cererei nr
o
35380/03
prezentată de Ahmed SAMIR SAID AL KHADUMI
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), sedând în ședință de 18 octombrie 2005 în camera compusă din
:
Domnii
J.-P.
Costa
,
președinte
,
I.
Cabral Barreto
,
C.
Bîrsan
,
V.
Butkevych
,
Doamnele
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
D.
Jočienė,
judecători
,
și Doamna
S.
Dollé,
grefieră de secțiune
,
Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 6 noiembrie 2003,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea hotărâre
:
Reclamantul, Dnul. Ahmed Samir Said Al Khadumi, este cetățean irakian, născut în 1978 la Bagdad și rezident la București. Este reprezentat înaintea Curții de Dna
A.
Circumstanțele cazului
1.
Evenimentele la originea cererei
În 1996, în timp ce lucra ca angajat într-o alimentară la Bagdad, reclamantul a fost arestat pentru posesie de dolari. A fost apoi dus într-un clădire necunoscută unde a fost torturat pentru zece zile pentru a-i face să dezvăluie originea dolarilor. Fără a fi prezentat în fața unui tribunal, i s-a amputat mâna dreaptă. În 2002, membri ai partidului la putere, Al–Baath, l-au amenințat și i-au cerut să devină informator al partidului. A refuzat și a fugit din Irak. A traversat Turcia și pe 8 septembrie 2002, a ajuns în România.
2.
Cererea de statut de refugiat
Pe 9 septembrie 2002, a solicitat Oficiului Național pentru Refugiați („
Oficiul Național
") statutul de refugiat din cauza mutilării pe care a suferit-o.
Pe 19 septembrie 2002, a fost ascultat de un agent al Oficiului Național. A declarat că a fugit din Irak deoarece membri ai partidului Al–Baath l-au amenințat din cauza refuzului său de a colabora cu aceștia.
Printr-o decizie din 3 octombrie 2002, cererea sa a fost respinsă de Oficiul
Național, motivul fiind că nu îndeplinea condițiile necesare pentru obținerea statutului de refugiat, prevăzute de articolele 2 § 1 și 5 ale ordonanței guvernamentale nr
o
102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România și art. 2 § 1 al regulilor de aplicare a ordonanței 102/2000. Oficiul Național susținea că reclamantul ar fi trebuit să demonstreze „
o teamă reală de a fi persecutat
". Or, nu fusese furnizat niciun document în acest sens. A adăugat că afirmațiile referitoare la amenințări din partea membrilor partidului Al-Baath și cererea de a deveni membru al acestui partid nu erau credibile deoarece un raport al organizației Amnesty
International remarcase că membrii acestui partid constituiau elita societății irakiene și că aderarea la acest partid era un proces de lungă durată.
Cu privire la mutilarea suferită, Oficiul Național a observat că aceasta era consecința unei proceduri penale care se încheisese și că reclamantul nu risca a fi din nou pedepsit.
Reclamantul a contestat această decizie înaintea tribunalului de primă instanță din București, susținând că nu i s-a cerut să devină membru al partidului Al–Baath, dar că refuzul de a colabora cu acest partid era perceput în Irak ca opoziție față de regimul politic al lui Saddam
Hussein, încă la putere în timp de cererea de azil. De altfel, a subliniat că mutilarea sa i-a impus un stigmat perpetuu ochilor societății irakiene, dominată de tradiție, și că prin urmare, aspectul inuman și degradant al pedepsei a rămas chiar și după aplicarea acesteia și că ar rămâne pentru totdeauna un paria al societății.
Printr-o sentință din 9 decembrie 2002, tribunalul de primă instanță din București a respins contestația. Tribunalul a considerat că îi revenea reclamantului să dovedească existența unei frici reale și serioase de a suferi persecuții. Or, tribunalul a observat că existau contradicții între, pe de o parte, afirmațiile sale înaintea reprezentantului Oficiului Național și, pe de altă parte, faptele menționate în contestație și declarațiile sale înaintea tribunalului. Aceste contradicții se refereau în special la raporturile reale cu partidul Al–Baath, și anume dacă i se ceruse sau nu să devină membru al acestui partid, la numărul exact de zile de reținere în 1996, la motivele plecării din Irak și la eventualitatea existenței unui mandat de arestare din cauza refuzului de a colabora cu partidul la putere. Prin urmare, tribunalul a estimat că afirmațiile reclamantului cu privire la riscul de a suferi persecuții din motive politice lipseau de credibilitate.
A subliniat în final că amputarea mâinii drepte a avut loc în 1996 în aplicarea legii penale și că nu existau indicii că reclamantul ar fi suferit de atunci alte consecințe sau să fi comis alte acte care ar putea determina pedepse inhumane, degradante, tortură sau moarte.
Reclamantul a depus un apel împotriva acestei sentințe înaintea tribunalului județean din București. Susținea că prin respingerea plângerii sale, tribunalul de primă instanță comisese două greșeli. În primul rând, considerase că mutilarea sa era legată de o procedură penală închisă, or, în caz de întoarcere în Irak, ar fi exclus din viața socială, suferind astfel consecințele inhumane ale mutilării sale pe toată viața. În al doilea rând, sublinia că tribunalul ar fi trebuit să-i acorde beneficiul îndoielii cu privire la afirmațiile sale asupra persecuțiilor din motive politice. Susținea că nu se putea reproșa doar câteva contradicții în declarațiile sale la Oficiul Național și la tribunal, sau omiterea de a dezvălui anumite aspecte ale trecutului său în interviul din 19
septembrie 2002, cu atât mai mult cu cât a doar răspuns la întrebările puse de reprezentantul Oficiului Național.
De altfel, sublinia că în Irak acte arbitrare de tortură și tratamente inhumane și degradante continuau să fie larg răspândite și că nu existau dovezi că nu ar risca din nou asemenea tratamente la întoarcerea sa.
