CtEDO 04.05.2006 Auto

KURCZEWSKI v. POLAND

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
04.05.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KURCZEWSKI v. POLAND (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 18157/04 de către Paweł KURCZEWSKI împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 4 mai 2006 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Pellonpäää Traja Garlicki Mijović Šikuta, judecători și grefierul secțiunii O’Boyle având în vedere cererea depusă la 7 mai 2004, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Paweł Kurczewski este un național polonez născut în 1979 și locuiește în Gdańsk, Polonia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 aprilie 2002, reclamantul a fost arestat. La 17 aprilie 2002, Curtea de district Gdańsk (Sad Rejonowy) ) a ordonat ca el să fie reținut în închisoare până la 16 iulie 2002. Se bazează pe suspiciunile rezonabile că a comis jaf și a considerat că, având în vedere riscul ca reclamantul să poată manipula dovezile, a fost necesar să-l mențină în detenție pentru a asigura buna desfășurare a anchetei. De asemenea, a subliniat severitatea pedepsei anticipate. Toate cererile reclamantului de eliberare, de asemenea, apelurile sale împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale, nu au fost de folos. În cursul anchetei, detenția reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii. La 15 iulie 2002, Curtea de District Gdańsk a prelungit detenția până la 16 octombrie 2002. La 15 octombrie 2002, instanța a prelungit detenția până la 16 ianuarie 2003. La 15 ianuarie 2003, Curtea de District și-a prelungit detenția până la 16 aprilie 2003 până la 10 octombrie 2003. Curtea a reiterat motivele inițiale de detenție ale reclamantului și a subliniat, de asemenea, necesitatea de a obține și de a asigura dovezi suplimentare. Mai târziu, la o dată neespecificată, reclamantul și cele 4 co-suspecte ale sale au fost acuzate în fața Curții de District Gdansk. Procesul a început la 22 iulie 2003. Apoi, instanța a ținut o audiere la 14 august 2003. În timpul procedurii de detenție a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii. La 9 octombrie 2003, Curtea de District a prelungit detenția până la 15 august 2003. Prin urmare, la 11 martie 2004, a prelungit detenția până la 15 aprilie 2004. Din moment ce la 16 aprilie 2004, detenția reclamantului a ajuns la termenul legal de doi ani prevăzut la art. 263§ 3 din Codul de Procedință Penală ( Kodeks postepowania karnego), prelungirea sa a fost ordonată de Curtea de Apel din Gdansk ( Triste Apelacyjny La 23 martie 2004, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 30 iunie 2004. La 29 iunie 2004, Curtea de Apel a prelungit detenția până la 15 august 2004. În toate aceste hotărâri, tribunalele au declarat că motivele inițial acordate pentru detenția reclamantului erau încă valabile. În 2004, tribunalul judecător a enumerat 13 audieri, din care 2 au fost anulate. În timpul procesului, reclamantul a depus numeroase cereri de eliberare, dar nefruntate, și a apelat, de asemenea, împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale. La 28 iulie 2004, Curtea de District Gdansk a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 4 ani de închisoare. Reclamantul a fost lansat la 3 februarie 2006. Se pare că procedurile de apel sunt încă în așteptare în fața Curții Regionale Gdańsk (Sad Okregowy Procedura privind încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil La 12 mai 2005, reclamantul a depus Curtea Regională Gdańsk o plângere susținând că dreptul său de a-și examina cazul de către instanța de apel a fost încălcat în termenul rezonabil. La 1 iunie 2005, Curtea Regională și-a respins plângerea. Curtea a examinat cursul procedurii de apel și a considerat că nu există întârzieri pentru care ar putea fi considerată responsabilă instanța relevantă. Într-o scrisoare din 31 mai 2005, reclamantul a informat Registrul că nu a vrut să depună o plângere în temeiul legii 2004 cu privire la durata generală a procedurii penale. Remediile împotriva lungimii necorespunzătoare a procedurii La 17 septembrie 2004, Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind o încălcare a dreptului la un proces într-un timp rezonabil (Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea din 2004”) a intrat în vigoare și stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este cazul: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesar pentru a examina circumstanțele factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04), în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Măsurile preventive, inclusiv detenția în reținere în reținere Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția în reținere ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanția unei persoane responsabile ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a implicarii într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „1. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura buna desfășurare a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. Se poate impune detenția în reținere dacă: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co acuzații] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este relevant: „1. Nu se impune detenția împotriva rezidenților dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. În plus, a fost adăugat noul alineatul (5). „O hotărâre a Curții de Apel adoptată în temeiul alineatului (4) poate fi apelată la ședința Curții de Apel într-un comitet de trei judecători.” COMPLAINTE Fără a invoca nici o dispoziție a Convenției, reclamantul se plânge de lungimea excesivă a detenției anterioare. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu și-a auzit cazul într-un „temp rezonabil”. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în legătură cu durata detenției sale la înaintare. Prezenta plângere trebuie examinată în temeiul articolului 5 3. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. El se plânge, de asemenea, de durata generală a procedurii penale. Curtea constată că această plângere este examinată în conformitate cu art. 6 1 din Convenție, care, în partea sa relevantă, prevede: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea nu poate trata chestiunea decât după epuizarea tuturor măsurilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” Curtea remarcă că prezenta cerere a fost depusă în fața Curții atunci când procedura relevantă a fost în așteptare în fața instanței interne și că acestea sunt încă în așteptare în urma recursului reclamantului. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea de 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost pe cale de a depune, în termen de șase luni începând cu 17 septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. În plus, având în vedere că procedura reclamată este încă în suspensie, nimic nu împiedică reclamantul să depună o astfel de plângere chiar după expirarea termenului stabilit de regulamentul tranzitoriu, în conformitate cu dispozițiile generale ale Actului 2004. Curtea a examinat deja acest remediu în sensul articolului 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile privind durata excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceaceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Curtea constată că, la 12 mai 2005, reclamantul a depus o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii de apel. La 1 iunie 2005, Curtea regională a respins plângerea. Cu toate acestea, plângerea reclamantului a fost limitată la durata etapei de apel a procedurii. Prin urmare, instanța relevantă a examinat doar o parte a procedurii în cauză. Într-o scrisoare din 31 mai 2005, reclamantul a informat Registrul că nu a vrut să depună o plângere în temeiul legii din 2004 cu privire la durata generală a procedurii penale. În consecință, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere suplimentară cu privire la durata totală a procedurii, pentru a-și îndeplini obligația în temeiul articolului 35 1 din convenție. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului în temeiul articolului 5 3 privind durata detenției sale în reținere în reținere; declara restul cererii inadmisibilă. Președintele grefierului Bratza

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă