KAMINSKI v. POLAND

KAMINSKI v. POLAND (CtEDO, 2005)

CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 7478/03, de Jacek KAMIשSKI împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 18 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Bonello Traja Pavlovschi Garlicki Mijović Šikuta, judecători și grefierul secțiunii O’Boyle Având în vedere cererea depusă la 29 ianuarie 2003, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTE Dl Jacek Kamiński, reclamantul, este un național polonez născut în 1964 și trăiește în Lublin. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost arestat la 31 ianuarie 2001 cu privire la suspectul de fraudă. La 2 februarie 2001, Curtea de district din Varșovia a ordonat detenția reclamantului pentru o perioadă de trei luni, având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis fraudă agravată. Curtea de District s-a bazat pe gravitatea pedepsei anticipate care ar fi putut fi impuse reclamantului care a fost condamnat anterior. În plus, a constatat că există un risc rezonabil ca reclamantul să absoardă, având în vedere că nu are locuințe permanente în țară. La 27 aprilie 2001, Curtea de District a prelungit detenția reclamantului până la 30 iulie 2001, se bazează pe aceleași motive ca în primul ordin de detenție. La 20 iulie 2001, Curtea de District a prelungit detenția reclamantului, invocand aceleași motive ca anterior. În plus, a susținut că prelungirea detenției sale a fost justificată de necesitatea de a obține dovezi suplimentare. În decizia sa din 18 septembrie 2001 de prelungire a detenției reclamantului până la 30 noiembrie 2001, Tribunalul de district a invocat pentru prima dată, în plus față de celelalte motive, riscul rezonabil ca reclamantul să poată interfera cu procedura și să încerce să influențeze martorii. La 22 noiembrie 2001, Curtea de District a ordonat ca reclamantul să fie reținut până la 30 aprilie 2002. În noiembrie 2001, procurorul regional a depus la Curtea de district din Varșovia un proiect de pronunțare împotriva reclamantului și a unui alt suspect. Reclamantul a fost acuzat de două acuzații de fraudă și două acuzații de fraudă agravată. La 25 aprilie 2002, Curtea de district din Varșovia a prelungit detenția reclamantului până la 30 august 2002. Pe lângă motivele invocate anterior, a susținut că există riscul ca reclamantul să încerce să influențeze unele dintre martorii care au avut relații personale sau de afaceri strânse cu el. Detenția a fost ulterior prelungită până la 31 de ani. Prin decizia din 28 august 2002. Între timp, detenția reclamantului în așteptarea procesului a depășit termenul de doi ani prevăzut la art. 263 § 3 din Codul de Procedură Penală. Prin urmare, la 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel din Varșovia a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 31 iulie 2003. , ca natura acuzației împotriva reclamantului să-l motiveze să influențeze martorii. În plus, a observat că procesul nu a putut fi încheiat din cauza comportamentului acuzatului și nu din motive atribuibile instanței de judecată. Reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri. Avocatul a fost respins de Curtea de Apel la 4 martie 2003. Curtea de Apel a constatat, în plus față de motivele pe care le-a invocat anterior, că reclamantul a încercat să influențeze mărturia soției sale. În plus, a considerat că prelungirea este justificată de complexitatea cauzei și de volumul de probe care urmează să fie auzite. La 25 iulie 2003, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 31 octombrie 2003, invocand aceleași motive ca anterior. Această decizie a fost susținută la recurs la 22 august 2003. La 24 octombrie 2003, Curtea de Apel a prelungit detenția reclamantului până la 30 noiembrie 2003. și 30 octombrie, 22 noiembrie și 17 decembrie 2002 și la 4, 14 și februarie, 14 martie, 9 și 16 aprilie, 21 și 22 mai, 12, 16 și iunie, 7, 8, 11 și 17 iulie 2003. Patru audieri (la 10 martie, 15 aprilie, 7 și 13 mai 2003) au fost suspendate deoarece reclamantul nu a fost adus la tribunal de judecată dintr-un centru de detenție. Martie 2003 au fost suspendate audierii din cauza absenței avocatului reclamantului. La 23 aprilie 2003, instanța de judecată a suspendat audierea din cauza absenței martorilor convocați. La 27 octombrie 2003, Curtea de District din Varșovia a condamnat reclamantul de trei conturi de fraudă și l-a condamnat la șase ani de închisoare și șase luni de închisoare și la o amendă. În aceeași dată, Curtea de District a ordonat eliberarea reclamantului pe cauțiune. Cu toate acestea, se pare că reclamantul a rămas în detenție. La 3 august 2004, Curtea Regională de Varșovia a susținut hotărârea de primă instanță. Reclamantul nu a furnizat nici o informație privind dacă a depus un recurs de casă în fața Curții Supreme. La 29 noiembrie 2004, reclamantul a depus la președintele Curții Regionale de Varșovia o plângere cu privire la încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil și a solicitat compensații. El s-a bazat în mod specific pe secțiunea 18 din Legea din 17 iunie 2004 asupra plângerilor cu privire la încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ), care a intrat în vigoare la 17 septembrie 2004. Cu toate acestea, la 13 ianuarie 2005, Curtea Regională de Varșovia a hotărât să nu ia în considerare plângerea reclamantului, în conformitate cu secțiunea 5 din 2004. Legea. Prezenta decizie a susținut că plângerea cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii a trebuit să fie depusă în cursul procedurii încurcate. Cu toate acestea, în cazul reclamantului, reclamația nu a putut fi examinată deoarece procedurile încurcate au fost încheiate prin hotărârea Curții regionale de la Varșovia din 3 august 2004. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór politji ), garanție de către o persoană responsabilă ( poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a exercitării unei anumite activități ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei infracțiuni grave a unui acuzat; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce [testige sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze cursul corect al procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabil cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 închiderea de ani, sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în reținere se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar putea: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzatul sau familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căror jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004” ) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este relevantă: „1. O parte la procedură poate depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în cadrul procedurii] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere. 2. Reclamantul susține, de asemenea, o încălcare a dreptului său la un proces într-un timp rezonabil în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. 3. El susține încălcarea art. 6 § 2 din Convenție, în sensul că instanța de judecată, atunci când a ordonat detenția, se bazează pe suspiciunile rezonabile ale faptului că a comis infracțiunea înainte de a fi fost dovedit vinovat. 4. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție că, pentru o anumită perioadă în timpul procesului, a fost reprezentat de un avocat de asistență juridică care a acționat în detrimentul său. 5. În cele din urmă, reclamantul se plâng în temeiul articolului 7 din Convenție că a fost acuzat de un act care nu constituie o infracțiune penală. 6. În scrisoarea sa din 19 ianuarie 2005, reclamantul se plânge de încălcarea drepturilor sale în ceea ce privește hotărârea Curții Regionale din 13 ianuarie 2005. El nu invocă nicio dispoziție a Convenției în acest sens. 1. Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 6 din Convenție cu privire la durata detenției sale în custodie. Curtea constată că această plângere este examinată în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție. Curtea consideră că aceasta nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii către guvernul contestat.2. Reclamantul susține, de asemenea, o încălcare a dreptului său la un proces într-un timp rezonabil în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se notifice această parte a cererii guvernului contestat. 3. El susține încălcarea art. 6 § 2 din Convenție, în sensul că instanța de judecată, atunci când a ordonat detenția, se bazează pe suspiciunile rezonabile ale faptului că a comis infracțiunea înainte de a fi fost dovedit vinovat. Îndepărtarea chestiunii de epuizare a căilor de recurs interne, Curtea constată că plângerea în temeiul articolului 6 § 2 lipsește de justificare. În special, nu se poate spune că o decizie de detenție pronunțată de instanță și bazată pe suspiciunile rezonabile de a fi comis o încălcare a infracțiunii în sine principiul presunției de inocence. În consecință, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 § § 3 litera (c) din Convenție că pentru un anumit timp în timpul procesului el a fost reprezentat de un avocat de asistență juridică care a acționat în detrimentul său. Curtea constată că această plângere nu a fost justificată de reclamant. În orice caz, se pare că reclamantul nu a depus un recurs de casă împotriva hotărârii Curții Regionale de Varșovia din 3 august 2004. În consecință, această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. 5. În sfârșit, reclamantul se plânge în temeiul articolului 7 din Convenție că a fost acuzat de un act care nu a constituit o infracțiune. Cu toate acestea, se pare că reclamantul nu a depus un recurs de casă împotriva hotărârii Curții regionale de la Varșovia din 3 august 2004. În scrisoarea din 19 ianuarie 2005, reclamantul se plânge de încălcarea drepturilor sale în ceea ce privește hotărârea Curții Regionale din 13 ianuarie 2005. El nu invocă nicio dispoziție a Convenției în acest sens. Curtea constată că Curții Regionale în hotărârea sa din 13 ianuarie 2005. Ianuarie 2005 a decis că nu ar putea lua în considerare plângerea reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la un proces într-un timp rezonabil. Curtea consideră că plângerea reclamantului în legătură cu decizia impugnată a Curții regionale trebuie examinată în temeiul articolului 13 din convenție. Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantei privind durata detenției sale, durata necorespunzătoare a procedurii și lipsa unui remediu eficace în ceea ce privește durata nejustificată a procedurii; declara restul cererii inadmisibilă. Charzyński c. Polonia (dec.) nr. 15212/03, §§ 12-23; și Michalak c. Polonia (dec.) nr. 24549/03, §§ 12-23, care urmează să fie publicat în CEDH 2005-...; disponibil și pe site-ul internet al Curții: www.echr.coe.int

FOURTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 7478/03

by Jacek KAMIŃSKI

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 18

October 2005 as a Chamber composed of:

Sir

Nicolas

Bratza

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

K.

Traja

,

Mr

S.

Pavlovschi

,

Mr

L.

Garlicki

,

Ms

L.

Mijović

,

Mr

J.

Šikuta,

judges

,

and

Mr

M.

O’Boyle

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 29 January 2003,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Jacek Kamiński, is a Polish national who was born in

1964 and lives in Lublin.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

1.

The applicant’s pre-trial detention

The applicant was arrested on 31 January 2001 on suspicion of fraud.

On 2 February 2001 the Warsaw District Court ordered the applicant’s detention for a period of three months in view of the reasonable suspicion that he had committed aggravated fraud. The District Court relied on the severity of the anticipated penalty which might have been imposed on the applicant who had been previously convicted. In addition, it found that there was a reasonable risk that the applicant would abscond, given that he had no permanent abode in the country.

On 27 April 2001 the District Court prolonged the applicant’s detention until 30 July 2001, relying on the same grounds as in the first detention order.

On 20 July 2001 the District Court extended the applicant’s detention, invoking the same grounds as previously. In addition, it held that the prolongation of his detention was justified by the need to obtain further evidence. In its decision of 18 September 2001 prolonging the applicant’s detention until 30 November 2001, the District Court relied for the first time, in addition to the other grounds, on the reasonable risk that the applicant might interfere with the proceedings and attempt to influence witnesses.

On 22 November 2001 the District Court ordered that the applicant be held in detention until 30 April 2002. It considered that no other preventive measure could secure the proper conduct of the proceedings, having regard to the severity of the penalty faced by the applicant and the fact that he had no permanent abode in Poland.

In November 2001 the Regional Prosecutor filed with the Warsaw District Court a bill of indictment against the applicant and one other suspect. The applicant was indicted on two charges of fraud and two charges of aggravated fraud.

On 25 April 2002 the Warsaw District Court extended the applicant’s detention until 30 August 2002. In addition to the grounds previously invoked, it held that there was a risk that the applicant might attempt to influence some of the witnesses who had been in close personal or business relations with him. The detention was subsequently prolonged until 31

January 2003 by a decision of 28 August 2002.

In the meantime the applicant’s detention pending trial exceeded the two-year time-limit set out in Article 263 § 3 of the Code of Criminal Procedure. Consequently, on 28 January 2003 the Warsaw Court of Appeal ordered that the applicant be kept in custody until 31 July 2003. It found,

inter alia

, that the nature of the charge against the applicant might prompt him to influence the witnesses. In addition, it observed that the trial could not be concluded on account of the accused’s conduct, and not for reasons attributable to the trial court.

The applicant appealed against that decision. His appeal was dismissed by the Court of Appeal on 4 March 2003. The Court of Appeal found, in addition to the grounds previously relied on, that the applicant had attempted to influence the testimony of his wife. Furthermore, it considered that the prolongation was justified by the complexity of the case and the volume of evidence to be heard.

On 25 July 2003 the Court of Appeal extended the applicant’s detention until 31 October 2003, invoking the same grounds as previously. That decision was upheld on appeal on 22 August 2003.

On 24 October 2003 the Court of Appeal prolonged the applicant’s detention until 30 November 2003. It found that a judgment could not be delivered before 31 October 2003 because of the illness of a lay member of the trial court and the impossibility to summon an important witness.

The trial court held hearings on the following dates: 20 June, 28 August, 2

and 30 October, 22 November and 17 December 2002 and on 4, 14 and

25

February, 14 March, 9 and 16 April, 21 and 22 May, 12, 16 and

23

June, 7, 8, 11 and 17 July 2003. Four hearings (on 10 March, 15

April, 7 and 13 May 2003) were adjourned because the applicant had not been brought to the trial court from a detention centre. On 20 and 26

March 2003 the hearings were adjourned due to the absence of the applicant’s lawyer. On 23 April 2003 the trial court adjourned the hearing due to absence of the summoned witnesses.

On 27 October 2003 the Warsaw District Court convicted the applicant of three counts of fraud and sentenced him to six years’ and six months’ imprisonment and a fine. On the same date the District Court ordered that the applicant be released on bail. However, it appears that the applicant remained in detention.

The applicant appealed against the judgment of the Warsaw District Court. On 3 August 2004 the Warsaw Regional Court upheld the first-instance judgment. The applicant has not provided any information as to whether he lodged a cassation appeal with the Supreme Court.

2.

The applicant’s complaint against the length of proceedings

On 29 November 2004 the applicant filed with the President of the Warsaw Regional Court a complaint about a breach of the right to a trial within a reasonable time and asked for compensation. He relied specifically on Section 18 of the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (

Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki

) (“the 2004 Act”) which entered into force on 17

September 2004.

However, on 13 January 2005 the Warsaw Regional Court decided not to take cognisance of the applicant’s complaint, pursuant to Section 5 of the 2004

Act. It held that the complaint about the unreasonable length of the proceedings had to be lodged during the course of the impugned proceedings. However, in the applicant’s case the complaint could not be examined since the impugned proceedings were terminated by the judgment of the Warsaw Regional Court of 3 August 2004.

B.

Relevant domestic law

1.

Provisions concerning detention on remand

The Code of Criminal Procedure of 1997, which entered into force on 1

September 1998, defines detention on remand as one of the so-called “preventive measures” (

środki

zapobiegawcze

). The other measures are bail (

poręczenie majątkowe

), police supervision (

dozór policji

), guarantee by a responsible person (

poręczenie osoby godnej zaufania

), guarantee by a social entity (

poręczenie społeczne

), temporary ban on engaging in a given activity (

zawieszenie oskarżonego w określonej działalności

) and prohibition to leave the country (

zakaz opuszczania kraju

).

Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:

“1.

Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.”

Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand may be imposed if:

(1)

there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];

(2)

there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co-defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;

2.

If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8

years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3

years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”

The Code sets out the margin of discretion as to the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:

“1.

Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”

Article 259, in its relevant part, reads:

“1.

If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:

(1)

seriously jeopardise his life or health; or

(2)

entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”

The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.

Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20 July 2000 it provided:

“1.

Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.

2.

If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on the application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.

3.

The whole period of detention on remand until the date on which the first conviction at first instance is imposed may not exceed 2 years.

4.

Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad, when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”

On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs 2 and 3 has been vested with the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.

2.

Remedies against unreasonable length of the proceedings

[1]

On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (

Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki

) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.

Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:

“1.

A party to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”

Section 5 reads, in so far as relevant:

“1.

A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”

Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:

“1.

The court shall dismiss a complaint which is unjustified.

2.

If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.

3.

At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.

4.

If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”

Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:

“1.

Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article

6 (1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.

...”

On 18 January 2005 the Supreme Court (

Sąd Najwyższy

) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17

September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.

COMPLAINTS

January 2005. He does not invoke any provision of the Convention in that respect.

THE LAW

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.

Leaving aside the issue of the exhaustion of domestic remedies, the Court finds that the complaint under Article 6 § 2 lacks substantiation. In particular, it cannot be said that a detention order made by the court and based on the reasonable suspicion of having committed an offence breaches

per se

the principle of the presumption of innocence.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35 §§

3 and

4 of the Convention.

The Court notes that this complaint has not been substantiated by the applicant. In any event, it appears that the applicant has failed to lodge a cassation appeal against the judgment of the Warsaw Regional Court of 3

August 2004.

It follows that this complaint must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

However, it appears that the applicant has failed to lodge a cassation appeal against the judgment of the Warsaw Regional Court of 3

August 2004.

It follows that this complaint must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

January 2005. He does not invoke any provision of the Convention in that respect.

The Court notes that the Regional Court in its decision of 13

January 2005 ruled that it could not take cognisance of the applicant’s complaint about a breach of his right to a trial within a reasonable time. The Court considers that the applicant’s complaint in relation to the impugned decision of the Regional Court falls to be examined under Article 13 of the Convention.

The Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaints concerning the length of his detention, the unreasonable length of the proceedings and the lack of an effective remedy in respect of the undue length of proceedings;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Registrar

President

[1]

For a more detailed rendition of the relevant domestic legal provisions see

Charzyński v.

Poland

(dec.) no. 15212/03, §§ 12-23; and

Michalak v. Poland

(dec.) no. 24549/03, §§

12-23, to be published in ECHR 2005-…; also available on the Court’s Internet site:

www.echr.coe.int

.