La audiența din 4 septembrie 2003 înaintea tribunalului județean din București, reclamantul a depus la dosar două certificate medicale atestând torturile fizice și un sindrom cronic post-traumatic caracterizat de suferință permanentă care „
interferează într-un mod semnificativ cu viața socială, profesională și familială
". A depus de asemenea un raport al Consilului Național Român pentru refugiați care conținea un raport al reprezentantului în România al Agenției Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) din 4
august 2003 care, ținând seama de „
problemele considerabile de securitate, absența legii și ordinii în multe regiuni ale Irakului
" și „
posibilitatea persecuțiilor provenind din agenții non-statali
", solicita interzicerea returnării forțate în Irak a reclamanților de azil.
Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 2003, tribunalul județean din București a respins apelul reclamantului. Tribunalul a considerat că, ținând seama de schimbarea regimului în Irak, afirmațiile reclamantului cu privire la apartenența sa la o categorie de persoane dezavantajate din cauza stigmatului sale erau lipsite de orice fundament și că, în orice caz, după plecarea lui Saddam Hussein, nu risca nicio persecuție. Cu privire la persecuțiile din motive politice, tribunalul a considerat că reclamantul nu le-a dovedit și că, în contextul politic actual, aceste afirmații erau depășite.
În final, tribunalul a estimat că „
motivele apelului sunt prezentate într-o manieră teatrală, încercând să picteze pentru reclamant o imagine de victimă a regimului Saddam Hussein și al societății irakiene, omițând caracterul penal al actului comis și pentru care a fost pedepsit
".
Decizia tribunalului județean fiind executorie în 15 zile, reclamantul a solicitat Ministerului de Interne, pe 14
octombrie 2003, statutul de „
tolerat
" pe teritoriul român, în conformitate cu articolele 98 §§ 1 și 2 și 100 §§ 1 și 2 ale ordonanței de urgență a guvernului nr
o
194/2002 privind regimul străinilor în România. Pe 5 noiembrie 2003, l-a obținut și a fost autorizat să stea în România pentru o perioadă de trei luni.
Autorizația de ședere a fost constant reînnoită de atunci, și rezultă din actele dosarului că o beneficiază și acum.
3.
Răsturnarea regimului Saddam Hussein și situația ulterioară în Irak
Pe 20 martie 2003, o acțiune militară a fost lansată în Irak de forțe multinaționale, care au preluat controlul asupra principalelor orașe ale țării. Pe 13 decembrie 2003, Saddam Hussein a fost arestat. Ulterior, guvernul provizoriu al Irakului a adoptat textul unei Constituții provizorii, în conformitate cu rezoluțiile Consilului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.
Pe 30 ianuarie 2005 au avut loc alegeri multipartite. Cu toate acestea, țara rămâne teatrul unei escaladări a violenței.
Ținând seama de situația de securitate și riscurile de persecuții care persistă în țară și în special în anumite orașe, inclusiv Bagdad, UNHCR, într-un raport din septembrie 2004, și-a reînnoit recomandările către Statele care primesc solicitanți de azil irakieni, să suspende returnarea lor forțată, inclusiv a persoanelor ale căror cereri au fost respinse.
B.
Dreptul intern relevant
1.
Ordonanța Guvernului nr
o
102/2000 privind regimul refugiaților în România
art. 2 § 1
„
Statutul de refugiat poate fi acordat la cererea străinului care dovedește că a părăsit țara sa deoarece are temeiuri bine întemeiate să creadă că va fi persecutat din motive de rasă, religie, naționalitate, opinie politică sau apartenență la un anumit grup social și că nu poate sau nu dorește să primească protecția țării sale din cauza acestei teami.
"
art. 5
„
Protecția umanitară poate fi acordată străinului care nu îndeplinește condițiile prevăzute în art. 2
§
1, dar care dovedește că în țara sa de origine
:
a)
a săvârșit acte pentru care riscă pedeapsa cu moartea, cu condiția ca legea țării sale să prevadă pedeapsa cu moartea pentru aceste acte și ca această pedeapsă să-i fie aplicabilă
;
b)
riscă a fi torturat sau supus la pedepse inhumane și degradante
;
c)
riscă, din cauza apartenenței sale la o categorie de persoane persecutate, a fi expus la pericole care ar putea prejudicia viața, integritatea corporală sau libertatea sa.
"
art. 7 § 1
„
Pentru a obține statutul de refugiat în România, străinul trebuie să facă o cerere personală și în scris Oficiului Național pentru Refugiați (...) "
art. 14 § 3
„
Cererea este admisă sau respinsă printr-o decizie comunicată reclamantului imediat, personal sau prin corespondență.
"
art. 15
„
3.
Contestația împotriva deciziei Oficiului Național pentru Refugiați este soluționată de tribunalul de primă instanță (...)
7.
Reclamantul sau procurorul pot depune apel împotriva sentinței de primă instanță.
"
art. 16
„
1.
Străinul trebuie să părăsească țara în cincisprezece zile după notificarea deciziei definitive și irevocabile care respinge apelul acestuia.
2.
Dacă, din motive obiective, străinul nu poate părăsi țara în termen de cincisprezece zile, Ministerul de Interne îi acordă dreptul de a rămâne, în conformitate cu dispozițiile legale privind regimul străinilor în România.
"
2.
Hotărârea Guvernului nr
o
622/2001 privind regulile de aplicare a ordonanței nr
o
102/2000
art. 2 § 1
„
Persecuția, în sensul articolelor 2 § 1 și 5 ale ordonanței nr
o
102/2000, este o acțiune care
:
a)
este suficient de gravă în sine sau din cauza repetării pentru a expune străinul la pericole care ar putea prejudicia viața sau integritatea corporală, libertatea sa sau l-ar împiedica să trăiască în țara sa de origine
;
b)
este bazată pe unul sau mai mulți dintre următorii motive
: rasă, naționalitate, opinie politică sau apartenență la un anumit grup social, dacă aceste motive sunt reale sau chiar dacă sunt atribuite străinului de aceea care îl persecută.
"
3.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr
o
194/2002 privind regimul străinilor în România
art. 98
„
1.
Statutul de tolerat pe teritoriul României (...) este acordat (...) străinilor care nu au dreptul să stea în România, dar care, din motive obiective, nu pleacă din România.
2.
Motivele obiective sunt circumstanțele independente de voința străinului, imprevizibile și insurmontabile, din cauza cărora străinul nu poate părăsi România.
"
art. 100
„
1.
Autorizația de ședere este acordată pentru o perioadă maximă de șase luni și poate fi prelungită pentru perioade maxime de șase luni, până la încetarea motivelor care au determinat-o.
2.
Autorizația de ședere nu anulează obligația pentru străini de a părăsi țara în momentul în care motivele pentru care a fost acordată au încetat (...)
4.
Străinul va face obiectul unei măsuri de îndepărtare imediate de pe teritoriu, fără notificare prealabilă, dacă motivele pentru care autorizația de ședere a fost acordată au încetat.
"
1.
Reclamantul se plânge de riscul de a fi supus la tratamente contrare articolului 3 din Convenție dacă ar fi expulzat în Irak. Susține că tulburările psihice datorită mutilării sale se vor accentua și că riscă să sufere persecuții din cauza conflictelor pe care le-a avut cu membri ai partidului la putere în Irak sub regimul Saddam Hussein.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, susține că prin calificarea ca „
teatrală
" a prezentării motivelor apelului său, judecătorii tribunalului județean din București au dovedit subiectivitate. Alege de asemenea că tribunalul județean a comis mai multe greșeli în interpretarea dovezilor versate la dosar.
3.
Citând art. 13 din Convenție, se plânge de faptul că nu are o cale de atac înaintea unui tribunal care să poată analiza riscul de violare a Convenției în caz de expulzare în Irak.
1.
Reclamantul susține că riscă să sufere tratamente rele dacă ar fi expulzat în Irak. Invocă art. 3 din Convenție, potrivit căruia
:
„
Niciun nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante.
"
A.
Cu privire la calitatea de victimă a reclamantului
Guvernul susține de la bun început că reclamantul nu se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei violări a articolului 3 din cauza respingerii cererii de acordare a statutului de refugiat în România. În această privință, Guvernul susține că deși acest statut i-a fost refuzat prin hotărârea definitivă din 2 octombrie 2003, reclamantul a primit totuși, pe 18 noiembrie 2003, statutul de „
tolerat
" pe teritoriul român și că de atunci, acest statut a fost regulat reînnoit. Guvernul subliniază că în prezent, niciun ordin de îndepărtare nu a fost dat reclamantului și că Ministerul de Interne respectă recomandările UNHCR și se abține de la a proceda la vreun transfer forțat al cetățenilor irakieni solicitanți de azil ai căror cereri au fost respinse. În orice caz, susține că reclamantul va avea posibilitatea de a contesta un asemenea ordin înaintea jurisdicțiilor administrative.
Reclamantul contestă argumentele Guvernului și alege că statutul de „
tolerat
" nu-i oferă decât o protecție extrem de precară, deoarece poate fi revocat în orice moment și în mod discreționar de Ministerul de Interne.
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, prin „
victimă
" art. 34 desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea litigioasă, existența unui nerespectare a cerințelor Convenției putând fi conceput chiar și în absența prejudiciului. Pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă a unei violări, trebuie nu numai ca el să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererei, ci ca aceasta să subsiste pe parcursul procedurii înaintea Curții (
Stoicescu c. România
(revizuire), nr
o
31551/96, § 55, 21 septembrie 2004).
În speță, obiectul cererei, așa cum a fost introdusă inițial de reclamant, era riscul de a suferi tratamente rele dacă ar fi expulzat în Irak după ce i s-a refuzat pe 2 octombrie 2003 statutul de refugiat. Ținând seama de faptul că statutul de „
tolerat
" nu i-a fost acordat decât pe 18
noiembrie 2003, rezultă că între aceste două date, a rezidat ilegal în România, fiind susceptibil de a face obiectul unei măsuri de îndepărtare în orice moment. Nu este deci contestabil că la momentul introducerii cererilor, pe 6
noiembrie 2003, reclamantul putea se pretindă victimă, în sensul articolului 34 sus-citat, a unei violări a obligației Statului de a nu expulza persoane care riscă în țara de destinație să sufere tratamente contrare articolului
3
din Convenție.
Pentru cât de mult Guvernul invocă pierderea calității de victimă după 18 noiembrie 2003, Curtea observă că potrivit articolului
100 § 4 al ordonanței de urgență a guvernului nr
o
194/2002, deși reclamantul beneficiază de o autorizație provizorie de ședere, poate face obiectul unei măsuri de îndepărtare „
imediată și fără notificare prealabilă
" dacă autoritățile apreciază, în mod suveran, că motivele pentru care statutul de „
tolerat
" i-a fost acordat au încetat.
Cu privire la posibilitatea de a contesta o eventuală măsură de îndepărtare, Curtea observă că ordonanța sus-citate nu prevede nicio cale de atac împotriva unei asemenea măsuri. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu furnizează niciun exemplu de jurisprudență a tribunalelor naționale pentru a-și susține argumentul conform căruia o asemenea măsură poate fi obiectul unei acțiuni în litigiu administrativ.
În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamantul riscă în continuare o expulzare în Irak și deci, că se poate pretinde victimă, în sensul articolului 34 sus-citat.
Prin urmare, ar trebui respingea excepția Guvernului.
B
.
Cu privire la temeinicia plângerii
Guvernul susține că reclamantul nu riscă o expulzare și că chiar dacă acest risc s-ar concretiza, nu ar putea teme că va suferi în Irak tratamente contrare articolului 3 din Convenție. În această privință, Guvernul susține că situația generală din această țară nu este suficientă pentru a justifica frici de persecuție de către foști agenți ai partidului Al–Baath, deoarece acesta a fost dizolvat și membrii săi au fost interzis din funcții în noua administrație a țării.
