Sari la conținut
CtEDO 18.10.2005 AI

SAMIR SAID AL KHADUMI c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
18.10.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Inadmisibil
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
SAMIR SAID AL KHADUMI c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

HOTĂRÂRE

cererei nr o 35380/03 prezentată de Ahmed SAMIR SAID AL KHADUMI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), sedând în ședință de 18 octombrie 2005 în camera compusă din : Domnii J.-P. Costa , președinte , I. Cabral Barreto , C. Bîrsan , V. Butkevych , Doamnele A. Mularoni , E. Fura-Sandström, D. Jočienė, judecători , și Doamna S. Dollé, grefieră de secțiune , Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 6 noiembrie 2003, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate în răspuns de reclamant, După deliberare, pronunță următoarea hotărâre :

Reclamantul, Dnul. Ahmed Samir Said Al Khadumi, este cetățean irakian, născut în 1978 la Bagdad și rezident la București. Este reprezentat înaintea Curții de Dna M. Rapolti, avocat la București. A. Circumstanțele cazului

1. Reclamantul se plânge de riscul de a fi supus la tratamente contrare articolului 3 din Convenție dacă ar fi expulzat în Irak. Susține că tulburările psihice datorită mutilării sale se vor accentua și că riscă să sufere persecuții din cauza conflictelor pe care le-a avut cu membri ai partidului la putere în Irak sub regimul Saddam Hussein. 2. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, susține că prin calificarea ca „ teatrală " a prezentării motivelor apelului său, judecătorii tribunalului județean din București au dovedit subiectivitate. Alege de asemenea că tribunalul județean a comis mai multe greșeli în interpretarea dovezilor versate la dosar. 3. Citând art. 13 din Convenție, se plânge de faptul că nu are o cale de atac înaintea unui tribunal care să poată analiza riscul de violare a Convenției în caz de expulzare în Irak.

1. Reclamantul susține că riscă să sufere tratamente rele dacă ar fi expulzat în Irak. Invocă art. 3 din Convenție, potrivit căruia : „ Niciun nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante. " A. Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului Guvernul susține de la bun început că reclamantul nu se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei violări a articolului 3 din cauza respingerii cererii de acordare a statutului de refugiat în România. În această privință, Guvernul susține că deși acest statut i-a fost refuzat prin hotărârea definitivă din 2 octombrie 2003, reclamantul a primit totuși, pe 18 noiembrie 2003, statutul de „ tolerat " pe teritoriul român și că de atunci, acest statut a fost regulat reînnoit.

Guvernul subliniază că în prezent, niciun ordin de îndepărtare nu a fost dat reclamantului și că Ministerul de Interne respectă recomandările UNHCR și se abține de la a proceda la vreun transfer forțat al cetățenilor irakieni solicitanți de azil ai căror cereri au fost respinse. În orice caz, susține că reclamantul va avea posibilitatea de a contesta un asemenea ordin înaintea jurisdicțiilor administrative. Reclamantul contestă argumentele Guvernului și alege că statutul de „ tolerat " nu-i oferă decât o protecție extrem de precară, deoarece poate fi revocat în orice moment și în mod discreționar de Ministerul de Interne. Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, prin „ victimă " art. 34 desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea litigioasă, existența unui nerespectare a cerințelor Convenției putând fi conceput chiar și în absența prejudiciului.

Pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă a unei violări, trebuie nu numai ca el să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererei, ci ca aceasta să subsiste pe parcursul procedurii înaintea Curții ( Stoicescu c. România (revizuire), nr o 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004). În speță, obiectul cererei, așa cum a fost introdusă inițial de reclamant, era riscul de a suferi tratamente rele dacă ar fi expulzat în Irak după ce i s-a refuzat pe 2 octombrie 2003 statutul de refugiat. Ținând seama de faptul că statutul de „ tolerat " nu i-a fost acordat decât pe 18 noiembrie 2003, rezultă că între aceste două date, a rezidat ilegal în România, fiind susceptibil de a face obiectul unei măsuri de îndepărtare în orice moment.

Nu este deci contestabil că la momentul introducerii cererilor, pe 6 noiembrie 2003, reclamantul putea se pretindă victimă, în sensul articolului 34 sus-citat, a unei violări a obligației Statului de a nu expulza persoane care riscă în țara de destinație să sufere tratamente contrare articolului 3 din Convenție. Pentru cât de mult Guvernul invocă pierderea calității de victimă după 18 noiembrie 2003, Curtea observă că potrivit articolului 100 § 4 al ordonanței de urgență a guvernului nr o 194/2002, deși reclamantul beneficiază de o autorizație provizorie de ședere, poate face obiectul unei măsuri de îndepărtare „ imediată și fără notificare prealabilă " dacă autoritățile apreciază, în mod suveran, că motivele pentru care statutul de „ tolerat " i-a fost acordat au încetat.

