CtEDO 03.11.2005 AI

NIKOLOV c. BULGARIE

RESPONDENT
BGR
HOTĂRÂRE
03.11.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
NIKOLOV c. BULGARIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

cererilor nr. 68079/01

prezentate de Nikola Tzenov NIKOLOV

împotriva Bulgariei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), sesizată pe 3 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din:

Dg. C.L. Rozakis, președinte,

Me F. Tulkens,

Dl. P. Lorenzen,

Me N. Vajić,

Dg. A. Kovler,

judecători,

și Dl. S. Nielsen,

grefier de secțiune,

Având în vedere petiția susmenționată depusă pe 14 decembrie 2000,

După deliberații, pronunță următoarea hotărâre:

Reclamantul, dl. Nikola Tzenov Nikolov, este cetățean bulgar, născut în 1948. Este în prezent deținut la penitenciarul din Sofia unde execută o pedeapsă cu închisoare.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1989, reclamantul a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru tentativă de omor asupra mamei sale; o lovise cu cuțitul. Ca urmare a recursului în grație formulat de mama sa, reclamantul a fost eliberat printr-un decret al președintelui Republicii datat 11 ianuarie 1995.

Pe 19 mai 1995, reclamantul a fost arestat la domiciliul seu sub suspiciune de parricid. I se imputa, în special, că-și aruncase mama din fereastră din apartamentul situat la etajul șase al unei clădiri.

Potrivit reclamantului, polițiștii ar fi sfărâmat ușa de intrare a domiciliului seu și l-ar fi bătut înainte de a-l duce la secția de poliție. Susține, de asemenea, că rănile sale au fost tratate la Centrul Medical de Urgență din Sofia.

Interogați la stadiul anchetei și în faza judiciară, polițiștii care l-au arestat pe reclamant au declarat că, după comiterea infracțiuni, reclamantul se încuisese în apartament și refusase să se predea. Mai mulți polițiști și pompieri se aflau pe față și încercau să-l convingă să-și deschidă ușa; posibilitatea de a penetra apartamentul prin fereastră fusese de asemenea luată în considerare. După mai multe tentative fără succes de a-l convinge pe reclamant să se predea, polițiștii hotărâseră să penetreze cu forța domiciliul lui, temând că ar putea să se sinucidă cum deja făcuse în 1988. Reclamantul nu opusese rezistență la arrest și fusese imediat dus la un spital psychiatric. Ulterior, a fost dus la Centrul Medical de Urgență unde o mostră de sânge a fost prelevată pentru a stabili alcoolemia.

Pe 19 mai 1995, poliția a inspectat locul infracțiuni. Ziua următoare, reclamantul a fost trimis în judecată pentru omor calificat și plasat în arest preventiv. A fost interogat în prezența unui avocat din oficiu. Mai mult, ancheta a audiat fratele reclamantului.

Autopsiei victimei a avut loc pe 22 mai 1995. O expertise dactilografică a fost ordonată la o dată necomunicată în mai 1995; raportul expertului a fost întocmit pe 26 mai 1995.

Aparent, în iunie 1995, o analiză a sângelui preluat de pe reclamant după arestare a fost ordonată pentru a determina alcoolemia la momentul comiterii infracțiuni.

În iulie 1995, anchetă a interogat unu dintre polițiștii care au efectuat arestarea.

Pe 1 august 1995, reclamantul i s-a desemnat un avocat nou. A fost interogat din nou pe 22 august 1995; reclamantul a susținut că fusese maltratatan de polițiști puțin după arestare.

De mai mult, din documentele dosarului rezultă că în iulie și august 1995, autoritățile de urmărire au încercat să identifice martori ai incidentului.

Pe 18 și 19 septembrie 1995, reclamantul a luat cunoștință din elementele dosarului. De asemenea, a declarat că dorește să-și angajeze un avocat de alegere. Aparent, ulterior, reclamantul a renunțat la această schimbare, deoarece în lunile următoare a fost reprezentat de același avocat.

Pe 2 octombrie 1995, anchetă propus trimiterea cauzei în fața tribunalului. Printr-o ordonanță din 23 octombrie 1995, procurorul care superviza ancheta renvoi dosarul pentru o completare a urmăririi, estimând că trebuia ordonată o expertise biomecani și că mai mulți martorii în apărare trebuiau interogați.

Pe 18 ianuarie 1996, anchetă ordonă o expertise biomecani pentru a stabili mecanismul căderii victimei. Expertul și-a întocmit raportul pe 19 aprilie 1996. A concluzionat că victima căzuse din fereastră după ce fusese împinsă de o altă persoană; potrivit mărturiilor culese, corpul ei lovise obiecte suspendate la ferestre ale etajelor patru și cinci înainte de a se prăbuși pe pământ. Reclamantul expune că concluziile expertului se bazau numai pe mărturiile vecinilor și că obiectele în cauză (o antenă de televiziune și o frânghie de spălat suspendată peste terasa apartamentului situat la etajul patru) nu au fost niciodată versate în dosar ca piese de dovadă materiale.

