BERTIN c. FRANCE

BERTIN c. FRANCE (CtEDO, 2005)

PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55917/00 prezentate de Albert BERTIN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 3 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Loucaide J. P. Costa Tulkens Lorenzen domnii D. Spielmann, S.E. Jebens judecători și de domnul S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 7 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 4 mai 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Albert Bertin, este un cetățean francez, născut în În 1932 guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl R. Abraham, la care s-a alăturat în funcția sa, dl Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1997 și 1998, reclamantul a făcut obiectul a trei procese- . 1. Prima procedură : proces-verbal din 14 mai 1997 La 14 mai 1997, reclamantul a făcut obiectul unui proces-verbal pentru parcarea incomodă a traficului. El a contestat la tribunalul de poliție din Lyon. Ca urmare a unei cereri din partea Ministerului de Stat din 8 octombrie La 11 martie 1998, la 1 iulie 1998, reclamantul a solicitat consultarea dosarului procedurii, ceea ce i s-a acordat la o dată nespecificată. Prin hotărârea din 8 octombrie 1998, tribunalul de poliție l-a condamnat la o pedeapsă de 250 de franci (FRF), adică 38,11 euro (EUR). În ceea ce privește excepția pe care o deține reclamantul și privind prescrierea acțiunii publice, instanța a respins-o în următoarele cuvinte: în ceea ce privește amendarea prescrierii acțiunii publice este de un an încheiat mai (art. 9 din Codul de procedură penală) (...) Așteptat că, în cazul de față, la data de 14 mai 1997, se consideră că cerința va fi dobândită la data de 14 mai 1998. Cu toate acestea, până la data de 8 octombrie 1997, fie prin transmitere [1] adresat șefului secției de poliție municipală a orașului LYON sub acoperirea primarului, Ministerul de Stat a cerut să fie întocmit de către ofițerul verbalizator un raport cu privire la declarația că acest raport a fost întocmit la 11 martie 1998. BERTIN, presupusul autor al dreptului de proprietate, constatat la data de 12 iunie 1997. Că aceste acte de anchetă au întrerupt în mod regulat prescrierea, deoarece Ministerul Public a identificat, de asemenea, vehiculul în serviciul cardurilor de gri (25.09.97). Chiar dacă se considera că raportul a fost transmis într-un termen relativ lung, actul din 8 octombrie 1997 întrerupea prescripția care nu se mai obținea decât la 8 octombrie 1998. Prin urmare, cerința nu a fost reținută la această dată, în măsura în care aceasta a fost, la intervale regulate, întreruptă de diligențe de investigare și de urmărire a Ministerului Public (...) 2. A doua procedură: proces-verbal din 20 iunie 1997 La 20 iunie 1997, reclamantul a făcut obiectul unui proces-verbal pentru parcarea care stânjenește circulația. La 24 martie 1998, în fața tribunalului de poliție din Lyon. În urma unei cereri din partea procuraturii publice din data de 8 octombrie 1997, ofițerul verbal al poliției municipale din Lyon a întocmit un raport cu privire la încălcarea dreptului comunitar. Procurorul a ales procedura simplificată pentru judecarea amenzii și, în ceea ce privește rechizițiile sale, președintele Tribunalului de Poliție din Lyon a emis la 21 august 1998, o ordonanță penală prin care îl condamna pe reclamant la o pedeapsă de 1 000 FRF, adică 152,45 EUR. La 7 septembrie 1998, reclamantul a formulat o opoziție la executarea ordonanței penale. Noiembrie 1998, el a solicitat să consulte dosarul procedurii, care i-a fost acordat la o dată nespecificată. Prin hotărârea din 14 ianuarie 1999, Tribunalul de Poliție din Lyon l-a primit în opoziție pe reclamant și, hotărând în forma procedurii ordinare, l-a condamnat la o pedeapsă de 1 000 de ani. FRF. În ceea ce privește excepția invocată de reclamant cu privire la prescrierea acțiunii publice, instanța a respins-o în următoarele cuvinte: (i) în ceea ce privește prescrierea acțiunii publice, cu condiția ca (ii) în ceea ce privește amendarea prescripției acțiunii publice să fie de un an trecut (art. 9 din Codul de procedură penală) În cazul în care prescripția este întreruptă în mod regulat de acte de punere în aplicare sau de urmărire penală, și anume orice diligență care are ca obiect, printre altele, identificarea autorului (autorilor) în scopul de a-i aduce în fața instanței judecătorești de judecată Prin urmare, Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "AEVMP") a considerat că, în cazul de față, Curtea a Uniunii Europene a constatat că, în cazul de față, Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "AEVMP"), în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE și al articolului 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), nu constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în sensul articolului 108 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în sensul articolului 108 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"), în special art. 108 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare "Hotărârea privind SEE"). La data de 9 aprilie 1998 a avut loc un raport al poliției municipale, care a fost adresat judecătorului la data de 1 iulie 1998 și că ordonanța penală a fost semnată de judecător la data de 21 august 1998 și că citația a fost adresată domnului BERTIN la data de 26 octombrie 1998. : proces-verbal din 17 februarie 1998 La 17 februarie 1998, reclamantul a făcut obiectul unui proces-verbal pentru parcare ilegală, fără a fi achitat taxa. Procurorul a ales procedura simplificată pentru judecarea amenzii și, pe baza rechizițiilor sale, președintele Tribunalului de Poliție din Lyon a emis, la 14 august 1998, o ordonanță penală prin care îl condamna pe reclamant la o pedeapsă de 250 FRF, respectiv 38,11 EUR. La 1 septembrie 1998, reclamantul a formulat o opoziție la executarea ordonanței penale. Prin hotărârea din 14 ianuarie 1999, Tribunalul de Poliție din Lyon a primit reclamantul în opoziție și, hotărând în forma procedurii ordinare, l-a condamnat la o sentință de închisoare de 250 FRF. 4. Proceduri în fața Curții de Casație Reclamantul a formulat un recurs în casare împotriva fiecăreia dintre cele trei hotărâri pronunțate de instanța de poliție la 8 octombrie 1998 și 14 ianuarie 1999. El a depus un memoriu personal pentru fiecare recurs la Curtea de Casație și nu a fost reprezentat în fața ei de către un avocat în Consiliul de Instanță și în Curtea de Casație (denumită în continuare "RPC") prin trei hotărâri din 29 septembrie 1999, camera infracțională a Curții de Casație a respins recursurile în acești termeni Motivele fiind reunite În așteptarea faptului că mijloacele, care se limitează la a reține la a-l mustra, că, printr-o motivație fără dubiu, judecătorul de poliție a respins în mod corect, nu pot fi acceptate (...) și așteptată ca hotărârea să fie în mod regulat în forma respingătoare a recursului (...) În ceea ce privește cererea reclamantului de a se pronunța în fața tribunalelor pentru a-și prezenta observațiile și pentru a fi autorizat să reia cuvântul după rechiziționarea de către procurorul general, Curtea de Casație nu a făcut dreptate, reținând că: nu ar fi de nici un folos în apărarea sa și în decizia sa, deoarece . .el a depus o memorie și dezvoltându-și mijloacele de casare GRIFS 1. Invocând art. 6 1 din Convenție, reclamantul se plânge de procedura în fața Curții de Casație în măsura în care nu a avut nici o comunicare a raportului consilierului raportor înainte de încununare, în timp ce acest document fusese transmis avocatului general, nici comunicarea concluziilor acestuia din urmă și că, nefiind convocat la ședințele Curții de Casație, acesta nu a putut răspunde acestor concluzii. Pe același temei, el se plânge și de prezența avocatului general la deliberările Curții de Casație. 2. El susține că nu a avut cunoștință de documentul prin care procurorul public a făcut o cerere de anchetă la 8 octombrie 1997 în prima și a doua procedură □ și aceasta deși a solicitat și a obținut o copie a dosarului său penal în iulie 1998 Nu a fost în măsură să controleze calitatea sa de act de informare interruptivă a prescripției de acțiune publică și mai puțin art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție. Reclamantul se plânge în legătură cu procedura în fața camerei criminale a Curții de Casație. Acesta se referă la art. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Guvernul face trimitere la hotărârile Curții în cauzele Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța (hotărârea din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța (hotărârea din 31 martie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 II), Vecine c. Franța 27362/95, 8 februarie 2000) și Meftah și alții c. Franța ([GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, CEDH 2002-VII), în care Curtea a statuat că lipsa de comunicare cu reclamantul care nu este reprezentat de un avocat în cadrul Consiliilor, înainte de ședința Consiliului, a raportului consilierului raportor în condiții identice cu cele ale avocatului general, lipsa comunicării în sensul concluziilor avocatului general al reclamantului, precum și participarea avocatului general la deliberările Curții de Casație nu au fost de acord cu cerințele procesului echitabil. În al doilea rând, subliniază că, în urma acestor hotărâri, Curtea de Casație Franceză a modificat modalitățile de judecare și de judecare a cauzelor care îi sunt prezentate, pentru a lua în considerare jurisprudența Curții. Cu toate acestea, guvernul precizează că aceste măsuri nu au fost în vigoare la momentul în care reclamantul este ocupat de casare și declară în consecință că este înmânat în fața înțelepciunii Curții pentru a aprecia bunul întemeiat al cauzei în aceste privințe. În cele din urmă, citând deciziile Curții în cauzele Gaucher France 51406/99, Decizia din 24 octombrie 2002) și Hager France 56616/00, decizia din 24 octombrie 2002), guvernul consideră că lipsa de convocare a reclamantului în landul Curții de Casație nu a încălcat în sine dreptul său la un proces echitabil și a ajuns la concluzia că acest aspect al plângerii este în mod evident nefondat. Reclamantul consideră că prezența inculpatului în fața camerei criminale a Curții de Casație este necesară pentru respectarea dreptului său la un proces echitabil, ceea ce obligă la convocarea acestuia. Având în vedere declarațiile guvernului, reclamantul invită Curtea să constate încălcarea art. 6 alin. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. (2) Reclamantul susține că, având în vedere că nu a avut cunoștință de documentul (adică a fost transmis prin intermediul căruia procurorul public a făcut o cerere de anchetă la data de 8 octombrie 1997, nu a fost pus în măsură să controleze calitatea actului de punere în aplicare întreruptiv a prescripției privind acțiunea publică a acestui document în cadrul primei și celei de a doua proceduri. El anulează încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, menționat anterior, precum și a alineatului (3) din același articol, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice acuzat are dreptul în special la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa dispune de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale autoapărare (...) Guvernul arată că, prin actul din 8 octombrie 1997, ministerul public a solicitat unui agent verbal, în cadrul primei și celei de-a doua proceduri, o schiță a locurilor cu poziția vehiculului în încălcare, o copie a declarației acestui agent, precum și raportul acestuia din urmă, iar rapoartele astfel întocmite de agenții verbali au fost comunicate Parchetului. Guvernul subliniază apoi că reclamantul a făcut, la 1 iulie și 1 noiembrie 1998, cereri de copiere completă a dosarelor procedurilor în cauză și că aceste cereri au fost acceptate la 11 august și 10 noiembrie. 1998. Guvernul precizează că, în cazul în care nu poate specifica data exactă la care aceste cereri au fost puse în aplicare, acesta poate certifica executarea lor în măsura în care, pe fiecare dintre cererile reclamantului, figurează ștampila care permite comunicarea procedurii și costul copiilor. În ceea ce privește prescrierea acțiunii publice, guvernul reamintește că aceasta este întreruptă de orice act de punere în aplicare sau de urmărire penală, adică cu alte cuvinte, orice diligență care are ca obiect, printre altele, identificarea autorului sau autorilor în scopul de a-i aduce în fața instanței judecătorești. În acest caz, se introduce în această categorie actul d Acestea din urmă au fost comunicate în mod corespunzător reclamantului. Guvernul concluzionează că cele două proceduri în fața Tribunalului de Poliție nu indică nicio încălcare a principiului contradictoriei și al echității procedurii. În consecință, el invită Curtea să constate caracterul vădit nefondat al motivului. Reclamantul susține că faptul că a trebuit să facă o a doua cerere de consultare a dosarului procedurii la 1 noiembrie 1998 demonstrează că a obținut o comunicare incompletă a dosarului în urma primei sale cereri. Curtea amintește că deja a statuat că refuzul unui reclamant de a consulta dosarul și de a emite o copie a înscrisurilor procedurii penale împotriva sa în fața instanței de poliție, în lipsa unei reprezentări de către un avocat, era contrar cerințelor articolului 6 1 și 3 din Convenție, nepermițându-i să-și pregătească apărarea în mod corespunzător (a se vedea Foucher c. Franța, Hotărârea din 18 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 II).În special, Curtea a considerat că alegerea de a se apăra singur era recunoscută în mod expres de Convenție și de dreptul intern și că lipsa de acces la dosarul procedurii nu a avut, în speță, dreptul reclamantului de a contesta procesul-verbal de declarare a neîndeplinirii obligațiilor constituind baza condamnării sale (a se vedea punctul 36 din hotărârea citată anterior). Or, în opinia Curții, prezenta cauză trebuie să fie diferită de hotărârea Foucher Într-adevăr, aceasta arată că nu se contestă faptul că reclamantul a avut acces în mod corespunzător la dosarele procedurilor penale în cauză în urma celor două cereri succesive ale sale, după cum demonstrează tampoanele prin autorizarea consultării și, prin urmare, a putut lua cunoștință de rapoartele solicitate de procurorul public și a putut fi prezentat de agenții verbali în executarea acestei cereri. Desigur, Curtea arată că guvernul nu susține că dosarele consultate de solicitant conțineau cererea din 8 octombrie 1997 însăși, dar constată că accesul la rapoartele menționate anterior a permis reclamantului să verifice dacă prescripția a fost întreruptă în mod valabil de către procurorul public. În această privință, Curtea constată că rapoartele de lucru ale agenților verbali, realizate în conformitate cu cererea din 8 octombrie 1997, sunt datate din 11 martie 1998 pentru prima procedură și din 24 martie 1998 (sau din 9 aprilie 1998 în conformitate cu Tribunalul de Poliție) pentru a doua procedură, în orice caz, înainte de expirarea termenului de prescripție de un an de la constatarea încălcărilor din 14 mai și 20 iunie 1997, în conformitate cu art. 9 din Codul de procedură penală. În plus, Curtea arată că, în cursul procedurii, recurentul a putut să își exercite în mod liber dreptul la apărare, să își dezvolte argumentele și să le conteste pe cele ale adversarului său, în fața a două grade de instanță, și anume tribunalul de poliție și apoi camera penală a Curții de Casație. Prin urmare, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, în ceea ce privește fondul întemeiat pe procedură în fața Curții de Casație. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Module Președinte [1] fie transmis: act prin care procurorul public transmite o cerere de anchetă, de informații... șic, unei alte autorități publice, cel mai adesea unui ofițer de poliție judiciară.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