Cu privire la posibilitatea de a contesta o eventuală măsură de îndepărtare, Curtea observă că ordonanța sus-citate nu prevede nicio cale de atac împotriva unei asemenea măsuri. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu furnizează niciun exemplu de jurisprudență a tribunalelor naționale pentru a-și susține argumentul conform căruia o asemenea măsură poate fi obiectul unei acțiuni în litigiu administrativ. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamantul riscă în continuare o expulzare în Irak și deci, că se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 sus-citat. Prin urmare, ar trebui respingea excepția Guvernului. B . Cu privire la temeinicia plângerii Guvernul susține că reclamantul nu riscă o expulzare și că chiar dacă acest risc s-ar concretiza, nu ar putea teme că va suferi în Irak tratamente contrare articolului 3 din Convenție.

În această privință, Guvernul susține că situația generală din această țară nu este suficientă pentru a justifica frici de persecuție de către foști agenți ai partidului Al–Baath, deoarece acesta a fost dizolvat și membrii săi au fost interzis din funcții în noua administrație a țării. Cu privire la tulburările psihologice de care suferă reclamantul ca urmare a mutilării suferite, Guvernul este de părere că acestea nu vor fi un obstacol în reintegrarea reclamantului în societatea irakiană după căderea lui Saddam Hussein. Reclamantul insistă pe faptul că mutilarea fizică a generat și un traumă psihică profundă și permanentă care necesită un tratament specific și care riscă să se accentueze dacă ar fi returnat în Irak, țară încă dominată de instabilitate și violență și unde va fi confruntat cu foștii săi tortionari.

Curtea reamintește că în materia expulzării, ori de câte ori sunt motive serioase și probate de a crede că o persoană va riscă în țara de destinație un risc real de a fi supus la tratamente contrare articolului 3, responsabilitatea Statului contractant de a o proteja este implicată ( Vilvarajah și alții c. Regatul Unit , hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A nr o 215, p. 34, § 103 ; Chahal c. Regatul Unit , hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și hotărâri 1996 ‑ V, p. 1855, § 80). Cu toate acestea, Curtea reafirmă că o simplă posibilitate de tratamente rele din cauza unei conjuncturi instabile într-o țară nu determină în sine o încălcare a articolului 3 ( Vilvarajah și alții , sus-citat, ibidem ). Pentru a determina dacă este stabilit că reclamantul riscă o reală risipă de a suferi tratamente contrare articolului 3, în caz de expulzare în Irak, Curtea trebuie să aprecieze situația în țara de destinație, bazîndu-se pe totalitatea elementelor care i se furnizează, precum și pe acelea pe care le obține din oficiu (a se vedea, mutatis mutandis, H.L.R.

c. Franța , hotărâre din 29 aprilie 1997, Culegere de hotărâri și hotărâri 1997 ‑ III, p. 755, § 37). De altfel, data reținută pentru evaluarea riscului fiind aceea în care Curtea studiază cazul, va trebui să ținem cont de datele apărute după data introducerii cererilor. În speță, Curtea a luat notă de argumentele părților precum și de informații cu privire la situația post-război în Irak, care provin din diverse instituții internaționale și în special din UNHCR.

Din aceasta rezultă că, deși în marile orașe cum ar fi Bagdad, persistă probleme de securitate, o evoluție democratică este în curs în întreaga țară, care ar putea determina în viitor o îmbunătățire a conjuncturii actuale (a se vedea de asemenea constatări ale Curții privind situația post-război în Irak în cazul Müslim c. Turcia , nr o 53566/99, § 67-71, hotărâre din 26 aprilie 2005). Curtea este conștientă de gravitate, precum și de caracterul ireversibil al rănilor fizice și psihice ale reclamantului și deplânge actul de mutilare de care a fost victimă.

Totuși trebuie să spunem că dovezile furnizate Curții cu privire la circumstanțele personale ale reclamantului și contextul general în Irak nu stabilesc că situația interesatului din această țară ar putea fi mai rea decât cea a altor persoane în aceeași situație, nici chiar, poate, decât a altor cetățeni irakieni (a se vedea, mutatis mutandis, H.L.R , sus-citat, § 42 ; Müslim , sus-citat, § 68). Cu privire la pericolul emanând din foștii membri ai partidului la putere în timpul regimului Saddam Hussein, Curtea estimează că eventualitatea ca reclamantul să sufere represalii pare prea îndepărtată pentru a permite concluzia că va riscă, la acest titlu, o reală risipă de a fi supus la un tratament contrar articolului 3 ( mutatis mutandis, Müslim , sus-citat, § 69). În final, Curtea observă cu satisfacție că guvernul român s-a refuzat a proceda la expulzarea forțată a reclamanților de azil irakieni deboutați, cum este reclamantul, o asemenea poziție fiind în conformitate cu recomandările UNHCR.

Având în vedere constatările anterioare și nefiind în niciun mod îndoielnic că guvernul pârât se va conforma angajamentului sus-menționat, Curtea concluzionează, la această etapă, absența motivelor serioase și probate de a crede că expulzarea eventuală a reclamantului l-ar expune la un risc real de a suferi tratamente care depășesc pragul minim fixat de art. 3 din Convenție. Rezultă de aici că această plângere este în mod evident neîtemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii în cadrul contestației refuzului de acordare a statutului de refugiat.

Invocă art. 6 § 1 din Convenție, potrivit căruia : „ Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care va hoărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) " Curtea reamintește că deciziile referitoare la intrare, ședere și îndepărtare a străinilor nu determină contestații cu privire la drepturi sau obligații de natură civilă ale interesatului, nici nu se referă la temeinicia unei acuzații în materie penală împotriva acestuia ( Maaouia c. Franța [Marea Cameră], 39652/98, § 40, CEDO 2000-X). Rezultă de aici că art. 6 § 1 din Convenție nu găsește aplicabilitate în speță.

Prin urmare, această plângere trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolul 35 §§ 3 și 4. 3. Reclamantul consideră că nu dispune de o cale de atac internă care să-i permită jurisdicțiilor naționale să analizeze riscul de violare a Convenției în caz de expulzare în Irak. Invocă art. 3 combinat cu articolul 13 din Convenție potrivit căruia : „ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la obținerea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă violare ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale. " Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită, conform căreia art. 13 garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită prevalarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum ele pot fi consacrate.

Această dispoziție are deci consecința de a impune o cale de atac internă care să-i permită instanței competente naționale să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare. De altfel, eficacitatea pe care acest articol o impune căii de atac nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil ( Vilvarajah și alții c. Regatul Unit , sus-citat, p. 39, § 122). În speță, Curtea observă că jurisdicțiile interne sesizate cu contestația reclamantului împotriva deciziei din 3 octombrie 2002 a Oficiului Național pentru Refugiați, au controlat legalitatea acestei decizii pe planul fondului și pe planul procedurii, dedicîndu-se unui examen al alegației conform căreia expulzarea în Irak ar pune reclamantul în pericol (a se vedea, a contrario, Jabari c. Turcia , nr o 40035/98, §§ 49 și 50, CEDO 2000 ‑ VIII).

Ținând seama de faptul că juridicțiile sus-menționate au avut puterea de a anula dacă era cazul decizia litigioasă, Curtea este determinată să concluzioneze că această procedură de control îndeplinea cerințele articolului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2010-01-12
0,92
CASE OF AL-AGHA v. ROMANIA
temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). 2. Reclamantul este reprezentat de Nadia Morărescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul
CtEDO 2008-11-25
0,92
NEGUSSE MEKONNEN c. ROUMANIE
în vedere că Samir Said al Khadumi c. România (dec.), n 35380/03, 18 octombrie 2005). Având în vedere că nu există motive de a pune la îndoială asigurările furnizate de guvern și de Oficiul Român pentru Imigrări, Curtea consideră că reclama
CtEDO 2010-07-13
0,92
CASE OF AHMED v. ROMANIA
uri în vederea obţinerii unui titlu de călătorie 17. Din dosar reiese că, la o dată neprecizată, titlul de călătorie al reclamantului nu mai era valabil. La data de 9 aprilie 2003, acesta a primit din partea Ambasadei Irakului la Bucureşti
CtEDO 2004-03-23
0,91
IORDACHE contre la ROUMANIE
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 55092/00 prezentate de Elisabeta și Marian IORDACHE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 martie 2004 într-o cameră compus
CtEDO 2008-02-14
0,91
CASE OF HUSSAIN v. ROMANIA
domnul Emad Abdul Amir Hussain (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).. 2. Guvernul român (Guvernul) a fost
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă