[TRADUCERE] (...) DE FAPT recurentul, domnul Stephane Laurent Perrin, este un resortisant francez născut în 1971 și rezident în Hove, Regatul Unit. El este reprezentat în fața Curții de către domnul J. Welch, avocat la Londra. Circumstanțele de la à n speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 octombrie 1999, un ofițer de poliție din Londra însărcinat cu publicațiile obscene a folosit, în cadrul funcțiilor sale, un calculator al unei secții de poliție din Regatul Unit pentru a consulta o pagină web. El a putut vedea oameni acoperiți cu fecale, precum și scene de coprofilare, coprofagie și felație între bărbați. Pagina a fost o pagină de previzualizare care oferă acces la alte pagini în schimbul plății drepturilor de înregistrare. Orice persoană care dorește să consulte alte pagini de acest tip ar putea face clic pe link-ul intitulat : și-a dat numele, adresa și numărul cardului de credit. Apoi a avut acces la o a doua pagină web, la conținutul similar cu cel al primei pagini. La 12 noiembrie 1999, polițistul a consultat din nou site-ul și s-a dus pe o a treia pagină web. Reclamantul a fost ulterior arestat și interogat de poliție cu privire la participarea sa la publicarea de site-uri web. El a declarat în timpul acestor interogatorii că site-ul vizitat de polițist era operat și controlat de Metropole News Group, companie care avea sediul în Statele Unite ale Americii, care respecta toate legile locale, și al cărei acționar majoritar era. Recurentul a fost acuzat de trei șefi de publicații de articole obscene, care au fost reprimate prin art. 2 din Legea din 1959 privind publicațiile obscene (adică legea din 1959). Cei trei șefi corespundeau celor trei pagini web consultate de polițist. din Southwark în octombrie 2000. Reclamantul a recunoscut că, prin intermediul consiliului său, a fost responsabil din punct de vedere juridic pentru publicarea paginilor web consultate de polițist. Juriul trebuia să decidă dacă aceste pagini erau obscene în sensul articolului 2 din Legea din 1959. Judecătorul îi oferă explicații cu privire la definiția termenului "incenă." La 16 octombrie 2000, reclamantul a fost condamnat pe primul loc, și anume pe cel care corespunde paginii de previzualizare, și achitat pe celelalte două. La 6 noiembrie 2000 a fost condamnat la 30 de luni de închisoare. El a solicitat apoi Curții să o sesizeze, susținând în special că condamnarea sa era contrară articolului 10 din Convenție. El a considerat că aceasta este o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare care nu era nici prevăzută de lege, nici proporționată. În primul rând, acesta susținea că legea din 2002 nu era suficient de previzibilă, întrucât demersurile anterioare publicării paginilor web au fost realizate în principal pe un teritoriu care nu era sub jurisdicția Regatului Unit. În opinia sa, instanțele engleze nu trebuiau să aibă posibilitatea de a condamna decât în ipoteza realizării pe un teritoriu aflat sub jurisdicția lor a principalelor demersuri prealabile publicării. El a adăugat că art. 2 din Legea din 19 iulie 2002 nu era suficient de clar. În ceea ce privește proporționalitatea, acesta a arătat că pagini similare erau ușor accesibile pe internet și că există mijloace mai bune de a împiedica accesul la acestea, cum ar fi adoptarea de către sectorul în cauză a unui cod de conduită, blocarea accesului de către furnizori sau adoptarea de către persoane fizice a unor măsuri care pot fi puse în aplicare la domiciliul lor. La 22 martie 2002, Curtea de apel a respins acțiunea formulată de către instanța judecătorească împotriva condamnării sale. Cu privire la cauzele Handyside c. Regatul Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976, seria A n 24, p. 21, § 44) și Hoare c. Regatul Unit 31211/96, Decizia Comisiei din 2 iulie 1997, nepublicată), Comisia a considerat că art. 2 din Legea din 1959 era suficient de precis pentru ca să se poată considera că statul în cauză era prevăzut de lege. În ceea ce privește proporționalitatea, Curtea a examinat jurisprudența rezultată din convenție și a arătat că o marjă de apreciere în domeniul hotărârilor morale. Aceasta a considerat că libertatea de exprimare a reclamantului a fost limitată, deoarece aceasta a fost condamnată numai pe primul caz de acuzare. Comisia a considerat că, chiar dacă legea din 1959 nu prevedea doar o protecție limitată a persoanelor vulnerabile, nu exista nici un motiv pentru care un guvern responsabil renunță la această protecție pentru a o înlocui cu soluțiile limitate menționate de reclamant. În cele din urmă, ea a considerat că argumentul din partea celui căruia i se spune că o condamnare nu ar trebui să fie posibilă. că, în ipoteza îndeplinirii principalelor demersuri prealabile publicării într-un loc aflat sub jurisdicția instanței judecătorești, protecția care ar trebui asigurată prin lege ar fi subminată prin încurajarea societăților să întreprindă demersurile în cauză în țări în care acestea nu aveau șanse suficiente de a fi acuzate. În concluzie, Curtea concluzionează că aceasta a fost justificată în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Convenție. Curtea de apel a respins, de asemenea, acțiunea îndreptată de reclamant împotriva pedepsei sale. Tinerii au avut acces la aceste pagini, precum și la: [Consiliul reclamantului], dar trebuiau să le caute. Pe de altă parte, este exact genul de site-uri pe care unii tineri ar avea grijă să le caute în intimitatea dormitorului lor, iar aceștia sunt tinerii pe care legea trebuie să-i protejeze cât mai mult posibil. La aspect globalizat de internet, așa cum se observă la apelant, o dificultate, dar aceasta este tocmai datorită acestei caracteristici a Internetului pe care l-am putea face cu profituri foarte substanțiale (...) În cele din urmă, apelantul susține că, în cazul în care se examinează precedentele, se pare că pedepsele pronunțate pentru alte părți ale corpului nu erau atât de mari, cel puțin atunci când nu avea nimic de-a face cu pornografia infantilă. Este adevărat, dar, din nou, pericolul infracțiunilor de tipul celei pentru care a fost condamnat recursul este accesul la documente al tinerilor și al persoanelor vulnerabile. În aceste condiții și având în vedere faptul că legea prevede o pedeapsă maximă de trei ani, se pare că judecătorul a adoptat, în acest caz, demersul care s La 30 octombrie 2002, Camera Lorzilor a refuzat să acorde reclamantului autorizația de a o sesiza. Dreptul intern relevant Legea din 1959 privind publicațiile obscene (obscene Publications Act) modificată de Legea din 1964 privind publicațiile obscene (obscene Act) ), prin Legea din 1977 privind dreptul penal (Criminal Law Act), prin Legea din 1985 privind cinematografia (Cinema Act), prin Legea din 1990 privind ladiul (Broadcasting Act) și prin Legea din 1994 privind justiția penală și ordinea publică (Criminal Justice and Public Order Act) se citește după cum urmează în părțile sale relevante în speță art. 1 Un articol este considerat obscen în sensul prezentei legi dacă, apreciat în ansamblul său, efectul său sau al unei luni a părților sale în cazul în care conține mai multe dintre acestea, este de natură să deprava și să corupă persoane care, având în vedere diferitele circumstanțe relevante, au șanse să citească, să vadă sau să audă conținutul. În sensul prezentei legi, se publică un articol care distribuie, distribuie, distribuie, vinde, închiriază, dă, împrumută sau oferă spre vânzare sau închiriere un astfel de articol; sau în cazul unui articol care conține sau include un lucru destinat a fi privit sau înregistrat, ceasul, trece sau proiectează acest articol sau, în cazul în care lucrul este constituit din date electronice, comunică aceste date (...) art. 2 Sub rezerva dispozițiilor de mai jos, orice persoană care, fie că este sau nu în scop lucrativ, publică un articol obscen sau deține un astfel de articol în scopul publicării în scopuri lucrative (indiferent dacă câștigul trebuie să fie în beneficiul ei sau al altora), este pasibilă (...) după punerea sub acuzare, a unei amenzi sau a unei detenții care să nu depășească trei ani sau a fiecăreia dintre aceste două pedepse (...) art. 4 Sub rezerva alineatului (1) litera (a) din prezentul articol [referitor la filme și înregistrări sonore], nimeni nu este condamnat pentru încălcarea articolului 2 din prezenta lege și nu se pronunță nicio ordonanță de confiscare în temeiul articolului 3, în cazul în care se stabilește că bunul public justifică publicarea articolului în cauză pe motiv că servește științei, literaturii, literaturii, literaturii, cunoașterii sau altor interese generale. [...] GRIFS SlL: Pe lângă art. 10 din Convenție, reclamantul se plânge de condamnarea și pedeapsa care i-au fost impuse pentru publicarea unui articol obscen pe un site internet. El vede încălcări ale dreptului său la libertatea de exprimare care nu au fost prevăzute de lege și/sau nu au fost necesare într-o societate democratică. art. 10 din Convenție, invocat de solicitant, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției sănătății sau a moralității, [sau] protecției (...) drepturilor de orice fel (...) Curtea consideră că condamnarea și pedeapsa aplicate reclamantului pentru publicarea unui articol obscen, în sensul articolului 2 din Legea din 1959 privind publicațiile obscene, astfel cum a fost modificată ( Prevăzute de lege Reclamantul susține că art. 2 din Legea din 1959 nu era previzibil ca trebuie să fie o lege în sensul articolului 10 alineatul (2) din Convenție, în măsura în care principalele demersuri întreprinse în scopul publicării au avut loc în Statele Unite, în care legea din 1959 nu se aplică. Având în vedere caracterul globalizat al internetului, el nu ar fi rezonabil în opinia sa de a obliga editorii să ia în considerare cerințele legale ale tuturor statelor în care documentele pot fi consultate. Instanțele engleze nu ar trebui să poată condamna în temeiul legii din 1959 decât în cazurile în care pe un teritoriu aflat sub jurisdicția lor se află principalele demersuri prealabile publicării. Reclamantul pledează, în orice caz, art. 2 din Legea din 1959 nu era suficient de precis. El distinge această specie de cauza Müller și altele Mai sus menționat, subliniind că în aceasta din urmă legea elvețiană privind obscenitatea fusese clarificată prin mai multe hotărâri, în timp ce în Regatul Unit se pronunță juriile și nu își motivează deciziile. Curtea amintește că, în hotărârea sa Müller și altele menționate anterior, aceasta este exprimată după cum urmează (p. 20 § 29) Potrivit jurisprudenței Curții, previzibilitatea În sensul art. 10 alin. (2) din Convenție nu se poate califica drept lege. Cu toate acestea, Curtea a subliniat deja că este absolut necesar să se ajungă la o precizie absolută în redactarea legilor, în special în domenii ale căror date se schimbă în funcție de evoluția concepțiilor societății (...) Multe legi, din cauza necesității de a evita o rigiditate excesivă și de a se adapta la schimbările de situație, se utilizează prin forță de lucruri de formulă mai mult sau mai puțin vagi (...) Dispozițiile de drept penal în materie de dobscenitate intră în această categorie. În speță, Curtea arată că reclamantul își are reședința în Regatul Unit și, prin urmare, nu ar putea susține că legile Regatului Unit nu i-au fost accesibile în mod rezonabil. În plus, administrarea site-ului său de internet a fost legată de exercitarea unei activități profesionale. Prin urmare, se poate considera în mod rezonabil că a fost obligat să dea dovadă de mare prudență în această privință și să ia avizele juridice necesare (a se vedea, de exemplu, Chauvy și alții c. Franța, nr. 64915/01, §§ 44 și 45, CEDH 2004 VI). În ceea ce privește al doilea argument al reclamantului, Curtea amintește că organele convenției au de două ori, în cauzele Handyside Hoare menționate anterior, considerat că art. 2 din Legea din 1959 îndeplinea cerințele inerente expresiei "în conformitate cu legea din 1959" prevăzută în art. 10 alin. (2) din Convenție. Aceste cazuri nu se refereau cu siguranță la cazurile de publicare pe internet, ci la art. 1 alin. (3) din Legea din 1959 modificată indică în mod clar că aceasta se aplică la difuzarea datelor electronice. Pe de altă parte, Curtea constată că art. 1 alineatul (1) din Legea din 1959 oferă o definiție a termenului "descendență". Acesta prevede că un articol este obscen dacă, apreciat în ansamblul său, are un efect (...) este de natură să desprindă și să corupă persoane care, având în vedere diversele circumstanțe relevante, au șanse de a citi, vedea sau auzi conținutul acestuia. Prin urmare, nu se poate considera că legea în cauză nu garantează reclamantului o protecție adecvată împotriva ingerințelor arbitrare. Curtea concluzionează, prin urmare, că persoana acuzată era prevăzută de legea Curtea consideră că ingerința a urmărit scopul legitim al protecției moralității și/sau a drepturilor d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . necesar, în sensul art. 10 alin. (2) (...), implică o nevoie socială impetuoasă. În acest sens, este de dorit să se reamintească faptul că libertatea de exprimare, consacrată la alineatul (1) al articolului 10 (...), constituie unul dintre elementele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile esențiale ale progresului său și ale înfrumusețării fiecăruia. Sub rezerva alineatului (2), aceasta nu este doar în valoare de informații "Adevărate cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru cele care se ciocnesc, șochează sau îngrijorează la adresa statului sau a oricărei părți a populației. Astfel doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există nici o societate democratică" (hotărârea Handyside din 7 decembrie 1976, seria A n 24, p. 23 § 49) (...) Or, astăzi, la fel ca la data hotărârii Handyside (...), ar fi căutat în zadar în ordinea juridică și socială a diferitelor state contractante o noțiune uniformă a [moralității]. Laija pe care ei își fac cerințele variază în timp și spațiu, în special în epoca noastră caracterizată printr-o evoluție profundă a opiniilor în această privință. Datorită contactelor lor directe și constante cu forțele vii ale țării lor, autoritățile din statul membru sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanța internațională pentru a se pronunța asupra conținutului precis al acestor cerințe, precum și asupra necesității unei restricții, sau a unei sancțiuni, destinate să răspundă la aceasta. Condamnarea recurentului pledează pentru caracterul disproporționat al condamnării sale. În primul rând, statele nu ar trebui să beneficieze de o marjă mai mare de apreciere în domeniul în cauză, deoarece acest lucru ar însemna impunerea unor norme juridice care nu sunt considerate necesare în cadrul societății d În al doilea rând, urmărirea penală în temeiul articolului 2 din Legea din 1959 nu ar putea avea un efect semnificativ asupra protecției moralității, fiind disponibile documente similare pe alte site-uri. În acest sens, ar fi necesar să se stabilească o paralelă cu cauza Observator Guardian c. Regatul Unit (hotărârea din 26 noiembrie 1991, seria A n 216), în care Curtea a statuat că, din moment ce informațiile în litigiu erau deja disponibile, ordinul de a împiedica publicarea cărții Spycatcher nu mai era necesar. În al treilea rând, alte măsuri ar fi mai eficiente pentru atingerea obiectivelor în cauză (cum ar fi utilizarea software-ului de control parental, punerea în afara legii a accesului la anumite site-uri sau impunerea obligației furnizorilor de internet de a bloca accesul la site-urile respective). În ceea ce privește primul argument al reclamantului, în cazul în care difuzarea imaginilor în cauză poate să nu fi avut nimic ilegal în alte state, inclusiv state care nu sunt părți la convenție, cum ar fi Statele Unite, acest lucru nu înseamnă că, prin interzicerea unei astfel de difuzări pe teritoriul său și prin urmărirea și condamnarea reclamantului la statul pârât a depășit marja de apreciere. Curtea reamintește aici ce a spus în Hotărârea Handyside menționată anterior (pp 27-28, § 57) Statele contractante și-au fixat fiecare atitudinea în lumina situației existente pe teritoriile lor respective. ; au luat în considerare, printre altele, diferitele modalități prin care se stabilesc cerințele de protecție a moralității într-o societate democratică. Dacă majoritatea au decis să lase lucrarea să se difuzeze, nu rezultă din faptul că alegerea opusă a Infernului London Quarter Sesions a încălcat art. 10. Curtea nu mai poate accepta cel de-al doilea argument al reclamantului. După cum Curtea de apel a subliniat, faptul că se poate considera că legea din 1959 oferă numai o protecție limitată persoanelor vulnerabile nu ar justifica în niciun fel că un guvern responsabil nu ar încerca să le protejeze. Această cauză nu poate fi comparată cu cauza Observer Guardian invocat de solicitant: există o diferență clară între ceea ce este necesar pentru a menține confidențialitatea informațiilor secrete, care este compromisă de la prima publicare a informațiilor în cauză, și ceea ce este necesar pentru protecția moralității, care poate fi afectată de fiecare dată când o persoană se confruntă cu documentele în litigiu. În ceea ce privește cel de-al treilea argument, faptul că ar putea exista alte măsuri de protecție împotriva prejudiciilor care pot fi cauzate de astfel de publicații nu înseamnă că un guvern adoptă o măsură disproporționată de silnică care implică urmărirea penală, în special în lipsa unor dovezi că celelalte măsuri ar fi fost mai eficiente. În ceea ce privește al patrulea argument al reclamantului, potrivit căruia site-urile internet sunt rareori consultate accidental și trebuie, în general, căutate de către utilizator, Curtea arată că pagina web care i-a adus domnului. Perrin condamnarea sa a fost deschisă pentru oricine naviga pe internet și că, în orice caz, așa cum Curtea de Apel a subliniat, fișierele în litigiu corespundeau exact tipului de fișiere care ar putea fi căutate de tinerii pe care autoritățile naționale încercau să-i protejeze. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul ar fi putut evita să aducă prejudicii oricui ar fi putut și, prin urmare, să fie condamnat la închisoare și să-și continue activitățile silențioase a avut grijă de faptul că mai puține fotografii apar pe pagina de previzualizare cu acces gratuit (pe care nu a avut nici o verificare de vârstă). El a ales să nu procedeze astfel, cu siguranță pentru că a sperat să atragă mai mulți clienți prin includerea fotografiilor pe pagina respectivă. Prin urmare, Curtea consideră că condamnarea la penalitate a reclamantului a fost necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea moralității și/sau a drepturilor da . În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Reclamantul susține în subsidiar că pedeapsa care i-a fost aplicată era disproporționată și subliniază că nu s-a produs niciun element la proces care să arate că publicarea documentelor în cauză era ilegală în societatea în care fuseseră efectuate principalele demersuri înainte de publicare. Curtea reamintește în această privință ceea ce a spus în Hotărârea Cumpănă și Mazaree c. România ([GC], nr. 33348/96, § 111, CEDH 2004-XI) Natura și povara pedepselor cauzate sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea unei încălcări a dreptului la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 (...) Curtea trebuie să dea dovadă și de cea mai mare prudență atunci când măsurile sau sancțiunile luate de autoritățile naționale sunt de natură să descurajeze presa să participe la discuțiile privind chestiuni de interes general legitim (...) și în Hotărârea Skałka c. Polonia 43425/95, § 41, 27 mai 2003) Chiar și în cazul în care este, în principiu, responsabilitatea instanțelor interne de a stabili pedeapsa, având în vedere circumstanțele din speță, Curtea trebuie să pună în aplicare standarde comune privind principiul proporționalității. Aceste norme se referă la gravitatea vinovăției, la gravitatea infracțiunii și la repetarea infracțiunilor pretinse. Curtea consideră că o pedeapsă cu închisoarea nu a avut nimic disproporționat în speță. Reclamantul nu a contestat nici în fața Curții de Apel, nici la Strasbourg caracterul grav obscen al paginii de previzionare incriminată. Spre deosebire de cauza Cumpănă și Mazare Astfel cum s-a menționat mai sus, expresia în litigiu era de natură pur comercială și nimeni nu a lăsat să se înțeleagă că aceasta avea ca scop să contribuie la o dezbatere publică de interes general sau că aceasta avea vreun interes artistic. Prin urmare, nu se poate spune că condamnarea reclamantului a avut un efect inhibitor în mod vădit prejudiciabil. În plus, având în vedere că reclamantul își putea crește veniturile prin includerea unor fotografii obscene pe pagina de previzualizare, era rezonabil din partea autorităților interne să ia în considerare faptul că o sancțiune pur financiară nu ar fi avut un efect disuasiv suficient sau ar fi constituit o pedeapsă prea ușoară. Curtea consideră că durata pedepsei cu închisoarea nu face în sine disproporționată. Pentru a determina pedeapsa, instanțele interne apreciază gravitatea infracțiunii. Aprecierea lor depinde de modul în care acestea stabilesc cerințele de protecție a moralității, domeniu în care autoritățile naționale beneficiază, în principiu, de o marjă mai mare de apreciere (a se vedea Hotărârea Handyside menționată anterior, pp. 27-28, § 57). Chiar dacă s-ar afla în speă de prima condamnare a reclamantului pentru o astfel de încălcare, Curtea consideră că o pedeapsă cu închisoarea de 30 de luni nu poate trece pentru că a excedat marja de apreciere recunoscută instanțelor naționale în acest domeniu, mai ales că, în temeiul legii laice, putea pretinde eliberarea condiionată după 15 luni ( Ezeh și Connors c. Regatul Unit [GC], n 36665/98 și 408/98, § 48, CEDH 2003 X. În consecință, această parte a cererii este și ea nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) și că cererea în ansamblu este inadmisibilă, în sensul art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
(...)
Le requérant, M. Stéphane Laurent Perrin, est un ressortissant français né en 1971 et résidant à Hove, au Royaume-Uni. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 25 octobre 1999, un agent du service de la police de Londres chargé des publications obscènes utilisa, dans le cadre de ses fonctions, l’ordinateur d’un poste de police situé au Royaume-Uni pour consulter une page Web. Il put y voir des personnes recouvertes de fèces, ainsi que des scènes de coprophilie, de coprophagie et de fellation entre hommes. La page était une page de prévisualisation donnant accès à d’autres pages moyennant le paiement de droits d’inscription. Toute personne souhaitant consulter d’autres pages de ce type pouvait cliquer sur le lien intitulé «
inscription à nos meilleurs sites cochons
». C’est ce que fit le policier
: il donna son nom, son adresse et le numéro de sa carte de crédit. Il eut alors accès à une deuxième page Web, au contenu analogue à celui de la première. Le 12
novembre 1999, le policier consulta à nouveau le site et se rendit sur une troisième page Web.
Le requérant fut par la suite arrêté et interrogé par la police sur sa participation à la publication de sites Internet. Il déclara lors de ces interrogatoires que le site visité par le policier était opéré et contrôlé par Metropole News Group, société qui avait son siège aux Etats-Unis d’Amérique, qui respectait toutes les lois locales, et dont il était actionnaire majoritaire.
Le requérant fut inculpé de trois chefs de publication d’articles obscènes, infraction réprimée par l’article 2 de la loi de 1959 sur les publications obscènes («
la loi de 1959
»). Les trois chefs correspondaient aux trois pages Web consultées par le policier.
L’affaire fut examinée par la
Crown Court
de Southwark en octobre 2000. Le requérant reconnut d’emblée, par l’intermédiaire de son conseil, qu’il était juridiquement responsable de la publication des pages Web consultées par le policier. Le jury devait trancher la question de savoir si ces pages étaient obscènes au sens de l’article 2 de la loi de 1959. Le juge lui fournit des explications au sujet de la définition du terme «
obscène
» que donnait l’article 1 § 1 de ladite loi (voir ci-dessous).
Le 16 octobre 2000, le requérant fut condamné sur le premier chef, à savoir celui correspondant à la page de prévisualisation, et acquitté sur les deux autres. Le 6 novembre 2000, il se vit infliger une peine de trente mois de prison.
Il demanda alors à la Cour d’appel l’autorisation de la saisir, arguant notamment que sa condamnation était contraire à l’article 10 de la Convention. Il y voyait une atteinte à son droit à la liberté d’expression qui n’était ni prévue par la loi ni proportionnée. Il soutenait principalement que la loi de 1959 n’était pas suffisamment prévisible, les démarches préalables à la publication des pages Web ayant pour l’essentiel été accomplies sur un territoire qui ne relevait pas de la juridiction du Royaume-Uni. Selon lui, les tribunaux anglais ne devaient avoir la possibilité de condamner que dans l’hypothèse d’un accomplissement sur un territoire relevant de leur juridiction des principales démarches préalables à la publication. Il ajoutait que l’article 2 de la loi de 1959 n’était pas suffisamment clair. Quant à la proportionnalité, il indiquait que des pages similaires étaient facilement accessibles sur Internet et qu’il existait de meilleurs moyens d’en empêcher l’accès, tels l’adoption par le secteur concerné lui-même d’un code de conduite, le blocage de l’accès par les fournisseurs ou l’adoption par les particuliers de mesures pouvant être mises en œuvre à leur domicile.
Le 22 mars 2002, la Cour d’appel rejeta le recours formé par l’intéressé contre sa condamnation. S’appuyant sur les affaires
Handyside c.
Royaume
‑
Uni
(arrêt du 7 décembre 1976, série A n
o
24, p. 21, § 44) et
Hoare c. Royaume-Uni
(n
o
31211/96, décision de la Commission du 2 juillet 1997, non publiée), elle jugea que l’article 2 de la loi de 1959 était suffisamment précis pour que l’on pût considérer que l’atteinte en cause était prévue par la loi.
Quant à la proportionnalité, la Cour d’appel examina la jurisprudence issue de la Convention et observa qu’une marge d’appréciation s’appliquait dans le domaine des jugements moraux. Elle estima que l’atteinte portée à la liberté d’expression du requérant avait revêtu un caractère limité, l’intéressé n’ayant été condamné que sur le premier chef d’accusation. Elle considéra que, même si la loi de 1959 ne prévoyait qu’une protection restreinte des personnes vulnérables, il n’y avait pas de raisons pour qu’un gouvernement responsable renonçât à cette protection pour la remplacer par les solutions limitées évoquées par le requérant. Enfin, elle jugea que l’argument de l’intéressé selon lequel une condamnation ne devrait être possible
que dans l’hypothèse d’un accomplissement des principales démarches préalables à la publication dans un lieu soumis à la juridiction du tribunal mettrait à mal la protection censée être assurée par la loi en encourageant les sociétés à entreprendre les démarches en question dans des pays où elles avaient peu de chances d’être poursuivies. Elle conclut que l’atteinte en cause était justifiée au regard de l’article 10 § 2 de la Convention.
La Cour d’appel rejeta également le recours dirigé par le requérant contre sa peine. Elle s’exprima comme suit
:
«
L’appelant indique que les pages litigieuses devaient être recherchées. Cela est vrai. Les jeunes avaient accès à ces pages, ainsi que l’admet [le conseil du requérant], mais ils devaient les rechercher. Par contre, il s’agit précisément du genre de sites que certains jeunes prendraient soin de rechercher dans l’intimité de leur chambre à coucher, et ce sont ces jeunes que la loi doit protéger dans toute la mesure du possible. L’aspect mondialisé d’Internet pose, comme le fait observer l’appelant, une difficulté, mais c’est grâce précisément à cette caractéristique de la Toile que l’on peut faire des profits tout à fait substantiels (...)
Enfin, l’appelant affirme que si l’on examine les précédents il apparaît que les peines prononcées pour d’autres infractions n’étaient pas de cette ampleur, du moins lorsque l’infraction n’avait apparemment rien à voir avec la pornographie infantile. C’est vrai, mais, là encore, le danger des infractions du type de celle pour laquelle l’appelant a été condamné est l’accessibilité des documents aux jeunes et aux personnes vulnérables. Dans ces conditions, et eu égard au fait que la loi prévoit une peine maximale de trois ans, il nous semble que le juge a adopté en l’espèce la démarche qui s’imposait
; nous ne voyons aucune raison de modifier la peine prononcée par lui.
»
Le 30 octobre 2002, la Chambre des lords refusa d’accorder au requérant l’autorisation de la saisir.
B.
Le droit interne pertinent
La loi de 1959 sur les publications obscènes (
Obscene Publications Act
) telle que modifiée par la loi de 1964 sur les publications obscènes (
Obscene Publications Act
), par la loi de 1977 sur le droit pénal (
Criminal Law Act
), par la loi de 1985 sur le cinéma (
Cinema Act
), par la loi de 1990 sur l’audiovisuel (
Broadcasting Act
) et par la loi de 1994 sur la justice pénale et l’ordre public (
Criminal Justice and Public Order Act
) se lit comme suit en ses parties pertinentes en l’espèce
:
Article 1 – La notion d’obscénité
«
1)
Un article est réputé obscène au sens de la présente loi si, apprécié dans son ensemble, son effet, ou celui de l’une de ses parties au cas où il en renferme plusieurs, est de nature à dépraver et corrompre des personnes qui, eu égard aux diverses circonstances pertinentes, ont des chances d’en lire, voir ou entendre le contenu.
2)
Par «
article
», la présente loi désigne tout objet contenant ou incorporant une chose destinée à être lue, regardée ou les deux, tout enregistrement sonore et tout film ou autre reproduction d’image.
3)
Aux fins de la présente loi, publie un article celui qui
:
a)
distribue, fait circuler, vend, loue, donne, prête ou propose à la vente ou à la location pareil article
; ou
b)
dans le cas d’un article contenant ou incorporant une chose destinée à être regardée ou d’un enregistrement, montre, passe ou projette celui-ci, ou, si la chose est constituée de données électroniques, communique ces données (...)
»
Article 2 – Interdiction de la publication de choses à caractère obscène
«
1)
Sous réserve des dispositions ci-après, toute personne qui, que ce soit ou non dans un but lucratif, publie un article obscène ou détient un tel article aux fins de publication dans un but lucratif (que le gain doive lui profiter à elle-même ou à autrui), est passible
a)
(...)
b)
après mise en accusation, d’une amende ou d’un emprisonnement ne dépassant pas trois ans, ou de chacune de ces deux peines (...)
»
Article 4 – Défense du bien public
«
1)
Sous réserve du paragraphe 1 a) du présent article [relatif aux films et aux enregistrements sonores], nul n’est condamné pour infraction à l’article 2 de la présente loi, et aucune ordonnance de confiscation n’est prononcée en vertu de l’article 3, s’il est établi que le bien public justifie la publication de l’article en question au motif qu’elle sert la science, la littérature, l’art, la connaissance ou d’autres intérêts généraux.
(...)
»
S’appuyant sur l’article 10 de la Convention, le requérant se plaint de la condamnation et de la peine qui lui ont été infligées pour la publication d’un article obscène sur un site Internet. Il y voit des atteintes à son droit à la liberté d’expression qui n’étaient pas prévues par la loi et/ou n’étaient pas nécessaires dans une société démocratique.
L’article 10 de la Convention, invoqué par le requérant, est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la santé ou de la morale, [ou] à la protection (...) des droits d’autrui (...)
»
A.
Ingérence
La Cour considère que la condamnation et la peine infligées au requérant pour publication d’un article obscène, au sens de l’article 2 de la loi de 1959 sur les publications obscènes telle que modifiée («
la loi de 1959
»), s’analysent en une atteinte au droit à la liberté d’expression de l’intéressé (
Müller et autres c. Suisse
, arrêt du 24 mai 1988, série A n
o
133, p. 19, §
28).
B.
Prévues par la loi
Le requérant soutient que l’article 2 de la loi de 1959 n’était pas prévisible comme doit l’être une loi au sens de l’article 10 § 2 de la Convention, dans la mesure où les principales démarches accomplies aux fins de la publication ont eu lieu aux Etats-Unis, où la loi de 1959 ne s’appliquait pas. Eu égard au caractère mondialisé d’Internet, il ne serait pas raisonnable selon lui d’obliger les éditeurs à tenir compte des exigences légales de tous les Etats dans lesquels les documents peuvent être consultés. Les tribunaux anglais ne devraient pouvoir condamner en vertu de la loi de 1959 que dans les cas d’accomplissement sur un territoire relevant de leur juridiction des principales démarches préalables à la publication.
Le requérant plaide par ailleurs qu’en tout état de cause l’article 2 de la loi de 1959 n’était pas suffisamment précis. Il distingue la présente espèce de l’affaire
Müller et autres
précitée, soulignant que dans cette dernière la loi suisse sur l’obscénité avait été clarifiée par plusieurs arrêts, alors qu’au Royaume-Uni ce sont des jurys qui statuent, et ils ne motivent pas leurs décisions.
La Cour rappelle que dans son arrêt
Müller et autres
précité elle s’est exprimée comme suit (p. 20, § 29)
:
«
D’après la jurisprudence de la Cour, la «
prévisibilité
» figure parmi les exigences inhérentes au membre de phrase «
prévues par la loi
», au sens de l’article 10 § 2 de la Convention. On ne peut qualifier de «
loi
» qu’une norme énoncée avec assez de précision pour permettre à chacun – en s’entourant au besoin de conseils éclairés – de prévoir, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences de nature à dériver d’un acte déterminé (...) La Cour a cependant déjà souligné l’impossibilité d’arriver à une exactitude absolue dans la rédaction des lois, notamment dans des domaines dont les données changent en fonction de l’évolution des conceptions de la société (...) Beaucoup de lois, en raison de la nécessité d’éviter une rigidité excessive et de s’adapter aux changements de situation, se servent par la force des choses de formules plus ou moins vagues (...) Les dispositions de droit pénal en matière d’obscénité entrent dans cette catégorie.
»
En l’espèce, la Cour relève que le requérant résidait au Royaume-Uni. Il ne saurait dès lors soutenir que les lois du Royaume-Uni ne lui étaient pas raisonnablement accessibles. En outre, la gestion par lui de son site Internet correspondait à l’exercice d’une activité professionnelle. On peut donc raisonnablement considérer qu’il lui incombait de faire preuve d’une grande prudence à cet égard et de prendre les avis juridiques nécessaires (voir, par exemple,
Chauvy et autres c. France
, n
o
64915/01, §§ 44 et 45, CEDH 2004
‑
VI).
En ce qui concerne le deuxième argument du requérant, la Cour rappelle que les organes de la Convention ont à deux reprises, dans les affaires
Handyside
et
Hoare
précitées, considéré que l’article 2 de la loi de 1959 satisfaisait aux exigences inhérentes à l’expression «
prévues par la loi
» de l’article 10 § 2 de la Convention. Lesdites affaires ne concernaient certes pas des cas de publication sur Internet, mais l’article 1 § 3 de la loi de 1959 telle que modifiée indique clairement que celle-ci s’applique à la diffusion de données électroniques.
Par ailleurs, la Cour observe que l’article 1 § 1 de la loi de 1959 donne une définition du terme «
obscène
». Il prévoit qu’un article est obscène si, apprécié dans son ensemble, «
son effet (...) est de nature à dépraver et corrompre des personnes qui, eu égard aux diverses circonstances pertinentes, ont des chances d’en lire, voir ou entendre le contenu
».
On ne peut donc considérer que la loi en cause ne garantissait pas au requérant une protection adéquate contre les ingérences arbitraires. La Cour conclut dès lors que l’atteinte incriminée était «
prévue par la loi
», au sens de l’article 10 § 2 de la Convention.
C.
But légitime
La Cour estime que l’ingérence poursuivait le but légitime que constitue la protection de la morale et/ou des droits d’autrui, ce que le requérant ne conteste pas du reste.
D.
Proportionnalité
La Cour rappelle les principes pertinents de sa jurisprudence, tels qu’ils ont été énoncés dans l’arrêt
Müller et autres
précité (pp. 21-22, §§ 32-35)
:
«
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’adjectif «
nécessaire
», au sens de l’article 10 § 2 (...), implique un «
besoin social impérieux
» (...)
A ce sujet, il échet de rappeler que la liberté d’expression, consacrée par le paragraphe 1 de l’article 10 (...), constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2, elle vaut non seulement pour les «
informations
» ou «
idées
» accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent l’Etat ou une fraction quelconque de la population. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de «
société démocratique
» (arrêt
Handyside
du 7 décembre 1976, série A n
o
24, p. 23, § 49) (...)
Or, aujourd’hui comme à la date de l’arrêt
Handyside
(...), on chercherait en vain dans l’ordre juridique et social des divers Etats contractants une notion uniforme de [la morale]. L’idée qu’ils se font de ses exigences varie dans le temps et l’espace, spécialement à notre époque caractérisée par une évolution profonde des opinions en la matière. Grâce à leurs contacts directs et constants avec les forces vives de leur pays, les autorités de l’Etat se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour se prononcer sur le contenu précis de ces exigences comme sur la «
nécessité
» d’une «
restriction
» ou «
sanction
» destinée à y répondre.
»
1.
La condamnation
Le requérant plaide le caractère disproportionné de sa condamnation. Premièrement, les Etats ne devraient pas bénéficier d’une ample marge d’appréciation dans le domaine en cause, car cela reviendrait à imposer aux éditeurs de pages Web des normes morales non considérées comme nécessaires dans la société d’accomplissement des principales démarches préalables à la publication. Deuxièmement, des poursuites au titre de l’article 2 de la loi de 1959 seraient peu susceptibles d’avoir un quelconque effet significatif sur la protection de la morale, des documents semblables étant disponibles sur d’autres sites. Il y aurait lieu à cet égard d’établir un parallèle avec l’affaire Observer
et
Guardian
c. Royaume-Uni
(arrêt du 26
novembre 1991, série A n
o
216), dans laquelle la Cour avait jugé que dès lors que les informations litigieuses étaient déjà disponibles l’ordre d’empêcher la publication du livre
Spycatcher
n’était plus nécessaire. Troisièmement, d’autres mesures seraient plus efficaces pour atteindre les buts en question (comme l’utilisation de logiciels de contrôle parental, la mise hors la loi de l’accès à certains sites ou l’imposition aux fournisseurs Internet de l’obligation de bloquer l’accès aux sites en question). Quatrièmement, les sites Internet seraient rarement consultés accidentellement.
Quant au premier argument du requérant, si la diffusion des images en question peut n’avoir rien eu d’illégal dans d’autres Etats, y compris des Etats non parties à la Convention, comme les Etats-Unis, cela ne signifie pas qu’en interdisant pareille diffusion sur son territoire et en poursuivant et en condamnant le requérant l’Etat défendeur ait outrepassé sa marge d’appréciation. La Cour rappelle ici ce qu’elle a dit dans son arrêt
Handyside
précité (pp. 27-28, § 57)
:
«
Les Etats contractants ont fixé chacun leur attitude à la lumière de la situation existant sur leurs territoires respectifs
; ils ont eu égard notamment aux différentes manières dont on y conçoit les exigences de la protection de la morale dans une société démocratique. Si la plupart d’entre eux ont résolu de laisser diffuser l’ouvrage, il n’en résulte pas que le choix contraire des
Inner London Quarter Sessions
ait enfreint l’article 10.
»
La Cour ne peut davantage accueillir le deuxième argument du requérant. Ainsi que la Cour d’appel l’a souligné, le fait que l’on puisse considérer que la loi de 1959 ne fournit qu’une protection limitée aux personnes vulnérables ne justifierait en rien qu’un gouvernement responsable renonce à tenter de les protéger. La présente affaire ne peut en fait être comparée à l’affaire Observer
et
Guardian invoquée par le requérant
: il existe une nette différence entre ce qui est nécessaire pour préserver la confidentialité d’informations secrètes, laquelle est compromise dès la toute première publication des informations en cause, et ce qui est nécessaire à la protection de la morale, laquelle peut subir une atteinte à chaque fois qu’une personne est confrontée aux documents litigieux.
Quant au troisième argument, le fait qu’il puisse exister d’autres mesures de protection contre les préjudices pouvant être causés par de telles publications ne signifie pas qu’un gouvernement adopte une mesure disproportionnée s’il engage des poursuites pénales, particulièrement en l’absence de preuves que les autres mesures auraient été plus efficaces.
Quant au quatrième argument du requérant, selon lequel les sites Internet sont rarement consultés accidentellement et doivent généralement être recherchés par l’utilisateur, la Cour relève que la page Web qui a valu à M.
Perrin sa condamnation était librement accessible à quiconque naviguait sur Internet et que de toute manière, comme la Cour d’appel l’a souligné, les fichiers litigieux correspondaient précisément au type de fichiers susceptibles d’être recherchés par les jeunes personnes que les autorités nationales tentaient de protéger.
La Cour observe de plus que le requérant aurait pu éviter de porter préjudice à quiconque – et, par conséquent, d’être condamné – et poursuivre ses activités s’il avait veillé à ce qu’aucune photographie n’apparût sur la page de prévisualisation à accès gratuit (sur laquelle il n’y avait pas de vérification d’âge). Il choisit de ne pas procéder ainsi, certainement parce qu’il espérait attirer plus de clients en faisant figurer les photographies sur la page en question.
Dès lors, la Cour considère que la condamnation au pénal du requérant était nécessaire, dans une société démocratique, à la protection de la morale et/ou des droits d’autrui. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
2.
La peine
Le requérant soutient à titre subsidiaire que la peine qui lui a été infligée était disproportionnée. Il souligne qu’aucun élément n’a été produit au procès qui aurait montré que la publication des documents litigieux était illégale dans la société où avaient été accomplies les principales démarches préalables à la publication. Il y voit une preuve que les documents en question n’étaient pas des plus attentatoires aux bonnes mœurs.
La Cour rappelle à cet égard ce qu’elle a dit dans son arrêt
Cumpănă et Mazăre c. Roumanie
([GC], n
o
:
«
La nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité d’une atteinte au droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 (...) La Cour doit aussi faire preuve de la plus grande prudence lorsque les mesures ou sanctions prises par les autorités nationales sont de nature à dissuader la presse de participer à la discussion de questions présentant un intérêt général légitime (...)
»,
et dans son arrêt
Skałka c. Pologne
(n
o
43425/98, § 41, 27 mai 2003)
:
«
Même s’il appartient en principe aux juridictions internes de déterminer la peine, compte tenu des circonstances de l’espèce, la Cour doit faire respecter des normes communes relatives au principe de proportionnalité. Ces normes concernent la gravité de la culpabilité, celle de l’infraction et la répétition des infractions alléguées.
»
La Cour considère qu’une peine d’emprisonnement n’avait rien de disproportionné en l’espèce. Le requérant n’a contesté ni devant la Cour d’appel ni à Strasbourg le caractère gravement obscène de la page de prévisualisation incriminée. Contrairement à l’affaire
Cumpănă et Mazăre
précitée et comme il a été indiqué ci-dessus, l’expression litigieuse était d’ordre purement commercial, et nul n’a laissé entendre qu’elle avait pour objet de contribuer à un débat public d’intérêt général ou qu’elle revêtait un quelconque intérêt artistique. On ne saurait donc dire que la condamnation du requérant a produit un effet inhibiteur manifestement préjudiciable. En outre, étant donné que le requérant pouvait augmenter ses recettes en faisant figurer des photographies obscènes sur la page de prévisualisation, il était raisonnable de la part des autorités internes de considérer qu’une sanction purement financière n’aurait pas eu un effet dissuasif suffisant ou aurait constitué une peine trop légère.
La Cour estime que la durée de la peine d’emprisonnement ne rend pas en elle-même l’atteinte disproportionnée. Pour déterminer la peine, les juridictions internes apprécient la gravité de l’infraction. Leur appréciation dépend de la manière dont elles conçoivent les exigences de la protection de la morale, domaine dans lequel les autorités nationales bénéficient en principe d’une ample marge d’appréciation (voir l’arrêt
Handyside
précité, pp. 27-28, § 57). Même s’il s’agissait en l’espèce de la première condamnation du requérant pour une infraction de ce type, la Cour considère qu’une peine d’emprisonnement de trente mois ne peut passer pour avoir excédé la marge d’appréciation reconnue aux juridictions nationales dans ce domaine, d’autant qu’en vertu de la loi l’intéressé pouvait prétendre à une libération conditionnelle au bout de quinze mois (
Ezeh et Connors c. Royaume-Uni
[GC], n
os
39665/98 et 40086/98, § 48, CEDH 2003
‑
X).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est elle aussi mal fondée, au sens de l’article 35 § 3, et que la requête dans son ensemble est irrecevable, au sens de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.