ROLDAN IBANEZ c. ESPAGNE

RESPONDENT

ESP

HOTĂRÂRE

18.10.2005

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

ROLDAN IBANEZ c. ESPAGNE (CtEDO, 2005)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 26009/03 prezentate de Luis ROLDAN IBAÑEZ împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 18 octombrie 2005, într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Pellonpäämmo Pavlovschi Borrego, Šikuta, judecători și domnii O Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 august 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, Luis Roldan Ibáñez, este un resortisant spaniol născut în 1944. În prezent, acesta ispășește o pedeapsă cu închisoarea într-un centru de închisoare din Avila. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Geneza cauzei Reclamantul a fost directorul general al Gărzii Civile Spaniole între 1986 și 1993. În aprilie 1994, când o anchetă privind reședința sa în timpul exercitării funcțiilor sale tocmai a fost deschisă în fața judecătorului judecător nr. 16 din Madrid, Luis Roldán părăsind teritoriul spaniol. Un mandat de arestare internațional a fost luat împotriva sa și a fost găsit de poliția judiciară zece luni mai târziu în Thailanda. În cadrul anchetei, instanța judecătorească a făcut o cerere de comisie de recurs la tribunalele elvețiene, privind obținerea de date privind conturile bancare pe care le deținea reclamantul și soția sa în această țară. La sfârșitul audierii judecătorești, la 7 iulie 1995 a fost luată o hotărâre judecătorească împotriva reclamantului și a suspecților săi. La tribunalul din Madrid a fost pronunțat un ordin judecătoresc. Procedura penală printr-o hotărâre contradictorie din 24 februarie 1998 pronunțată de către Curtea din Madrid. la sfârșitul unei audieri publice, reclamantul a fost condamnat la 28 de ani de închisoare pentru furt de fonduri publice, fraudă, corupție și infracțiuni împotriva Trezoreriei Publice. Într-adevăr, el a înțeles că, în timpul mandatului său și cu asistența mai multor complici, inclusiv soția sa, a efectuat mai multe operațiuni de deturnare de fonduri publice în vederea îmbogățirii sale personale. O mare parte din banii obținuți ar fi fost plasați în conturi bancare în Elveția. În judecata sa, la a constatat, în special în ceea ce privește reclamantul, că [reclamantul] avea în sarcina sa administrația și controlul asupra fondurilor publice cu caracter rezervat (...) și avea competența exclusivă de a decide cu privire la destinație (...). Caracterul secret al unei mari părți a acestor fonduri este utilizat fără a fi necesar să se justifice în scris caracterul pe care li l-au atribuit, ceea ce a făcut mai ușor pentru cei care, ca și reclamantul, au deținut administrația, așa cum s-a întâmplat în speță. (...) La sfârșitul probelor administrate se dovedește că reclamantul deturnat o parte din fonduri către conturile sale bancare personale (...), pe de altă parte, aceste dovezi au demonstrat, de asemenea, participarea reclamantului la înșelăciune. (...) Acuzația de corupție apare, la rândul său, pe deplin documentată. (...) În ceea ce privește infracțiunile împotriva Trezoreriei Publice, [reclamantul] a acumulat, din cauza activității sale delicvențiale în fruntea Gărzii Civile, un patrimoniu important pe care, conform expertizei, nu l-a declarat la declarația sa privind venitul. Dacă nu era suficient, el a solicitat și a obținut evoluții de argint din partea Trezoreriei Publice. Atât reclamantul, cât și procurorul public și reprezentantul acțiunii populare s-au ocupat de casare. Prin hotărârea din 21 decembrie 1999, Tribunalul Suprem a clasat parțial hotărârea atacată în ceea ce privește obiecțiunile formulate de Ministerul Public și Acuzatorul Popular și a respins recursul prezentat de reclamant cu privire la următoarele motive: În ceea ce privește eventuala lipsă de probe suficiente pentru a ajunge la concluzia vinovăției reclamantului, este necesar să se reamintească faptul că dreptul la prezentarea anumitor probe nu este nelimitat, instanța în cauză fiind competentă să decidă asupra celor pe care le consideră irelevante. În speță, cererea reclamantului de a lua în considerare, în cadrul instanței publice, declarațiile anumitor martori, pe motiv că acestea erau în mod evident irelevante și neimplicate în cauză (...). Aceste decizii sunt perfect motivate. (...) În ceea ce privește cauza reclamantului întemeiat pe principiul non bis in idem Trebuie remarcat faptul că comportamentul său corespunde unui ansamblu de activități delictuale și nu unei singure acțiuni, care [după spusele sale] ar fi fost de două ori pedepsită. Prin urmare, sancțiunea unuia dintre aceste comportamente nu absoarbe pe sine întreaga reprobare pe care o merită întreaga suprafață. Într-adevăr, tribunalul a pus la dispoziție o mare dovadă, atât în ceea ce privește declarațiile martorilor, cât și în ceea ce privește experiența. Aceste dovezi au fost administrate în timpul procesului în conformitate cu garanțiile de immediare, deoralitate și de publicitate. Audiencia Provencial ] în mod suficient motivat printr-o a doua hotărâre pronunțată la aceeași dată, Tribunalul Suprem l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare pentru un delict de falsificare în scris. Restul hotărârii atacate a rămas neschimbată. Invocând articolele 17 (dreptul la libertate), 24 1 (dreptul la un proces echitabil) și 2 (dreptul la prezumția de nevinovăție, la un judecător imparțial și la mijloacele de probă pentru a se apăra) și 25 1 (principiul non bis in idem) din Constituție, reclamantul a formulat un recurs la Tribunalul Constituțional. printr-o decizie motivată din 10 februarie 2003, Curtea Supremă a respins acțiunea. În ceea ce privește dreptul la un judecător imparțial și dreptul la libertate, ea a declarat cauza inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac și a arătat că (...) reclamantul a solicitat recuzarea magistraților înainte de ținerea instanței publice în fața Cu toate acestea, el nu a contestat respingerea cererii sale în recursul său în Casație pe lângă Tribunalul Suprem, deși acesta avea posibilitatea. (...) Prin urmare, recurentul a împiedicat acest Tribunal să se pronunțe pe această temă, n mai târziu de toate căile de atac de care dispunea înainte de a se adresa Tribunalului Constituțional. (...) Acuzația întemeiată pe presupusa arestare neregulamentară a reclamantului în Bangkok în vederea punerii sale la dispoziția autorităților spaniole trebuie, de asemenea, respinsă pentru neobosirea dreptului la libertate. Într-adevăr, reclamantul a invocat acest motiv în diferite etape ale procedurii, fără a ridica acest argument în recursul său în casație Tribunalul Constituțional a respins faptul că, eventual, a încălcat dreptul său de a folosi mijloacele de probă ca fiind lipsite de conținut constituțional. reclamantul s-a limitat la a-și arăta dezacordul cu interpretarea dată de instanțele interne cu privire la dovezile pe care le-a oferit, precum și la aprecierea acestora cu privire la relevanța acestora pentru desfășurarea procesului. Într-adevăr, reclamantul nu a indicat în niciun fel în ce măsură această apreciere ar putea fi nerațională sau arbitrară. În această privință, Tribunalul Constituțional a constatat că deciziile contestate erau suficient de motivate și a considerat că aceasta se referă la o chestiune care aparținea legalității ordinare, pentru care nu era competent. Înalta instanță a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește faptul că este întemeiat pe prezumția de nevinovăție. Într-adevăr, condamnarea reclamantului a avut loc în urma administrării, în cursul procesului, a unui număr de probe aflate în întreținere, pe care instanțele interne le consideraseră suficiente pentru a stabili vinovăția reclamantului. În cele din urmă, în ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 25, Tribunalul Constituțional a confirmat hotărârea Tribunalului Suprem și a adăugat că era necesar, astfel încât să poată aplica principiul non bis idem , că reprobarea celor două fapte se bazează pe un singur temei juridic; ea a luat în considerare că, în speță, actele prin care reclamantul a fost condamnat (deliberat împotriva Trezoreriei Publice, infracțiuni de delapidare de fonduri, infracțiuni de corupție și fraudă) nu au îndeplinit aceste condiții; dreptul intern relevant Constituție art. 17 Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa dacă acest lucru este în conformitate cu dispozițiile prezentului articol și în cazul și sub forma prevăzute de lege art. 24 Orice persoană are dreptul de a obține protecția efectivă a judecătorilor și tribunalelor în exercitarea drepturilor și intereselor sale legitime, fără ca aceasta să poată fi pusă în nici un caz în dreptul de a se apăra. De asemenea, orice persoană are dreptul la judecătorul obișnuit stabilit în prealabil de lege ; ea are dreptul de a se apăra și de a fi asistată de un avocat, de a fi informată cu privire la acuzațiile aduse împotriva ei, de a beneficia de un proces public fără întârzieri nejustificate și însoțit de toate garanțiile, de a utiliza mijloacele de probă adecvate pentru apărarea sa, de a nu contribui la propria sa incriminare sau de a se recunoaște vinovată și de a fi presupus nevinovată. (...) art. 25 Nimeni nu poate fi condamnat sau sancționat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau o infracțiune, o amendă sau o infracțiune administrativă în momentul comiterii unei infracțiuni, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul faptelor GRIEF În special, acesta susține că ordinul de arestare împotriva sa a fost pronunțat de Ministerul Justiției și nu de un judecător, astfel cum este prevăzut de lege. În acest sens, se referă la art. 5 1 din convenție. Invocând art. 6 1, reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a magistraților din cadrul Audiencia Provencial, care a pronunțat sentința la 24 februarie 1998, afirmă că ar fi avut deja cunoștință de cauză în cadrul procedurii de judecată. Reclamantul contestă, de asemenea, faptul că există anumite mijloace de probă propuse în cadrul procedurii publice. Într-adevăr, el nu ar fi avut posibilitatea de a interoga toți martorii cu descărcare de gestiune pe care ar fi dorit, condamnarea nerespectându-și, prin urmare, dreptul la inocență. În acest sens, se referă la art. 6 2 și 3 din convenție. În cele din urmă, reclamantul consideră că condamnarea sa încalcă dreptul său de a nu fi condamnată de două ori de aceleași fapte (principiul non bis in idem) și 1, al cărui text se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în funcție de căile legale și dacă este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei detenții regulate pentru nesupunerea unei ordonanțe pronunțate, în conformitate cu legea, de către o instanță sau în vederea asigurării executării unei obligații impuse de lege dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după executarea acesteia. (...) În măsura în care Tribunalul Constituțional a respins acest motiv pe motiv că reclamantul nu l-a invocat în recursul său în Casație pe lângă Tribunalul Suprem, Curtea consideră că cauza trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Reclamantul ridică mai multe obiecții întemeiate pe art. 6 1, 2 și 3 litera (d) din Convenție, ale cărei părți interesate se citesc astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...), de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide... de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...). Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul în special să... interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină consemnarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați. În primul rând, reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil, în măsura în care judecătorii din cadrul Tribunalului nu ar fi respectat cerința de imparțialitate garantată prin art. 6 din convenție. Curtea constată în această privință că Tribunalul Constituțional a respins litigiul pentru neobosire, întrucât reclamantul nu l-a invocat în recursul său în casare. Prin urmare, acesta trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, de anumite dovezi propuse în timpul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 se analizează în anumite aspecte ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alineatul (1) ( Allenet de Ribemont c. Franța, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A n 308, p. 16, § 35 și Van Geysegem c. Belgia, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Rec., 1999-I, p. 129, § 27). Prin urmare, este necesar să se examineze obiecțiunile reclamantului din perspectiva alineatelor (2) și (3) litera (d) coroborate cu principiile inerente alineatului. Curtea dorește să sublinieze în această privință că, deși Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează în același timp eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care intră, prin urmare, în principal în domeniul dreptului intern și al instanțelor naționale (a se vedea Schenk Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A n 140, p. 29, § 45-46 și Vidalc. Belgia , Hotărârea din 22 aprilie 1992, seria A n 235-B, § 33.3 În această privință, Comisia constată că condamnarea reclamantului a avut loc în urma unei proceduri contradictorii și pe baza unor dovezi dezbătute în instanță, pe care instanțele interne le-au considerat suficiente pentru a stabili vinovăția reclamantului. În plus, ei și-au motivat pe deplin hotărârile, care nu par a fi neraționale sau arbitrare (a se vedea mutatis mutandis, Sala i Grisso c. Spania (dec.), n 78023/01, 3 decembrie 2002). Întradevăr, așa cum Tribunalul Constituțional a ridicat, atât la l Având în vedere cele de mai sus, aceste obiecțiuni trebuie să fie respinse ca fiind în mod clar nefondate, în conformitate cu art. 35 3 din convenție. Reclamantul consideră în sfârșit că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte (principiul non bis in idem). Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional. De asemenea, nu este pedepsită nici o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comisă încălcarea dreptului comunitar Curtea arată că, deși reclamantul își ridică vinovăția sub unghi de precepte. principiul non bis in idem este garantat numai prin art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție, protocol pe care Spania nu l-a ratificat până în prezent. Această parte a cererii este, prin urmare, incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea de inadmisibilitate. Michael O a lui Boyle Nicolas Bratza modulier președinte