Pe 12 iunie 1996, reclamantul a luat cunoștință din elementele dosarului, în prezența avocatului. La cererea sa, procedura a continuat pe 4, 9 și 10 iulie 1996. Reclamantul refuzase să semneze procesele-verbale întocmite pe 4 și 10 iulie, atestând că luase cunoștință din piesele dosarului, sub motivul că autoritățile de urmărire nu i arătaseră certificatul de deces al mamei sale. Procesele-verbale au fost semnate de consilierul seu.

La o dată necomunicată, reclamantul a fost trimis în fața tribunalului orașului Sofia.

Ședințe au fost ținute pe 6 martie și 18 iunie 1997, 15 ianuarie, 17 iunie și 10 decembrie 1998, 12 ianuarie, 15 aprilie, 27 mai și 4 noiembrie 1999.

În noiembrie 1999, președintele formației a ieșit la pensie. De asemenea, alt membru al colegiului a fost pus în concediu de boală. Cauza a fost atunci atribuită unei alte formații a aceleiași jurisdicții care a procedurat la un proces din nou (de novo).

Pe 9 februarie 2000, cauza a fost amânată la cererea avocatului reclamantului.

Pe 1 și 2 iunie, precum și pe 8 septembrie 2000, tribunalul a audiat mai mulți martorii, precum și experți medicali și tehnici. Polițiștii care au efectuat arestarea reclamantului au fost, de asemenea, interogați.

De mai mult, reclamantul i s-a desemnat un avocat nou; noul consilier al declarat că s-a întâlnit cu acuzatul și luase cunoștință din dosar.

Pe 6 noiembrie 2000, cauza a fost pusă în deliberare. Reclamantul a cerut recuzarea noului avocat sub motivul că acesta nu cunoștea cauza și că lucra sub ordinele parchetului. Tribunalul refuzase a acorda curs acestei cereri, constatând că avocatul fusese desemnat la ședința anterioară, la cererea expresă a interesatului care, după ce revocase mandatul reprezentantului, doreia să i se desemne un avocat din oficiu.

Cauza a fost pusă în deliberare și, printr-o sentință pronunțată aceeași zi, tribunalul a recunoscut pe reclamant vinovat de parricid în stare de recidivă și l-a condamnat la închisoare pe viață.

Reclamantul a declarat apel. Contesta constatările de fapt ale tribunalului de primă instanță și susținea că mama sa se sinucisese. Susținea, în particular, că nu existau martori direcți ai incidentului și că concluziile tribunalului se bazau pe "ipotezele" experților privind mecanismul căderii.

Pe 7 iunie 2001, curtea de apel din Sofia a confirmat sentința atacată, estimând că constatările tribunalului orașului Sofia erau logice și corroborate de ansamblul elementelor dosarului, adică mărturiile vecinilor privind relațiile dintre reclamant și mama sa și evenimentele care avuseseră loc chiar înainte și după incident, precum și rapoartele expertizelor medicale, dactilografice și biomecani.

Reclamantul s-a pourvut în casație; susținea că nu avusese posibilitatea să luă cunoștință din elementele dosarului la stadiul anchetei, că obiectele pe care corpul mamei sale le lovise în cădere nu făceau parte din elementele dovezilor materiale și că concluziile tribunalului se bazau pe "ipotezele" prezentate de experți. De mai mult, se plângea de anumite neregularități procedurale legate de inspecția locului.

Printr-o hotărâre din 11 martie 2002, Curte Supremă de Casație, judecând în ultimă instanță, a respins recursul. Înalta jurisdicție estimă că inspecția fusese condusă în conformitate cu legea relevantă și constata că reclamantul avusese posibilitatea să luă cunoștință din elementele dosarului anchetei, acest fapt fiind certificat de consilierul seu și de anchetă. În sfarsit, a concluzionat că constatările de fapt ale instanțelor pe fond erau corroborate de elementele dovezilor culese.

La o dată nespecificată, reclamantul a depus la parchetul general un recurs în redeschiderea procedurii. Printr-o scrisoare datată 24 februarie 2004, a fost informat despre respingerea cererii.

Reclamantul a fost arestat pe 19 mai 1995. Pe 20 mai 1995, reclamantul a fost plasat în arest preventiv de o anchiletă a serviciului de instrucție regional. Măsura provizorie a fost confirmată de parchet pe 12 iulie 1995.

O primă cerere a reclamantului împotriva măsurii provizoare a fost respinsă de tribunalul de district din Sofia, judecând în cameră, pe 23 mai 1996.

Cereri noi au fost respinse la ședințele din 15 ianuarie 1998, 17 iunie 1998, 10 decembrie 1998, 27 mai 1999. Tribunalul și-a bazat deciziile pe art. 152 din Codul de procedură penală care la acea vreme prevedea plasarea automată în arest preventiv a persoanelor trimise în judecată pentru o infracțiune intenționată gravă comisă în stare de recidivă.

Reclamantul a formulat o nouă cerere de eliberare la ședința care s-a ținut pe 1 și 2 iunie 2000. Tribunalul refuzase a acorda curs cererii, bazând-se pe gravitatea faptelor imputate, riscul comiterii de noi infracțiuni și pericolul de fuga. Acordase o importanță deosebită faptului că reclamantul comisese infracțiunea în trei luni după eliberarea din închisoare după ispășirea unei pedepse de închisoare, și declărații ale sale în fața experților psihiatri cărora le asigurası că nu ar comparate în fața tribunalului. În sfarsit, tribunalul observi că întârzierile în desfășurarea cauzei erau justificate de necesitatea de audia mai mulți martorii.

Ordonanța a fost confirmată de curtea de apel din Sofia pe 19 iunie 2000.

Aparent, pe 23 iunie 2000, reclamantul a formulat un nou recurs împotriva măsurii în care contesta inter alia decizia curții de apel din 19 iunie 2000. Pe 3 iulie 2000, judecătorul raportor încărcat cu cauza penală a declarat recursul inadmisibil ca tardiv, estimând că era vorba de un recurs împotriva deciziei de respingere a cererii de eliberare, pronunțată pe 2 iunie 2000.

Pe 7 iulie 2000, reclamantul a formulat un recurs împotriva ordonanței de inadmisibilitate pe care o depusese la cancelaria tribunalului orașului Sofia pe 11 iulie 2000. Recursul a fost transmis din oficiu curții de apel din Sofia care, pe 19 iulie 2000, a infirmat decizia inadmisibilității, estimând că recursul din 23 iunie 2000 era o nouă cerere de eliberare și nu un recurs împotriva deciziei din 2 iunie 2000, și a ordonat retrimiterea la tribunalul orașului Sofia. Evoluția ulterioară a procedurii nu este cunoscută.

Un nou recurs împotriva arestului preventiv a fost respins la ședința din 8 septembrie 2000 sub motivul că nu existau elemente noi justificând eliberarea. Pe 20 septembrie 2000, recursul sa împotriva acestei ordonanțe a fost respins de curtea de apel din Sofia care estimei că durata arestului era rezonabilă în vederea gravității acuzațiilor, pedeapsei pasibile și dificultăților legate de culegerea dovezilor.

Reclamantul a fost recunoscut vinovat și condamnat la închisoare pe viață pe 6 noiembrie 2000.

În vertu art. 116 §1 din Codul Penal, parricidulul, la fel ca omorul comis în stare de recidivă, este pasibil de o pedeapsă de închisoare de la cincisprezece ani la viață.

art. 152 §1 din Codul de Procedură Penală (CPP), în redactarea sa înainte de 1 ianuarie 2000, prevedea plasare în arest preventiv a persoanelor acuzate de o infracțiune pasibilă de o pedeapsă de închisoare. Pentru infracțiunile intenționat grave, adică pedepse cu mai mult de cinci ani, plasarea în arest era automată, cu excepția atunci când orice pericol de fugă, entrave la anchetă sau comitere de o nouă infracțiune era exclus. În ceea ce privește alte infracțiuni, plasare în arest era ordonată doar atunci când realizarea unui asemenea pericol era verosimilă.

art. 152 §3, introdus printr-un amendament intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2000, prevede modificare măsurii atunci când pericolul de fugă sau comitere de o nouă infracțiune este exclus.

art. 152a CPP, introdus prin amendamentul intrat în vigoare pe 12 august 1997, prevede dreptul pentru orice persoană plasată în arest preventiv de a introduce un recurs judiciar împotriva arestului. Tribunalul examinează cererea la o ședință publică cu citare a părților, în termen de trei zile de la primirea cererii la cancelarie. De la 1 ianuarie 2000, deciziile tribunalului de primă instanță asupra recursurilor sunt susceptibile de apel.

Articolele 128 la 131 din Codul Penal (CP) erigează în infracțiuni penale faptul de a cauzain intenționat altora răniri grave, medii sau ușoare. Comitere acestor fapte de o o poliție sau o funcționar în exercitarea funcțiuni sale constituie o calificare agravată a infracțiuni.

Conform art. 186 la 190 CPP, o procedură penală este angajată când autoritățile se află în prezența unui motiv legal (законен повод) și a unor elemente suficiente indicând că o infracțiune penală a fost comisă (достатъчно данни).

Motivul legal poate fi o denunțare (съобщение) adresată procurorului sau anchetei că o infracțiune a fost comisă, o publicație în presă, declarații făcute de autorul infracțiuni sau cunoașterea directă de procuror sau anchetă a indiciilor unei infracțiuni.

Denunțarea poate fi scrisă sau verbală. Denunțările scrise trebuie să poarte semnătura autorului. Denunțările efectuate verbal sunt consemnate într-un proces-verbal care este semnat de autor și autoritate care o primește.

Pentru cea mai mare parte a infracțiunilor grave și pentru toate care bănuiește au fost comise de funcționari în exercitarea funcțiuni, urmăririle penale nu pot fi intentate de o persoană privată, doar decizia unui procuror putând le declanșa (art. 56 și 192 CPP, art. 161 CP).

Când refuzi angajare urmăriri penale, procuror informează imediat persoană, autor denunțării (art. 194 §2 CPP).

Persoană implicată poate introduce un recurs împotriva refuzului de a urmări în fața procurorului superior, care este competent pentru a ordona deschiderea unei anchete (art. 194 §3).

art. 170 din Codul Penal reprimă introducere în locuința altora prin folosire forță, amenințări, artificiu, mijloace tehnice sau prin abuz putere și prevede o pedeapsă de trei ani închisoare. Pedepse mai grele sunt prevăzute atunci când introducere are loc seara, de o persoană înarmată sau în grup.

art. 76 §1 (2) a legii privind ministerul Internelor stipulează că forțele poliției pot introduce într-o locuință fără a fi obținut anterior acordul proprietarului atunci când trebuie să procedeze la arestare o persoană suspectată de a fi comis o infracțiune gravă.

"Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la §1 c) articolului (...) are dreptul a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberare poate fi subordonată unei garanții asigurând comparate persoanei în fața ședinței."

Reclamantul se plânge de asemenea omisiune tribunalului orașului Sofia a se conforma instrucțiunilor curții apel de a examina recursul împotriva detenție preventiv formulat pe 23 iunie 2000. Invocă art. 5 § 4, care se citește după cum urmează:

"Orice persoană lipită libertate prin arrest sau detenție are dreptul introduce recurs în fața tribunal, pentru ca pronunțe cu grabă asupra legalității detenție și ordone eliberare dacă detenție este ilegală."

În sfarsit, se plânge durata procedurii penale angajat împotriva, invocând art. 6 § 1 din Convenție, care dispune în părți relevante după cum urmează:

"Orice persoană dreptul cauza să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care hotărî (...) temeinicia orice acuzație în materie penală adusă împotriva."

În stadiul actual dosarului, Curtea nu se considera în stare pronunțe admisibilitate și consider necesar comunica aceste parte cererilor Guvernul pârât în conformitate art. 54 § 2 b) regulament.

"Niciuna nu poate supusă tortură nici la pedepse sau tratamente inhumane degradante."

De mai mult, susține că intruziune polițiștilor apartament constituie violare art. 8 din Convenție, care se citește după cum urmează:

"1. Orice persoană dreptul respectare vieții private și familiale, domicilului și corespondenței.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor recururi interne enunțată la art. 35 din Convenție impune persoanelor care doresc intenta împotriva unui Stat o acțiune în fața organism judiciar sau arbitral internațional obligația utilizare anterior recursurile pe care le ofere sistemul juridic țării. Deci, grief pe care se intenționează sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în esență, formele și termenii prescriși dreptul intern, în fața autorităților naționale corespunzătoare (Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). De mai mult, pentru ca se poată considera că respectat aceste reguli, un reclamant trebuie se prevaleze recursurilor normal disponibile și suficiente pentru permite obținere reparație violării ce le alege (hotărâre Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-VI, pp. 2275-2276, §§ 51-52).

Curtea observă că dreptul penal bulgar reprimă acte maltratare infligite altora, precum și introducere în locuința altora prin folosire forță. Cu toate acestea, în cazul de față, reclamantul nu depus la autoritățile competente parquet sau instrucție o plângere solicitând angajare urmăriri penale împotriva polițiștilor care i-ar fi infligiat maltratare după intruziune forță apartament. Or, interesatul nu susține că aceste cale fusese principiu lipsită eficacitate. Qui pis, era asistat avocat, care putea consilia cu privire cale urmată, pe tot parcurs procedurii penale diligentate împotriva.

În vederea aceste circumstanțe, Curtea estimează că în cazul de față reclamantul nu valabil epuizat recursurile pe care le dispunea dreptul intern și că aceste griefuri trebuie respinse pentru neepuizare căilor recururi interne, în aplicare art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Amână examinare griefurilor reclamantului bazate pe art. 5 § 3, privind durata arestului preventiv, art. 5 § 4 privind examinare recursului din 23 iunie 2000, și art. 6 § 1, privind durata procedurii penale;

Declară petiția inadmisibilă pentru restul.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă