzut la art. 263§ 3 din Codul de Procedință Penală ( Kodeks postepowania karnego), prelungirea sa a fost ordonată de Curtea de Apel din Gdansk ( Triste Apelacyjny La 23 martie 2004, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 30 iunie 2004. La 29 iunie 2004, Curtea de Apel a prelungit detenția până la 15 august 2004. În toate aceste hotărâri, tribunalele au declarat că motivele inițial acordate pentru detenția reclamantului erau încă valabile. În 2004, tribunalul judecător a enumerat 13 audieri, din care 2 au fost anulate. În timpul procesului, reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare, dar nefruntate, și a apelat, de asemenea, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. La 28 iulie 2004, Curtea de District Gdansk a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 4 ani de închisoare. Reclamantul a fost lansat la 3 februarie 2006. Se pare că procedurile de apel sunt încă în așteptare în fața Curții Regionale Gdańsk (Sad Okregowy Procedura privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil La 12 mai 2005, reclamantul a depus Curtea Regională Gdańsk o plângere susținând că dreptul său de a-și examina cazul de către instanța de apel a fost încălcat în termenul rezonabil. La 1 iunie 2005, Curtea Regională și-a respins plângerea. Curtea a examinat cursul procedurii de apel și a considerat că nu există întârzieri pentru care ar putea fi considerată responsabilă instanța relevantă. Într-o scrisoare din 31 mai 2005, reclamantul a informat Registrul că nu a vrut să depună o plângere în temeiul legii 2004 cu privire la durata generală a procedurii penale. Remediile împotriva lungimii necorespunzătoare a procedurii La 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea din 2004”) a intrat în vigoare și stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este cazul: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesar pentru a examina circumstanțele factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04), în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în reținere Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanția unei persoane responsabile ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a implicarii într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune detenția în reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co acuzații] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva rezidenților dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” COMPLAINTE Fără a invoca nici o dispoziție a Convenției, reclamantul se plânge de lungimea excesivă a detenției anterioare. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu și-a auzit cazul într-un „temp rezonabil”. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în legătură cu durata detenției sale la înaintare. Prezenta plângere trebuie examinată în temeiul articolului 5 3. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. El se plânge, de asemenea, de durata generală a procedurii penale. Curtea constată că această plângere este examinată în conformitate cu art. 6 1 din Convenție, care, în partea sa relevantă, prevede: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” Curtea remarcă că prezenta cerere a fost depusă în fața Curții atunci când procedura relevantă a fost în așteptare în fața instanței interne și că acestea sunt încă în așteptare în urma recursului reclamantului. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea de 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost pe cale de a depune, în termen de șase luni începând cu 17 septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. În plus, având în vedere că procedura reclamată este încă în suspensie, nimic nu împiedică reclamantul să depună o astfel de plângere chiar după expirarea termenului stabilit de regulamentul tranzitoriu, în conformitate cu dispozițiile generale ale Actului 2004. Curtea a examinat deja acest remediu în sensul articolului 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile privind durata excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceaceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Curtea constată că, la 12 mai 2005, reclamantul a depus o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii de apel. La 1 iunie 2005, Curtea regională a respins plângerea. Cu toate acestea, plângerea reclamantului a fost limitată la durata etapei de apel a procedurii. Prin urmare, instanța relevantă a examinat doar o parte a procedurii în cauză. Într-o scrisoare din 31 mai 2005, reclamantul a informat Registrul că nu a vrut să depună o plângere în temeiul legii din 2004 cu privire la durata generală a procedurii penale. În consecință, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere suplimentară cu privire la durata totală a procedurii, pentru a-și îndeplini obligația în temeiul articolului 35 1 din convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului în temeiul articolului 5 3 privind durata detenției sale în reținere în reținere; declara restul cererii inadmisibilă. Președintele grefierului Bratza
Application no. 18157/04
by Paweł KURCZEWSKI
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 4
May 2006 as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
L.
Garlicki
,
Ms
L.
Mijović
,
Mr
J.
Šikuta,
judges
,
and
Mr
M.
O’Boyle
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 7 May 2004,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Paweł Kurczewski, is a Polish national who was born in
1979 and lives in Gdańsk, Poland.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
The applicant’s pre-trial detention and the criminal proceedings against him
On 16 April 2002 the applicant was arrested. On 17 April 2002 the Gdańsk District Court (
Sad Rejonowy
) ordered that he be detained on remand until 16 July 2002. It relied on the reasonable suspicion that he had committed robbery. It considered that, given the risk that the applicant might tamper with evidence, keeping him in detention was necessary to secure the proper conduct of the investigation. It also stressed the severity of the anticipated sentence.
All the applicant’s requests for release, likewise his appeals against decisions prolonging his detention, were to no avail.
In the course of investigation the applicant’s detention was prolonged on several occasions.
On 15 July 2002 the Gdańsk District Court prolonged his detention until 16 October 2002. On 15 October 2002 the court prolonged his detention until 16 January 2003. On 15 January 2003 it extended his detention until 16 April 2003. On 10 April 2003 the District Court prolonged the applicant’s detention until 10 October 2003. The court reiterated the grounds originally given for the applicant’s detention. It also stressed the need to obtain and secure further evidence.
Later, on an unspecified date, the applicant and his 4 co-suspects were indicted before the Gdansk District Court. The trial began on 22 July 2003. Subsequently, the court held a hearing on 14 August 2003.
During the proceedings the applicant’s detention was extended on several occasions.
On 9 October 2003 the District Court prolonged his detention until 15
January 2004. Subsequently, on 11 March 2004 it extended his detention until 15 April 2004. Since on 16 April 2004 the applicant’s detention reached the statutory time-limit of two years laid down in Article 263§ 3 of the Code of Criminal Procedure (
Kodeks postepowania karnego
), further prolongation of his detention was ordered by the Gdansk Court of Appeal (
Sad Apelacyjny
). On 23 March 2004 it prolonged the applicant’s detention until 30 June 2004. On 29 June 2004 the Court of Appeal prolonged his detention until 15 August 2004. In all those decisions the courts stated that the grounds originally given for the applicant’s detention were still valid.
In 2004 the trial court listed 13 hearings, out of which 2 were cancelled.
During the trial the applicant filed numerous but unsuccessful applications for release and appealed, likewise unsuccessfully, against the decisions prolonging his detention.
On 28 July 2004 the Gdansk District Court convicted the applicant as charged and sentenced him to 4 years’ imprisonment. He appealed. The applicant’s detention was subsequently prolonged on several occasions.
The applicant was released on 3 February 2006.
It appears that the appellate proceedings are still pending before the Gdańsk Regional Court (
Sad Okregowy
).
2.
The proceedings concerning a breach of the right to a trial within a reasonable time
On 12 May 2005 the applicant lodged with the Gdańsk Regional Court a complaint alleging that his right to have his case examined by the appellate court within the reasonable time had been violated. On 1 June 2005 the Regional Court dismissed his complaint. The court examined the course of the appellate stage of the proceedings and held that there were no delays for which the relevant court could be held responsible.
In a letter of 31 May 2005 the applicant informed the Registry that he did not wish to lodge a complaint under the 2004 Act with respect to the overall length of the criminal proceedings.
B.
Relevant domestic law and practice
1.
Remedies against unreasonable length of the proceedings
On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (
Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki
) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.
Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:
“1.
A party to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”
Section 5 reads, in so far as relevant:
“1.
A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”
Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:
“1.
The court shall dismiss a complaint which is unjustified.
2.
If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.
3.
At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.
4.
If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”
Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:
“1.
Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article
6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.
...”
On 18 January 2005 the Supreme Court (
Sąd Najwyższy
) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17
September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.
2.
Preventive measures, including detention on remand
A.
The Code of Criminal Procedure 1997
The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1
September 1998, defines detention on remand as one of the so
‑
called “preventive measures” (
środki
zapobiegawcze
). The other measures are bail (
poręczenie majątkowe
), police supervision (
dozór policji
), guarantee by a responsible person (
poręczenie osoby godnej zaufania
), guarantee by a social entity (
poręczenie społeczne
), temporary ban on engaging in a given activity (
zawieszenie oskarżonego w określonej działalności
) and prohibition to leave the country (
zakaz opuszczania kraju
).
Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:
“1. Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.
Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co
‑
defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;
2.
If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8
years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3
years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”
The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”
Article 259, in its relevant part, reads:
“1.
If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:
(1)
seriously jeopardise his life or health; or
(2)
entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”
The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.
Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:
“1.
Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.
2.
If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.
3.
The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.
4.
Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”
On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed. In addition, new paragraph 5 was added. It provides:
“ A decision of the Court of Appeal taken pursuant to paragraph 4 may be appealed against to the Court of Appeal sitting in a panel of three judges.”
1.
Without invoking any provision of the Convention, the applicant complains about the excessive length of his pre-trial detention.
2.
The applicant also complains that he did not have his case heard within a “reasonable time”.
1.
The applicant complains about the length of his detention on remand.
This complaint falls to be examined under Article 5
§
3.The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
He also complains about the overall length of criminal proceedings.
The Court finds that this complaint falls to be examined under Article 6
§
1 of the Convention which, in its relevant part, provides:
“In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law ...”
The Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were pending before the domestic court and that they are still pending following the applicant’s appeal.
It further observes that, pursuant to section 18 of the 2004 Act, it was open to persons such as the applicant in the present case whose case was pending before the Court to lodge, within six months from 17 September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that their application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and that it had not yet been declared admissible. Moreover, given that the proceedings complained of are still pending, nothing prevents the applicant from lodging such a complaint even after the expiry of the time-limit set by the transitional rule, in accordance with the general provisions of the 2004 Act.
The Court has already examined that remedy for the purposes of Article
35
§
1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland. In particular, it considered that it was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that has already occurred (see
Charzyński v. Poland
(dec.), no.
15212/03, §§ 36-42).
The Court notes that on 12 May 2005 the applicant lodged a complaint about the unreasonable length of the appellate proceedings. On 1 June 2005 the Regional Court dismissed his complaint. However, the applicant’s complaint was limited to the length of the appellate stage of the proceedings. Accordingly, the relevant court examined only a part of the proceedings in question.
In a letter of 31 May 2005 the applicant informed the Registry that he did not wish to lodge a complaint under the 2004 Act with respect to the overall length of the criminal proceedings.
In consequence, the Court considers that the applicant should have lodged a further complaint about the total length of the proceedings in order to fulfil his obligation under Article 35
§
1 of the Convention.
It follows that this part of the application must be rejected under Article 35
§§
1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaint under Article 5
§
3 concerning the length of his detention on remand;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Registrar
President