TABET c. FRANCE

TABET c. FRANCE (CtEDO, 2005)

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 12922/03 prezentate de Abderhamane TABET împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 aprilie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Abderhamane Tabet, este un resortisant francez, născut în 1956 și rezident în Meyrilla. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: 1. Procedura penală la 7 iunie 2000 la ora trei dimineața, reclamantul, care a fost condus cu viteză maximă, a fost interpelat de o patrulă de poliție care, acționând la instrucțiunile unui ofițer de poliție judiciară, a interceptat vehiculul. Reclamantul, aflat în stare de ebrietate, a fost imediat reținut după ce a fost examinat de către un medic care a demonstrat necesitatea de a se dezgheța. El a fost supus unui test de depistare cu ajutorul unui etilometru care a dezvăluit prezența în aer expirat a unui nivel de alcool pur de 0,87 miligrame pe litru de aer, mai mare decât nivelul legal stabilit la 0,40 La ora șapte dimineața, reclamantului i s-a comunicat drepturile. La 11 septembrie 2000, reclamantul a fost chemat în fața tribunalului corecțional din Marsilia pentru conducerea unui vehicul aflat sub jurisdicția unui stat alcoolic caracterizat. La 12 februarie 2001, Tribunalul a ținut o audiere publică în cursul căreia cele două consilii ale reclamantului au fost ascultate în pledoaria lor, solicitând o suspendare să se pronunțe în așteptarea deciziei judecătorului administrativ sesizat la 3 august 2000 cu privire la validitatea controlului poliției și ridicând nulitatea procedurii. Printr-o hotărâre contradictorie din 12 martie 2001, Tribunalul a pronunțat nulitatea verificărilor efectuate prin intermediul unui lat-etilometru și l-a trimis înapoi pe reclamant în scopul urmăririi penale. La 7 mai 2001, procurorul general s-a apropiat de tribunalul judecătoresc din Aix-en-Provence a făcut apel la această decizie. La data de 7 septembrie 2001, reclamantul a fost chemat să se prezinte în fața instanței de judecată la primăria din Marsilia, după ce s-au făcut cercetări și verificări de reședință la adresa lacului. La 7 septembrie 2001, reclamantul a fost chemat să se prezinte în fața instanței de judecată. La 6 decembrie 2001 a avut loc o audiere publică în cursul căreia cele două consilii ale reclamantului au fost ascultate în observațiile lor. Președintele Camerei a 7-a de apeluri corecționale a indicat, de asemenea, că hotărârea va fi pronunțată la 31 ianuarie 2002; în acea zi, în ședință publică, președintele a amânat pronunțarea deciziei Curții la o audiere din 21 februarie 2002. În cadrul concluziilor sale, reclamantul încheie în primul rând la la mai întâi la la mai multe la cererea procurorului general (în acest sens s-ar fi întemeiat pe o dispoziție din Codul de procedură penală privind recursul la hotărârile judecătorești ale poliției și nu pe cele pronunțate în materie corecțională) și la nulitatea citației (în care se afirmă că nu a fost verificată realitatea domiciliului său). El a recidivat apoi excepțiile ridicate în primă instanță privind suspendarea și nulitatea procedurii, pentru încălcarea normelor de competență teritorială, întârzierea notificării drepturilor de păstrare la vedere, falsa calitate a agenților interpelatori de poliție judiciară, și nulitatea verificărilor efectuate cu ajutorul etilometrului (neefectuarea de screening prealabil al la Procesul-verbal și numărul de identificare. În cele din urmă, a ajuns la concluzia relaxării sale, susținând că dovada de decădere reprovocată nu a fost raportată. La 21 februarie 2002, instanța de apel din Aix-en-Provence a luat decizia sa. Aceasta a declarat că recursul a fost formulat în termenele și formele prevăzute de dreptul intern, că presupusa nulitate a citatului nu putea aduce atingere inculpatului, în măsura în care acesta din urmă, citat prin exploatare executorie, a fost reprezentat în instanță de doi avocați care prezentaseră concluzii și că cererea de suspendare a hotărârii era lipsită de orice temei, controlul poliției efectuat la 7 iunie 2000 fiind în mod necesar în sarcina poliției judiciare și nu a poliției administrative, așa cum îl susținea reclamantul. În ceea ce privește celelalte nule ale procedurii, Curtea a considerat că notificarea tardivă a drepturilor în timpul detenției a devenit necesară din cauza stării de beție a reclamantului, că verificările destinate să stabilească starea alcoolică a acestuia din urmă erau perfect regulate și a respins excepțiile întemeiate pe încălcarea normelor privind competențele teritoriale și pe calitatea agenților de poliție judiciară ai agenților interpelatori ca fiind în mod evident nefondați. Pe fond, ea a declarat reclamantul vinovat și l-a condamnat la două luni de închisoare cu suspendare și la o amendă de 900 EUR; de asemenea, a suspendat permisul de conducere al pârâtului pentru o perioadă de 18 luni, limitând această suspendare la conducerea în afara activității profesionale. Reclamantul, reprezentat de un avocat în cadrul Consiliilor, a formulat un recurs în casație redactat de către grija sa. El a dezvoltat cincisprezece mijloace de casare, mai ales ansamblul excepțiilor de nulitate ridicate în recurs ; adăugând la aceasta, el a solicitat o suspendare să se pronunțe ca urmare a depunerii la 28 august 2002 a unei plângeri cu constituție de parte civilă împotriva ofițerilor de poliție în cauză și a adresat Tribunalului de Primă Instanță că nu a efectuat o anchetă de personalitate împotriva sa, că a omis să se pronunțe asupra motivului întemeiat pe incompetența ofițerilor de poliție menționați anterior, că decizia sa era pătată de contradicții și că componența camerei de apeluri corecționale în timpul deliberărilor era diferită de cea care a participat la dezbateri. Prin hotărârea din 29 octombrie 2002, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul, motivând decizia sa după cum urmează Cu privire la primul motiv de Casație [referitor la cererea de suspendare de a se pronunța] Așteptând ca acest motiv, care nu critică nicio dispoziție a hotărârii atacate, să nu poată decât să fie respins cu privire la al patrulea motiv de casare (...) Așteptând ca mențiunile din hotărârea atacată să pună Curtea de Casație în măsură să se asigure că aceiași judecători au participat la dezbateri și la deliberări și că hotărârea a fost citită de către un judecător, în conformitate cu art. 485 din Codul de procedură penală că, prin urmare, motivul lipsește de fapt [pe alte mijloace de casare] Mijloacele fiind reunite Așteptându-se ca hotărârile atacate să pună Curtea de Casație în măsură să se asigure că instanța de apel a răspuns, fără a fi insuficientă sau contradictorie, liderilor perfidi ai concluziilor pe care a fost sesizată și caracterizat în toate elementele sale, atât materiale, cât și emoționale, infracțiunea pe care a declarat-o inculpatul vinovat De unde rezultă că mijloacele, care se limitează la a pune la îndoială aprecierea suverană, de către judecătorii din fond, faptele și circumstanțele cauzei, precum și elementele de probă dezbătute în contradictoriu, nu pot fi acceptate și se așteaptă ca hotărârea să fie în mod regulat în forma respinge recursul (...) Printr-un decret prefectorial din 7 iunie 2000, notificat la 5 iulie 2000, prefectul Bouches-du-Rhone, ca urmare a arestării reclamantului, a luat o măsură de suspendare a permisului de conducere de la mai mult de 4 luni, de la 7 iunie la 6 octombrie 2000. La 3 august 2000, reclamantul sesizează instanțele administrative cu privire la o hotărâre judecătorească cu privire la anularea lacuiului menționat anterior și cu privire la condamnarea la plata acestui permis sub restricție. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Tribunalului Administrativ din Marsilia. La 2 mai 2003, jandarmeria națională de la Gardanne a emis reclamantului un permis de percheziție. Prin scrisoarea din 6 septembrie 2004, procurorul general aproape de tribunalul din Aix-en-Provence a indicat reclamantului că este responsabilitatea sa să se atașeze de serviciile prefecturii Bouches-du-Rhone pentru a-și recupera permisul de conducere. 3. Printr-o cerere din 26 februarie 2003, procurorul general, în apropierea instanței judecătorești Aix-en-Provence, sesizează consiliul de ordine al avocaților din baroul Marsilia cu privire la urmărirea disciplinară a reclamantului. Prin decizia din 19 mai 2003, consiliul a afirmat că faptele reproșate reclamantului nu constituiau o încălcare a onoarei profesionale. La apelul procurorului general, Tribunalul de apel din Aix-en-Provence, printr-o hotărâre din 24 octombrie 2003, a infirmat decizia din 19 mai 2003 și a declarat că faptele reproșate erau legate de o încălcare de onoare caracterizată; prin urmare, a aplicat o condamnare reclamantului. Printr-o hotărâre din 30 martie 2005, prima cameră civilă a Curții de Casație a respins recursul reclamantului, considerând că Tribunalul de apel și-a justificat în mod legal decizia. 4. Plângerile penale La 28 mai 2002, reclamantul a depus o plângere cu constituție de parte civilă împotriva celor doi ofițeri de poliție judiciară care au fost interpelați, șefi de violență voluntară, tratamente degradante și inumane, arestări și detenție arbitrare și false și utilizarea de falsificare de către depozitarul public. Printr-o hotărâre din 27 iunie 2003, camera de laminare a instanței judecătorești din Aix-en-Provence a declarat că judecătorul judecător din Aix-en-Provence a fost incompetent în a cunoaște infracțiuni de violență voluntară și tratamente inumane și a declarat inadmisibilă plângerea penală pentru surplus În această privință, instanța, care aplică o jurisprudență constantă a Curții de Casație, a considerat că nu se putea exercita nicio urmărire în măsura în care instanțele de aplicare a legii au înlăturat deja ilegalitățile denunțate printr-o decizie definitivă În aprilie 2003, reclamantul a depus o plângere simplă la procurorul republicii pentru negare de justiție, discriminare rasială, abuz de autoritate, exces de putere și acțiune împotriva sa. Această plângere a fost clasată fără întârziere la 11 aprilie 2003. La 26 noiembrie 2004, reclamantul a justificat o întrerupere totală a activității pentru depresie nervoasă. De asemenea, a fost exmatriculat din baroul avocaților din Marsilia la acea dată de către Fondul profesional liberal al avocaților. În cele din urmă, la 2 noiembrie 2004, consiliul de ordine a acceptat cererea sa de omisiune a tabloului avocaților din cauza stării sale de sănătate și a desemnat un avocat în calitate de supleant legal al cabinetului său. (1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nici el, nici consiliul său nu au primit raportul consilierului raportor, în timp ce acest document a fost comunicat avocatului general. (2) Invocând articolele 6 și 13 combinate ale Convenției, reclamantul se plânge, sub diferite aspecte, de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în fața instanțelor penale. (3) Într-o scrisoare din 8 februarie 2005, reclamantul se plânge că face obiectul unui tratament discriminatoriu contrar art. 5, 6, 7, 13 și 14 din Convenție, pe motiv că a fost condamnat ilegal la trei pedepse cumulative. h 4. Invocând în esență art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul susține că lipsa deliberată de restituire a permisului său de conducere contravine libertății sale de a merge și de a veni. 5. Într-o scrisoare din 22 ianuarie 2004, reclamantul, invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, se plânge de durata procedurii în fața Tribunalului Administrativ din Marsilia. (6) În sfârșit, invocând art. 8 din Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge că condamnarea pronunțată împotriva sa de instanțele disciplinare constituie o încălcare intolerabilă a onoarei sale și o încălcare a regulii ne bis in idem in que (1) Reclamantul se plânge în fața camerei criminale a Curții de Casație, deoarece nici el, nici consiliul său nu au primit raportul consilierului raportor, în timp ce acest document fusese comunicat avocatului general. * TOATE persoanele au dreptul ca cauza lor să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...). În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamantul se plânge, sub diferite aspecte, de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil în fața instanțelor penale. Reluând toate mijloacele dezvoltate în cadrul recursului său în casare, adaugă că Înalta Instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare. El invocă art. 6 alin. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește de faptul că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) găsește, la fel ca în speță, să se aplice, constituie o Lex specialis în raport cu art. 13 ale cărui garanții sunt absorbite de aceasta (a se vedea Hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 41 și Cordova (n 2) c. Italia, 45649/99, § 71, CEDO 2003. În consecință, nu este necesar să se pronunțe cu privire la litigiul întemeiat pe încălcarea articolului 13 din Convenție, iar Curtea va examina instanța din unghiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea arată, în speță, că reclamantul se limitează la a contesta aplicarea dreptului intern în ceea ce privește admisibilitatea cererii procurorului general în apropierea instanței judecătorești a statului membru în cauză și a citației în fața acestei instanțe, a normelor privind competența teritorială, a calității ofițerilor de poliție judiciară, a derulării custodiei sale, a admisibilității probelor reținute și a componenței camerei de recurs corecțional. În măsura în care pârâtul poate fi înțeles ca având legătură cu aprecierea faptelor și a probelor reținute, cu aplicarea dreptului intern și cu rezultatul procedurii desfășurate în fața instanțelor naționale, Curtea amintește că, în termenii articolului 19 din convenție, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, Hotărârea García Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, n 30544/96, § 28). Comisia constată că reclamantul, asistat de două consilii pe parcursul întregii proceduri în fața instanțelor de judecată, a beneficiat de o procedură contradictorie în fața acestor instanțe și a putut, în mod util, să își prezinte argumentele, care au fost ulterior respinse printr-o hotărâre motivată a Tribunalului de apel din ÕAix-en-Provence. Comisia constată, de asemenea, că Curtea de Casație a răspuns în mod suficient tuturor mijloacelor de perseverență conținute în memoriul amplificativ al reclamantului și, prin urmare, nu și-a încălcat obligația de motivare. În consecință, aceasta consideră că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. (3) Într-o scrisoare din 8 februarie 2005, reclamantul se plânge că face obiectul unui tratament discriminatoriu contrar art. 5, 6, 7, 13 și 14 din Convenție, pe motiv că a fost condamnat în mod ilegal la trei pedepse cumulative. Curtea arată că procedura de care se plânge reclamantul este încheiată printr-o hotărâre a Curții de Casație pronunțată la 29 octombrie 2002. Având în vedere că au trecut mai mult de șase luni între această dată și introducerea scrisorii reclamantului din 8 februarie 2005 care conține obiecțiunile expuse mai sus, Curtea deduce că această parte a cererii este, în orice caz, tardivă și trebuie respinsă în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din convenție. (4) Reclamantul susține că lipsa deliberată de restituire a permisului său de conducere contravine libertății sale de a merge și de a veni. El invocă în esență art. 2 din Protocolul nr. 4, care dispune de oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a alege liber reședința sa. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Curtea ia notă de faptul că, din cauza faptului că reclamantul nu a fost diligent, în măsura în care a întârziat să ia legătura cu serviciile competente în scopul recuperării permisului de conducere. În aceste condiții, Curtea este de părere că persoana în cauză este vădit nefondată, în orice caz, și trebuie să respingă în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. (5) Într-o scrisoare din 22 ianuarie 2004, reclamantul, invocând art. 6 1 din Convenție, se plânge de durata procedurii în fața instanței administrative din Marsilia. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, să aibă ca scop evitarea sau corectarea încălcărilor pretinse împotriva acestora. În speță, recurentul care a omis să introducă o cale de atac în răspunderea statului membru pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție pentru a se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative, Curtea constată că a reieșit că nu a epuizat căile de atac interne (a se vedea în acest sens Broca și Texier-Micault c. Franța, n 27928/02 și 31694/02, 21 octombrie 2003). În cele din urmă, reclamantul se plânge că condamnarea pronunțată împotriva sa de instanțele disciplinare constituie o încălcare intolerabilă a onoarei sale și o încălcare a regulii ne bis in idem. 7, care au dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. Nu poate exista o intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedurile penale din statul membru în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. În primul rând, în ceea ce privește reputaia sau onoarea reclamantului și chiar să presupună că dreptul la reputaie sau la onoare intră în domeniul de aplicare al conveniei, Curtea arată că condamnarea a fost aplicată reclamantului de instanele naionale în cadrul și la sfârșitul unei proceduri disciplinare, având drept scop tocmai să spună dacă faptele reprovocate erau legate de o decădere profesională caracterizată care ar putea duce la o sanciune. În aceste condiții, Curtea este convinsă că, în circumstanțele speței, reputația reclamantului a fost pe deplin justificată. În ceea ce privește restul, procedura disciplinară de care a făcut obiectul recurentului, care nu poate fi considerată o acuzație în materie penală, rezultă că acesta din urmă nu a fost judecat sau pedepsit penal de instanțele disciplinare în condiții contrare articolului 4 din Protocolul nr 7 (a se vedea Gonzalez c. Franța, (dec.), nr 38378/97, 9 septembrie 1998). 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea . Dolle A.B. Baka Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

12922/03

présentée par Abderrhamane TABET

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 novembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

R.

Türmen

,

K.

Jungwiert

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 avril 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Abderrhamane Tabet, est un ressortissant français, né en 1956 et résidant à Meyreuil.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 7 juin 2000 à trois heures du matin, le requérant, roulant à vive allure, fut interpellé par une patrouille de police qui, agissant sur les instructions d’un officier de police judiciaire, intercepta le véhicule. Le requérant, en état d’ivresse, fut immédiatement placé en garde à vue après avoir été examiné par un médecin ayant attesté de la nécessité d’un dégrisement. Il fut soumis à l’épreuve de dépistage à l’aide d’un éthylomètre qui révéla la présence dans l’air expiré d’un taux d’alcool pur de 0,87 milligramme par litre d’air, supérieur au taux légal fixé à 0,40

; à sept heures du matin, le requérant se vit notifier ses droits.

Le 11 septembre 2000, le requérant fut cité à comparaître devant le tribunal correctionnel de Marseille pour conduite d’un véhicule sous l’empire d’un état alcoolique caractérisé. Le 12 février 2001, le tribunal tint une audience publique au cours de laquelle les deux conseils du requérant furent entendus en leur plaidoirie, sollicitant un sursis à statuer dans l’attente de la décision du juge administratif saisi le 3 août 2000 sur la validité du contrôle de police, et soulevant la nullité de la procédure.

Par un jugement contradictoire du 12 mars 2001, le tribunal prononça la nullité des vérifications effectuées au moyen de l’éthylomètre et renvoya le requérant des fins de la poursuite.

Le 7 mai 2001, le procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence interjeta appel de cette décision. L’acte d’appel fut signifié par ministère d’huissier à la mairie de Marseille, après que des recherches et vérifications de domicile de l’intéressé se soient révélées infructueuses. Le 7 septembre 2001, le requérant fut cité à comparaître par exploit d’huissier devant ladite cour d’appel. Le 6 décembre 2001 se tint une audience publique au cours de laquelle les deux conseils du requérant furent entendus en leurs observations. Le président de la 7

ème

chambre des appels correctionnels indiqua également que l’arrêt serait prononcé le 31 janvier 2002

; ce jour là, en audience publique, le président reporta le prononcé de la décision de la cour à une audience du 21 février 2002.

Dans le cadre de ses conclusions, le requérant conclut tout d’abord à l’irrecevabilité de l’appel du procureur général (en ce qu’il aurait été fondé sur une disposition du code de procédure pénale relative à l’appel des jugements de police et non de ceux rendus en matière correctionnelle) et à la nullité de la citation à comparaître (alléguant l’absence de vérification de la réalité de son domicile). Il reprit ensuite les exceptions soulevées en première instance relatives au sursis à statuer et à la nullité de la procédure, pour violations des règles de compétence territoriale, tardiveté de la notification des droits du gardé à vue, fausse qualité des agents interpellateurs de police judiciaire, et nullité des vérifications effectuées au moyen de l’éthylomètre (défaut de dépistage préalable de l’imprégnation alcoolique par air expiré, défaut de mention de la dernière date de révision de l’appareil, absence d’heure d’établissement de

procès-verbal et de numéro d’identification). Il conclut enfin à sa relaxe, soutenant que la preuve de l’infraction reprochée n’était pas rapportée.

Le 21 février 2002, la cour d’appel d’Aix-en-Provence rendit sa décision. Elle déclara que l’appel avait été formé dans les délais et les formes prescrits par le droit national, que la prétendue nullité de la citation ne pouvait faire grief au prévenu dans la mesure où celui-ci, cité par exploit d’huissier, avait été représenté à l’audience par deux avocats qui avaient déposé des conclusions, et que la demande de sursis à statuer était dénuée de tout fondement, le contrôle de police opéré le 7 juin 2000 relevant nécessairement de la police judiciaire et non de la police administrative comme le soutenait le requérant. Sur les autres nullités de la procédure, la cour considéra que la notification tardive des droits lors de la garde à vue avait été rendue nécessaire du fait de l’état d’ébriété du requérant, que les vérifications destinées à établir l’état alcoolique de ce dernier étaient parfaitement régulières, et rejeta les exceptions tirées d’une violation des règles de compétences territoriales et de la qualité d’agents de police judiciaire des agents interpellateurs comme étant manifestement mal fondées. Sur le fond, elle déclara le requérant coupable et le condamna à deux mois d’emprisonnement avec sursis et à une amende de 900 euros

; elle prononça également la suspension du permis de conduire du prévenu pour une durée de 18 mois, en limitant cette suspension à la conduite en dehors de l’activité professionnelle.

Le requérant, représenté par un avocat aux Conseils, forma un pourvoi en cassation rédigé par ses soins. Il y développa quinze moyens de cassation, reprenant pour l’essentiel l’ensemble des exceptions de nullité soulevées en appel

; y ajoutant, il sollicita un sursis à statuer du fait du dépôt le 28 août 2002 d’une plainte avec constitution de partie civile contre les agents de police concernés, et fit grief à la cour d’appel de n’avoir pas diligenté une enquête de personnalité à son encontre, d’avoir omis de statuer sur le moyen tiré de l’incompétence des agents de police susmentionnés, de ce que sa décision était entachée de contradictions et de ce que la composition de la chambre des appels correctionnels lors du délibéré était différente de celle ayant participé aux débats.

Par un arrêt du 29 octobre 2002, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi, en motivant sa décision comme suit

:

«

Sur le premier moyen de cassation [relatif à la demande de sursis à statuer]

;

Attendu que ce moyen, qui ne critique aucune disposition de l’arrêt attaqué, ne peut qu’être écarté

;

Sur le quatrième moyen de cassation (...)

;

Attendu que les mentions de l’arrêt attaqué mettent la Cour de Cassation en mesure de s’assurer que les mêmes magistrats ont participé aux débats et au délibéré, et que l’arrêt a été lu par l’un d’eux, en application de l’article 485 du Code de procédure pénale

;

Que, dès lors, le moyen manque en fait

;

[Sur les autres moyens de cassation]

;

Les moyens étant réunis

;

Attendu que les énonciations de l’arrêt attaqué mettent la Cour de Cassation en mesure de s’assurer que la cour d’appel a, sans insuffisance ni contradiction, répondu aux chefs péremptoires des conclusions dont elle était saisie et caractérisé en tous ses éléments, tant matériels qu’intentionnel, le délit dont elle a déclaré le prévenu coupable

;

D’où il suit que les moyens, qui se bornent à remettre en question l’appréciation souveraine, par les juges du fond, des faits et circonstances de la cause, ainsi que des éléments de preuves contradictoirement débattus, ne sauraient être admis

;

Et attendu que l’arrêt est régulier en la forme

;

Rejette le pourvoi

;

(...) »

Par un arrêté préfectoral du 7 juin 2000, notifié le 5 juillet 2000, le préfet des Bouches-du-Rhône, suite à l’arrestation du requérant, prit une mesure de suspension du permis de conduire de l’intéressé pour une durée de 4 mois, du 7 juin au 6 octobre 2000.

Le 3 août 2000, le requérant saisit les juridictions administratives d’une requête tendant à l’annulation de l’arrêté précité et à la condamnation de l’Etat à lui restituer ledit permis sous astreinte. La procédure est toujours pendante devant le tribunal administratif de Marseille.

Le 2 mai 2003, la gendarmerie nationale de Gardanne remit au requérant un permis «

blanc

» aux fins de pouvoir conduire sa voiture dans le cadre de son activité professionnelle. Par une lettre du 6 septembre 2004, le procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence indiqua au requérant qu’il lui appartenait de prendre attache avec les services de la préfecture des Bouches-du-Rhône afin de récupérer son permis de conduire.

Par une requête du 26 février 2003, le procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence saisit le conseil de l’ordre des avocats au barreau de Marseille de poursuites disciplinaires à l’encontre du requérant.

Par décision du 19 mai 2003, le conseil dit que les faits reprochés au requérant ne constituaient pas des manquements à l’honneur professionnel.

Sur appel du procureur général, la cour d’appel d’Aix-en-Provence, par un arrêt du 24 octobre 2003, infirma la décision du 19 mai 2003 et dit que les faits reprochés étaient constitutifs d’un manquement à l’honneur

caractérisé ; elle infligea en conséquence un blâme au requérant.

Par un arrêt du 30 mars 2005, la première chambre civile de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant, estimant que la cour d’appel avait légalement justifié sa décision.

Le 28 mai 2002, le requérant déposa une plainte avec constitution de partie civile contre les deux agents de police judiciaire qui l’avaient interpellé, des chefs de violences volontaires, traitements dégradants et inhumains, arrestation et détention arbitraires et faux et usage de faux par dépositaire public. Par un arrêt du 27 juin 2003, la chambre de l’instruction de la cour d’appel d’Aix-en-Provence dit que le juge d’instruction d’Aix-en-Provence était incompétent pour connaître des délits de violences volontaires et de traitements inhumains, et déclara irrecevable la plainte pénale pour le surplus

; sur ce point, la cour, appliquant une jurisprudence constante de la Cour de cassation, considéra qu’aucune poursuite ne pouvait être exercée dans la mesure où les juridictions répressives avaient déjà écarté les illégalités dénoncées par une décision définitive – en l’occurrence l’arrêt du 21 février 2002 de la cour d’appel.

Le 1

er

avril 2003, le requérant déposa une plainte simple auprès du Procureur de la République pour déni de justice, discriminations raciales, abus d’autorité, excès de pouvoir et voie de fait à son encontre. Cette plainte fut classée sans suite le 11 avril 2003.

Le 26 novembre 2004, le requérant justifia d’une interruption totale de travail pour dépression nerveuse. Il fut également radié du barreau des avocats de Marseille à cette date par la caisse professionnelle libérale des avocats. Enfin, le 2 novembre 2004, le conseil de l’ordre fit droit à sa demande d’omission du tableau des avocats en raison de son état de santé et désigna un avocat en qualité de suppléant légal de son cabinet.

GRIEFS

o

4, le requérant soutient que le défaut selon lui délibéré de restitution de son permis de conduire contrevient à sa liberté d’aller et de venir.

1 de la Convention, se plaint de la durée de la procédure devant le tribunal administratif de Marseille.

o

7, le requérant se plaint de ce que le blâme prononcé à son encontre par les juridictions disciplinaires constitue une atteinte intolérable à son honneur et une violation à la règle

ne bis in idem

.

EN DROIT

«Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle d’emblée que lorsque l’article 6 § 1 trouve, comme en l’espèce, à s’appliquer, il constitue une

lex specialis

par rapport à l’article 13 dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci (voir les arrêts

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, arrêt du 19 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, § 41 et

Cordova (n

o

2) c. Italie

, n

o

45649/99, § 71, CEDH 2003). Par conséquent, il n’y a pas lieu de statuer sur le grief tiré de la violation de l’article 13 de la Convention, et la Cour examinera la requête sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour relève en l’espèce que le requérant se borne à remettre en cause l’application du droit interne relativement à la recevabilité de l’appel du procureur général près la cour d’appel d’Aix-en-Provence et de la citation à comparaître devant cette juridiction, aux règles de compétence territoriale, à la qualité des agents de police judiciaire, au déroulement de sa garde à vue, à la recevabilité des preuves retenues et à la composition de la chambre des appels correctionnels.

Pour autant que le grief du requérant puisse être compris comme visant l’appréciation des faits et des preuves retenues, l’application du droit interne et le résultat de la procédure menée devant les juridictions nationales, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, parmi d’autres, l’arrêt

García Ruiz c. Espagne

, du 21 janvier 1999, n

o

30544/96, § 28).

Elle constate que le requérant, assisté de deux conseils tout au long de la procédure devant les juridictions de jugement, a bénéficié d’une procédure contradictoire devant ces juridictions et a pu utilement faire valoir ses arguments, lesquels ont été par la suite rejetés par un arrêt motivé de la cour d’appel d’Aix-en-Provence. Elle constate également que la Cour de cassation a répondu de façon suffisante à l’ensemble des moyens péremptoires contenus dans le mémoire ampliatif du requérant, et n’a dès lors pas manqué à son obligation de motivation.

Elle considère, en conséquence, que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour relève que la procédure dont se plaint le requérant s’est achevée par un arrêt de la Cour de cassation rendu le 29 octobre 2002. Plus de six mois s’étant écoulés entre cette date et l’introduction de la lettre du requérant du 8 février 2005 contenant les griefs sus exposés, la Cour en déduit que cette partie de la requête est tardive, en tout état de cause, et doit être rejetée en application de l’article

35

§§

1 et

4 de la Convention.

o

4, qui dispose

:

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

La Cour note qu’il ressort de l’exposé des faits que le requérant a manqué de diligence dans la mesure où il a tardé à prendre contact avec les services compétent aux fins de récupérer son permis de conduire.

Dans ces conditions, la Cour est d’avis que le grief est manifestement mal fondé, en tout état de cause, et doit rejeté en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

§

1 de la Convention, se plaint de la durée de la procédure devant le tribunal administratif de Marseille.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes : tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants

: éviter ou redresser les violations alléguées contre eux.

En l’espèce, le requérant ayant omis de former un recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice pour se plaindre de la durée de la procédure devant les juridictions administratives, la Cour constate qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes (voir sur ce point

Broca et Texier-Micault c. France

, n

o

27928/02 et 31694/02, 21 octobre 2003).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

ne bis in idem

. Il invoque l’article 8 de la Convention et l’article 4 du Protocole n

o

7, qui disposent

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

«

1.

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.

2.

Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.

3.

Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article

15 de la Convention.

»

Pour ce qui est tout d’abord de la réputation ou de l’honneur du requérant, et à supposer même que le droit à la réputation ou à l’honneur rentre dans le champ d’application de la Convention, la Cour relève que le blâme a été infligé au requérant par les juridictions nationales dans le cadre et à l’issue d’une procédure disciplinaire, visant précisément à dire si les faits reprochés étaient constitutifs d’un manquement professionnel caractérisé pouvant aboutir à une sanction. Dans ces conditions, la Cour est convaincue que l’atteinte qui a pu être portée à la réputation du requérant était parfaitement justifiée dans les circonstances de l’espèce.

Pour le reste, la procédure disciplinaire dont a fait l’objet le requérant ne pouvant pas être considérée comme une accusation en matière pénale, il en résulte que ce dernier n’a pas été poursuivi ou puni pénalement par les juridictions disciplinaires dans des conditions contraires à l’article 4 du Protocole n

o

7 (voir

Gonzalez c. France

, (déc.), n

o

38378/97, 9 septembre 1998).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief tiré de

l’iniquité de l’instance devant la chambre criminelle de la Cour de cassation ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président