Cu privire la tulburările psihologice de care suferă reclamantul ca urmare a mutilării suferite, Guvernul este de părere că acestea nu vor fi un obstacol în reintegrarea reclamantului în societatea irakiană după căderea lui Saddam Hussein.
Reclamantul insistă pe faptul că mutilarea fizică a generat și un traumă psihică profundă și permanentă care necesită un tratament specific și care riscă să se accentueze dacă ar fi returnat în Irak, țară încă dominată de instabilitate și violență și unde va fi confruntat cu foștii săi tortionari.
Curtea reamintește că în materia expulzării, ori de câte ori sunt motive serioase și probate de a crede că o persoană va riscă în țara de destinație un risc real de a fi supus la tratamente contrare articolului 3, responsabilitatea Statului contractant de a o proteja este implicată (
Vilvarajah și
alții
c.
Regatul Unit
, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria
A
nr
o
215, p. 34, §
103
;
Chahal c. Regatul Unit
, hotărâre din 15
noiembrie
1996,
Culegere de hotărâri și hotărâri
1996
‑
V, p. 1855, §
80). Cu toate acestea, Curtea reafirmă că o simplă posibilitate de tratamente rele din cauza unei conjuncturi instabile într-o țară nu determină în sine o încălcare a articolului 3 (
Vilvarajah și alții
, sus-citat,
ibidem
).
Pentru a determina dacă este stabilit că reclamantul riscă o reală risipă de a suferi tratamente contrare articolului 3, în caz de expulzare în Irak, Curtea trebuie să aprecieze situația în țara de destinație, bazîndu-se pe totalitatea elementelor care i se furnizează, precum și pe acelea pe care le obține din oficiu (a se vedea,
mutatis mutandis, H.L.R. c. Franța
, hotărâre din 29
aprilie
1997,
Culegere de hotărâri și hotărâri
1997
‑
III, p. 755, § 37). De altfel, data reținută pentru evaluarea riscului fiind aceea în care Curtea studiază cazul, va trebui să ținem cont de datele apărute după data introducerii cererilor.
În speță, Curtea a luat notă de argumentele părților precum și de informații cu privire la situația post-război în Irak, care provin din diverse instituții internaționale și în special din UNHCR. Din aceasta rezultă că, deși în marile orașe cum ar fi Bagdad, persistă probleme de securitate, o evoluție democratică este în curs în întreaga țară, care ar putea determina în viitor o îmbunătățire a conjuncturii actuale (a se vedea de asemenea constatări ale Curții privind situația post-război în Irak în cazul
Müslim c. Turcia
, nr
o
53566/99, § 67-71, hotărâre din 26 aprilie 2005).
Curtea este conștientă de gravitate, precum și de caracterul ireversibil al rănilor fizice și psihice ale reclamantului și deplânge actul de mutilare de care a fost victimă. Totuși trebuie să spunem că dovezile furnizate Curții cu privire la circumstanțele personale ale reclamantului și contextul general în Irak nu stabilesc că situația interesatului din această țară ar putea fi mai rea decât cea a altor persoane în aceeași situație, nici chiar, poate, decât a altor cetățeni irakieni (a se vedea,
mutatis
mutandis, H.L.R
, sus-citat, §
42
;
Müslim
, sus-citat, § 68).
Cu privire la pericolul emanând din foștii membri ai partidului la putere în timpul regimului Saddam Hussein, Curtea estimează că eventualitatea ca reclamantul să sufere represalii pare prea îndepărtată pentru a permite concluzia că va riscă, la acest titlu, o reală risipă de a fi supus la un tratament contrar articolului 3 (
mutatis mutandis, Müslim
, sus-citat, § 69).
În final, Curtea observă cu satisfacție că guvernul român s-a refuzat a proceda la expulzarea forțată a reclamanților de azil irakieni deboutați, cum este reclamantul, o asemenea poziție fiind în conformitate cu recomandările UNHCR.
Având în vedere constatările anterioare și nefiind în niciun mod îndoielnic că guvernul pârât se va conforma angajamentului sus-menționat, Curtea concluzionează, la această etapă, absența motivelor serioase și probate de a crede că expulzarea eventuală a reclamantului l-ar expune la un risc real de a suferi tratamente care depășesc pragul minim fixat de art. 3 din Convenție.
Rezultă de aici că această plângere este în mod evident neîtemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului
35
§§
3 și
4 din Convenție.
2.
Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii în cadrul contestației refuzului de acordare a statutului de refugiat. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, potrivit căruia
:
„
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care va hoărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
"
Curtea reamintește că deciziile referitoare la intrare, ședere și îndepărtare a străinilor nu determină contestații cu privire la drepturi sau obligații de natură civilă ale interesatului, nici nu se referă la temeinicia unei acuzații în materie penală împotriva acestuia (
Maaouia c. Franța
[Marea Cameră], 39652/98, §
Rezultă de aici că art. 6 § 1 din Convenție nu găsește aplicabilitate în speță. Prin urmare, această plângere trebuie respinsă ca fiind incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolul
35 §§ 3 și 4.
3.
Reclamantul consideră că nu dispune de o cale de atac internă care să-i permită jurisdicțiilor naționale să analizeze riscul de violare a Convenției în caz de expulzare în Irak. Invocă art. 3 combinat cu articolul
13 din Convenție potrivit căruia
:
„
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la obținerea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă violare ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercițiul funcțiilor lor oficiale.
"
Curtea reamintește jurisprudența sa bine stabilită, conform căreia art. 13 garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită prevalarea drepturilor și libertăților Convenției, așa cum ele pot fi consacrate. Această dispoziție are deci consecința de a impune o cale de atac internă care să-i permită instanței competente naționale să cunoască conținutul plângerii bazate pe Convenție și să ofere reparația corespunzătoare. De altfel, eficacitatea pe care acest articol o impune căii de atac nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil (
Vilvarajah și alții c. Regatul Unit
, sus-citat, p. 39, § 122).
În speță, Curtea observă că jurisdicțiile interne sesizate cu contestația reclamantului împotriva deciziei din 3 octombrie 2002 a Oficiului Național pentru Refugiați, au controlat legalitatea acestei decizii pe planul fondului și pe planul procedurii, dedicîndu-se unui examen al alegației conform căreia expulzarea în Irak ar pune reclamantul în pericol (a se vedea,
a
contrario, Jabari c. Turcia
, nr
o
40035/98, §§ 49 și 50, CEDO
2000
‑
Ținând seama de faptul că juridicțiile sus-menționate au avut puterea de a anula dacă era cazul decizia litigioasă, Curtea este determinată să concluzioneze că această procedură de control îndeplinea cerințele articolului 13.
Rezultă de aici că plângerea reclamantului trebuie respinsă ca fiind în mod evident neîtemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
35380/03
présentée par Ahmed SAMIR SAID AL KHADUMI
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 octobre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
C.
Bîrsan
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 6 novembre 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ahmed Samir Said Al Khadumi, est un ressortissant irakien, né en 1978 à Bagdad et résidant à Bucarest. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
Les événements à l’origine de la requête
En 1996, alors qu’il travaillait comme employé dans une épicerie à Bagdad, le requérant fut arrêté pour possession de dollars. Il fut ensuite amené dans un bâtiment inconnu où il fut torturé pendant dix jours pour lui faire déclarer l’origine des dollars. Sans qu’il soit passé devant un tribunal, on lui amputa la main droite. En 2002, des membres du parti au pouvoir, Al–Baath, le menacèrent et lui demandèrent de devenir informateur du parti. Il refusa et fuit l’Irak. Il traversa la Turquie et le 8 septembre 2002, il arriva en Roumanie.
2.
La demande du statut de réfugié
Le 9 septembre 2002, il demanda auprès de l’Office national pour les réfugiés («
l’Office national
») le statut de réfugié en raison de la mutilation qu’il avait subie.
Le 19 septembre 2002, il fut entendu par un agent de l’Office national. Il déclara qu’il avait fuit l’Irak parce que des membres du parti Al–Baath l’avaient menacé à cause de son refus de collaborer avec eux.
Par une décision du 3 octobre 2002, sa demande fut rejetée par l’Office
national, au motif qu’il ne remplissait pas les conditions requises pour obtenir le statut de réfugié, prévues par les articles 2 § 1 et 5 de l’ordonnance du gouvernement n
o
102/2000 concernant le statut et le régime des réfugiés en Roumanie et l’article 2 § 1 des règles d’application de l’ordonnance 102/2000. L’Office national faisait valoir que le requérant aurait dû démontrer «
une crainte réelle d’être persécuté
». Or, il n’avait fourni aucun document en ce sens. Il ajouta que les affirmations concernant les menaces de la part des membres du parti Al-Baath et la demande de devenir membre de ce parti n’étaient pas crédibles car un rapport de l’organisation Amnesty
International relevait que les membres de ce parti constituaient l’élite de la société irakienne et que l’adhésion à ce parti était un processus de longue durée.
Quant à la mutilation subie, l’Office national releva qu’elle était la conséquence d’une procédure pénale qui avait prit fin et que le requérant ne courait pas le risque d’être à nouveau puni.
Le requérant contesta cette décision devant le tribunal de première instance de Bucarest en faisant valoir qu’on ne lui avait pas demandé de devenir membre du parti Al–Baath, mais que le refus de collaborer avec ce parti était perçu en Irak comme opposition au régime politique de Saddam
Hussein, toujours au pouvoir à l’époque de la demande d’asile. En outre, il souligna que sa mutilation lui avait infligé un stigmate perpétuel aux yeux de la société irakienne, dominée par la tradition, et que dès lors, l’aspect inhumain et dégradant de la peine demeurait même après son application et qu’il resterait pour toujours un paria de la société.
Par un jugement du 9 décembre 2002, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta la contestation. Le tribunal considéra qu’il incombait au requérant de prouver l’existence d’une crainte réelle et sérieuse de subir des persécutions. Or, le tribunal nota qu’il y avait des contradictions entre, d’une part, ses affirmations devant le représentant de l’Office national et, de l’autre, les faits mentionnés dans sa contestation et ses déclarations devant le tribunal. Ces contradictions portaient notamment sur les rapports réels avec le parti Al–Baath, à savoir si on lui avait demandé ou non de devenir membre de ce parti, sur le nombre exact de jours de détention en 1996, sur les raisons de son départ d’Irak et sur l’éventuelle existence d’un mandat d’arrêt en raison de son refus de collaborer avec le parti au pouvoir. Dès lors, le tribunal estima que les allégations du requérant concernant le risque de subir des persécutions pour des raisons politiques manquaient de crédibilité.
Il souligna finalement que l’amputation de la main droite avait eu lieu en 1996 en application de la loi pénale et qu’il n’y avait pas d’indices que le requérant ait subi depuis d’autres conséquences ou ait commis d’autres actes qui pouvaient entraîner des peines inhumaines, dégradantes, la torture ou la mort.
Le requérant forma un recours contre ce jugement devant le tribunal départemental de Bucarest. Il alléguait qu’en rejetant sa plainte, le tribunal de première instance avait commis deux erreurs. Premièrement, il avait jugé que sa mutilation était liée à une procédure pénale close, or, en cas de retour en Irak, il serait exclu de la vie sociale, subissant ainsi les conséquences inhumaines de sa mutilation pour toute la vie. Deuxièmement, il soulignait que le tribunal aurait dû lui accorder le bénéfice du doute concernant ses affirmations sur les persécutions pour des raisons politiques. Il faisait valoir qu’on ne pouvait pas lui reprocher les quelques contradictions dans ses déclarations à l’Office national et au tribunal, ou l’omission de révéler certains aspects de son passé dans l’entretien du 19
septembre 2002, d’autant plus qu’il n’a fait que répondre aux questions posées par le représentant de l’Office national.
En outre, il soulignait qu’en Irak des actes arbitraires de torture et des traitements inhumains et dégradants continuaient à être répandus et qu’il n’y avait aucune preuve qu’il ne risquerait pas à nouveau de tels traitements à son retour.
A l’audience du 4 septembre 2003 devant le tribunal départemental de Bucarest, le requérant versa au dossier deux certificats médicaux attestant des tortures physiques et d’un syndrome chronique post traumatique caractérisé par une souffrance permanente qui «
interfère d’une manière significative avec la vie sociale, professionnelle et familiale
». Il versa aussi un rapport du Conseil national roumain pour les réfugies qui faisait état d’un rapport du représentant en Roumanie de l’Agence des Nations Unies pour les réfugiés (UNHCR) du 4
août 2003 qui, vu «
les problèmes considérables de sécurité, l’absence de lois et d’ordre dans beaucoup de régions d’Irak
» et «
de la possibilité de persécutions provenant des agents non étatiques
», sollicitait l’interdiction du retour forcé en Irak des demandeurs d’asile.
Par un arrêt définitif du 2 octobre 2003, le tribunal départemental de Bucarest rejeta le recours du requérant. Le tribunal considéra que, compte tenu du changement de régime en Irak, les allégations du requérant concernant son appartenance à une catégorie de personnes défavorisées en raison de son stigmate étaient dénuées de tout fondement et que, de toute manière, après le départ de Saddam Hussein, il ne risquait aucune persécution. Quant aux persécutions pour des motifs politiques, le tribunal jugea que le requérant n’en avait pas fait la preuve et que, dans l’actuel contexte politique, ces allégations étaient caduques.
Finalement, le tribunal estima que «
les motifs du recours sont présentés d’une manière théâtrale, essayant de crayonner pour le requérant une image de victime du régime de Saddam Hussein et de la société irakienne, omettant le caractère pénal de l’acte commis et pour lequel il avait été puni
».
La décision du tribunal départemental étant exécutoire sous 15 jours, le requérant demanda au ministère de l’Intérieur, le 14
octobre 2003, le statut de «
toléré
» sur le territoire roumain, conformément aux articles 98 §§ 1 et 2 et 100 §§ 1 et 2 de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n
o
194/2002 sur le régime des étrangers en Roumanie. Le 5 novembre 2003, il l’obtint et fut autorisé à séjourner en Roumanie pour une période de trois mois.
L’autorisation de séjour fut constamment renouvelée depuis, et il ressort des pièces du dossier qu’il en bénéficie toujours.
3.
Le renversement du régime de Saddam Hussein et la situation ultérieure en Irak
Le 20 mars 2003, une action militaire fut lancée en Irak par des forces multinationales, lesquelles prirent le contrôle des principales villes du pays. Le 13 décembre 2003, Saddam Hussein fut arrêté. Par la suite, le gouvernement intérimaire de l’Irak adopta le texte d’une Constitution provisoire, conformément aux résolutions du Conseil de sécurité des Nations unies.
Le 30 janvier 2005 eurent lieu des élections multipartites. Toutefois, le pays demeure le théâtre d’une escalade de la violence.
Compte tenu de la situation sécuritaire et des risques de persécutions qui perdurent dans le pays et notamment dans certaines villes, dont Bagdad, l’UNHCR, dans un rapport de septembre 2004, a renouvelé ses recommandations aux Etats accueillant des demandeurs d’asile irakiens, de suspendre le retour forcé de ceux-ci, y compris des personnes déboutées de leur demande.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Ordonnance du gouvernement n
o
102/2000 portant sur le régime des réfugiés en Roumanie
Article 2 § 1
«
Le statut de réfugié peut être accordé sur demande de l’étranger qui fait la preuve qu’il a quitté son pays parce qu’il craint, pour des raisons bien fondées, des persécutions en raison de sa race, de sa religion, de sa nationalité, de ses opinions politiques ou de son appartenance à un groupe social et qu’il ne peut pas ou qu’il ne veut pas recevoir la protection de son pays en raison de cette crainte.
»
Article 5
«
La protection humanitaire peut être accordée à l’étranger qui ne remplit pas les conditions prévues à l’article 2
§
1, mais qui fait la preuve que, dans son pays d’origine
:
a)
il a commis des actes pour lesquels il risque la peine de mort, à condition que la loi de son pays prévoie la peine de mort pour lesdits actes et que cette peine lui soit applicable
;
b)
il risque d’être torturé ou soumis à des peines inhumaines et dégradantes
;
c)
il risque, en raison de son appartenance à une catégorie de personnes persécutées, d’être exposé à des dangers qui pourraient porter atteinte à sa vie, à son intégrité corporelle ou à sa liberté.
»
Article 7 § 1
«
Pour obtenir le statut de réfugié en Roumanie, l’étranger doit faire une demande personnelle et par écrit auprès de l’Office national pour les réfugiés (...) »
Article 14 § 3
«
La demande est accueillie ou rejetée par décision communiquée au demandeur immédiatement, personnellement ou par courrier.
»
Article 15
«
3.
La contestation contre la décision de l’Office national pour les réfugiés est tranchée par le tribunal de première instance (...)
7.
Le demandeur ou le procureur peuvent former un recours contre le jugement de première instance.
»
Article 16
«
1.
L’étranger doit quitter le pays quinze jours après la notification de la décision définitive et irrévocable ayant rejeté son recours.
2.
Si, pour des motifs objectifs, l’étranger ne peut pas quitter le pays dans le délai de quinze jours, le Ministère de l’Intérieur lui octroie le droit de rester, conformément aux dispositions légales sur le régime des étrangers en Roumanie.
»
2.
Arrêté gouvernemental n
o
622/2001 portant sur les règles d’application de l’ordonnance n
o
102/2000
Article 2 § 1
«
La persécution, au sens des articles 2 § 1 et 5 de l’ordonnance n
o
102/2000, est une action qui
:
a)
est suffisamment grave en soi ou en raison de sa répétition pour exposer l’étranger à des dangers qui pourraient porter atteinte à sa vie ou à son intégrité corporelle, à sa liberté ou l’empêcherait de vivre dans son pays d’origine
;
b)
est fondée sur un ou plusieurs des motifs suivants
: race, nationalité, opinion politique ou appartenance à un certain groupe social, si ces motifs sont réels ou même s’ils sont attribués à l’étranger par ceux qui le persécutent.
»
3.
Ordonnance d’urgence du gouvernement n
o
194/2002 sur le régime des étrangers en Roumanie
Article 98
«
1.
Le statut de toléré sur le territoire de la Roumanie (...) est accordé (...) aux étrangers qui n’ont pas le droit de séjourner en Roumanie, mais qui, pour des motifs objectifs, ne quittent pas la Roumanie.
2.
Les motifs objectifs sont les circonstances indépendantes de la volonté de l’étranger, imprévisibles et insurmontables, en raison desquelles l’étranger ne peut pas quitter la Roumanie.
»
Article 100
«
1.
L’autorisation de séjour est accordée pour une période maximum de six mois et elle peut être prolongée pour des délais maximum de six mois, jusqu’à la cessation des motifs qui l’ont déterminée.
2.
L’autorisation de séjour n’annule pas l’obligation pour les étrangers de quitter le pays au moment où les motifs pour lesquels elle a été accordée ont cessé (...)
4.
L’étranger fera l’objet d’une mesure d’éloignement immédiat du territoire, sans notification préalable, si les motifs pour lesquels l’autorisation de séjour a été accordée ont cessé.
»
1.
Le requérant se plaint du risque d’être soumis à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention s’il était expulsé vers l’Irak. Il fait valoir que les troubles psychiques dus à sa mutilation s’accentueront et qu’il risque de subir des persécutions en raison des conflits qu’il avait eus avec des membres du parti au pouvoir en Irak sous le régime de Saddam Hussein.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il soutient qu’en qualifiant de «
théâtrale
» la présentation des motifs de son recours, les juges du tribunal départemental de Bucarest ont fait preuve de subjectivité. Il allègue également que le tribunal départemental a commis plusieurs erreurs dans l’interprétation des preuves versées au dossier.
3.
Citant l’article 13 de la Convention, il se plaint du fait qu’il ne dispose pas d’un recours devant un tribunal qui puisse analyser le risque de violation de la Convention en cas d’expulsion vers l’Irak.
1.
Le requérant affirme qu’il encourt un risque de subir des mauvais traitements s’il était expulsé vers l’Irak. Il invoque l’article 3 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
A.
Sur la qualité de victime du requérant
Le Gouvernement soutient d’emblée que le requérant ne peut pas se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de l’article 3 en raison du rejet de la demande d’octroi du statut de réfugié en Roumanie. A
cet égard, le Gouvernement fait valoir que bien que ce statut lui ait été refusé par l’arrêt définitif du 2 octobre 2003, le requérant s’est toutefois vu octroyer, le 18 novembre 2003, le statut de «
toléré
» sur le territoire roumain et que depuis, ce statut a été régulièrement renouvelé. Le Gouvernement souligne qu’à ce jour, aucun ordre d’éloignement n’a été délivré à l’encontre du requérant et que le ministère de l’Intérieur respecte les recommandations de l’UNHCR et s’abstient de procéder à tout retour forcé des ressortissants irakiens demandeurs d’asile déboutés. En tout état de cause, il fait valoir que le requérant aura la possibilité de contester un tel ordre devant les juridictions administratives.
Le requérant combat les arguments du Gouvernement et allègue que le statut de «
toléré
» ne lui offre qu’une protection extrêmement précaire, car il peut être révoqué à tout moment et de manière discrétionnaire par le ministère de l’Intérieur.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, par «
victime
» l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice. Pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut, non seulement, qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour (
Stoicescu c. Roumanie
(révision), n
o
31551/96, § 55, 21 septembre 2004).
En l’espèce, l’objet de la requête, telle qu’introduite à l’origine par le requérant, était le risque de subir des mauvais traitements s’il était expulsé vers l’Irak après s’être vu refuser le 2 octobre 2003 le statut de réfugié. Compte tenu du fait que le statut de «
toléré
» ne lui a été octroyé que le 18
novembre 2003, il s’ensuit qu’entre ces deux dates, il a résidé illégalement en Roumanie, étant susceptible de faire l’objet d’une mesure d’éloignement à tout moment. Il n’est donc pas contestable qu’au moment de l’introduction de la requête, le 6
novembre 2003, le requérant pouvait se prétendre victime, au sens de l’article 34 précité, d’une violation de l’obligation de l’Etat de ne pas expulser les personnes qui courent dans le pays de destination le risque de subir des traitements contraires à l’article
3
de la Convention.
Pour autant que le Gouvernement excipe de la perte de la qualité de victime après le 18 novembre 2003, la Cour observe qu’en vertu de l’article
100 § 4 de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n
o
194/2002, bien que le requérant bénéficie d’une autorisation provisoire de séjour, il peut faire l’objet d’une mesure d’éloignement «
immédiate et sans notification préalable
» si les autorités apprécient, de manière souveraine, que les motifs pour lesquels le statut de «
toléré
» lui a été accordé ont cessé.
Quant à la possibilité de contester une éventuelle mesure d’éloignement, la Cour observe que l’ordonnance précitée ne prévoit aucune voie de recours contre une telle mesure. En outre, la Cour note que le Gouvernement ne fournit aucun exemple de jurisprudence des tribunaux nationaux afin d’étayer son argument selon lequel un telle mesure peut faire l’objet d’une action en contentieux administratif.
Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant court toujours le risque d’une expulsion vers l’Irak et dès lors, qu’il peut se prétendre victime, au sens de l’article 34 précité.
Partant, il convient de rejeter l’exception du Gouvernement.
B
.
Sur le bien-fondé du grief
Le Gouvernement soutient que le requérant ne court pas le risque d’une expulsion et que même si ce risque se concrétisait, il ne saurait craindre de subir en Irak des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. A cet égard, le Gouvernement fait valoir que la situation générale dans ce pays ne suffit pas pour justifier des craintes de persécution par des anciens agents du parti Al–Baath, car ce dernier a été dissous et ses membres ont été interdits de fonction dans la nouvelle administration du pays.
Quant aux troubles psychologiques dont le requérant souffre à la suite de la mutilation subie, le Gouvernement est d’avis que ceux-ci ne seront pas un obstacle à la réintégration du requérant dans la société irakienne après la chute de Saddam Hussein.
Le requérant insiste sur le fait que la mutilation physique a également engendré un trauma psychique profond et permanent qui nécessite un traitement spécifique et qui risque de s’accentuer s’il était renvoyé en Irak, pays encore dominé par l’instabilité et la violence et où il sera confronté à ses anciens tortionnaires.
La Cour rappelle qu’en matière d’expulsion, chaque fois qu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire qu’une personne courra, dans le pays de destination, un risque réel d’être soumise à des traitements contraires à l’article 3, la responsabilité de l’Etat contractant de la protéger est engagée (
Vilvarajah et
autres
c.
Royaume-Uni
, arrêt du 30 octobre 1991, série
A
n
o
215, p. 34, §
103
;
Chahal c. Royaume-Uni
, arrêt du 15
novembre
1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V, p. 1855, §
80). Toutefois, la Cour réaffirme qu’une simple possibilité de mauvais traitements en raison d’une conjoncture instable dans un pays n’entraîne pas en soi une infraction à l’article 3 (
Vilvarajah et autres
, précité,
ibidem
).
Afin de déterminer s’il est établi que le requérant court un risque réel de subir des traitements contraires à l’article 3, en cas d’expulsion vers l’Irak, la Cour doit apprécier la situation dans le pays de destination, en s’appuyant sur l’ensemble des éléments qui lui sont fournis, ainsi que ceux qu’elle se procure d’office (voir,
mutatis mutandis, H.L.R. c. France
, arrêt du 29
avril
1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
III, p. 755, § 37). De plus, la date retenue pour évaluer le risque étant celle où la Cour étudie l’affaire, il y aura lieu de tenir compte des données apparues après la date d’introduction de la requête.
En l’espèce, la Cour a pris note des arguments des parties ainsi que des informations quant à la situation d’après guerre en Irak, qui émanent de diverses institutions internationales et notamment de l’UNHCR. Il s’en déduit que, bien que dans les grandes villes comme Bagdad, des problèmes de sécurité subsistent, une évolution démocratique est en cours dans l’ensemble du pays, ce qui pourrait entraîner à l’avenir une amélioration de la conjoncture actuelle (voir également les constats de la Cour sur la situation d’après guerre en Irak dans l’affaire
Müslim c. Turquie
, n
o
53566/99, § 67-71, arrêt du 26 avril 2005).
La Cour est consciente de la gravité, ainsi que du caractère irréversible des blessures physiques et psychiques du requérant et déplore l’acte de mutilation dont il a été victime. Toujours est-il que les preuves fournies à la Cour quant aux circonstances personnelles du requérant et au contexte général en Irak n’établissent pas que la situation de l’intéressé dans ce pays pourrait être pire que celle des autres personnes dans la même situation, ni même, peut-être, que celle des autres citoyens irakiens (voir,
mutatis
mutandis, H.L.R
, précité, §
42
;
Müslim
, précité, § 68).
Quant au danger émanant des anciens membres du parti au pouvoir pendant le régime de Saddam Hussein, la Cour estime que l’éventualité que le requérant subisse des représailles semble trop éloignée pour permettre de conclure qu’il courra, à ce titre, un risque réel d’être soumis à un traitement contraire à l’article 3 (
mutatis mutandis, Müslim
, précité, § 69).
En dernier lieu, la Cour observe avec satisfaction que le gouvernement roumain s’est interdit de procéder à l’expulsion forcée des demandeurs d’asile irakiens déboutés, comme le requérant, pareille position étant conforme aux recommandations de l’UNHCR.
Vu les constats précédents et n’ayant aucun motif de douter de ce que le gouvernement défendeur se conformera à l’engagement susmentionné, la Cour conclut, à ce stade, à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que l’expulsion éventuelle du requérant exposerait celui-ci à un risque réel de subir des traitements dépassant le seuil minimum fixé par l’article 3 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure dans le cadre de la contestation du refus d’octroi du statut de réfugié. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que les décisions relatives à l’entrée, au séjour et à l’éloignement des étrangers n’emportent pas contestation sur des droits ou obligations de caractère civil de l’intéressé, ni n’ont trait au bien-fondé d’une accusation en matière pénale dirigée contre lui (
Maaouia c. France
Il s’ensuit que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce. Partant, ce grief doit être rejeté comme étant incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 §§ 3 et 4.
3.
Le requérant estime qu’il ne dispose pas d’un recours interne habilitant les juridictions nationales à analyser le risque de violation de la Convention en cas d’expulsion vers l’Irak. Il invoque l’article 3 combiné avec l’article
13 de la Convention aux termes duquel
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie, selon laquelle l’article 13 garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent se trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant l’instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié. En outre, l’effectivité que cet article exige du recours ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable (
Vilvarajah et autres c. Royaume-Uni
, précité, p. 39, § 122).
En l’espèce, la Cour observe que les juridictions internes saisies de la contestation du requérant contre la décision du 3 octobre 2002 de l’Office national pour les réfugiés, ont contrôlé la légalité de cette décision sur les plans du fond et de la procédure, en se livrant à un examen de l’allégation selon laquelle l’expulsion vers l’Irak mettrait le requérant en danger (voir,
a
contrario, Jabari c. Turquie
, n
o
40035/98, §§ 49 et 50, CEDH
2000
‑
Compte tenu du fait que les juridictions susmentionnées avaient le pouvoir d’annuler le cas échéant la décision litigieuse, la Cour est amenée à conclure que cette procédure de contrôle remplissait les exigences de l’article 13.
Il s’ensuit que le grief du requérant doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président