55917/00

présentée par Albert BERTIN

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 3 novembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

L.

Loucaides

,

J. P. C

osta

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

MM.

D. Spielmann,

S.E.

Jebens

,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2000,

Vu la décision partielle du 4 mai 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Albert Bertin, est un ressortissant français, né en

1932 et résidant à Lyon. Le gouvernement défendeur a été représenté par son agent, M. R. Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions, M

me

E.

Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1997 et 1998, le requérant fit l’objet de trois procès-verbaux d’infraction au code de la route.

: procès-verbal du 14 mai 1997

Le 14 mai 1997, le requérant fit l’objet d’un procès-verbal pour stationnement gênant la circulation. Il contesta l’infraction devant le tribunal de police de Lyon.

Faisant suite à une demande du ministère public en date du 8

octobre

1997, l’agent verbalisateur de la police municipale de Lyon établit, le 11 mars 1998, un rapport circonstancié sur l’infraction.

Le 1

er

juillet 1998, le requérant demanda à consulter le dossier de la procédure, ce qui lui fut accordé à une date non précisée.

Par jugement du 8 octobre 1998, le tribunal de police le condamna à une peine d’amende de 250 francs (FRF), soit 38,11 euros (EUR). Concernant l’exception soulevée par le requérant et relative à la prescription de l’action publique, le tribunal la rejeta dans les termes suivants

:

«

2

o

) S’agissant de la prescription de l’action publique

:

Attendu que «

en matière de contravention la prescription de l’action publique est d’une année révolue

» (article 9 du code de procédure pénale) (...)

Attendu qu’en l’espèce, l’infraction ayant été constatée le 14 mai 1997, la prescription serait réputée acquise le 14 mai 1998.

Attendu toutefois que le 8 octobre 1997, par voie de soit-transmis

[1]

adressé au Chef de la Division de la police municipale de la Ville de LYON sous le couvert du Maire, le Ministère public a demandé que soit établi par l’agent verbalisateur un rapport circonstancié sur l’infraction relevée

;

Que ce rapport a été établi le 11 mars 1998.

Que ces diligences étaient consécutives à une réclamation du Sieur

BERTIN, présumé auteur de l’infraction constatée, en date du 12 juin 1997.

Que ces actes d’enquête ont régulièrement interrompu la prescription, puisque le Ministère Public avait également identifié le véhicule au service des cartes grises (25.09.97).

Que même si l’on considère que le rapport a été transmis dans un délai relativement long, l’acte du 8 octobre 1997 interrompait la prescription qui ne devenait plus acquise que le 8 octobre 1998.

Attendu que le mandement de citation a été adressé le 11 juin 1998 et la citation régulièrement remise le 1

er

juillet 1998, en vue de l’audience en date du 10

septembre

1998

;

Que la prescription n’était donc pas acquise à cette date, dans la mesure où elle a été, à intervalles réguliers, interrompue par des diligences d’enquête et de poursuite du Ministère Public (...)

»

: procès-verbal du 20 juin 1997

Le 20 juin 1997, le requérant fit l’objet d’un procès-verbal pour stationnement gênant la circulation. Il contesta l’infraction devant le tribunal de police de Lyon.

Faisant suite à une demande du ministère public en date du 8

octobre

1997, l’agent verbalisateur de la police municipale de Lyon établit, le 24 mars 1998, un rapport circonstancié sur l’infraction.

Le ministère public fit le choix de la procédure simplifiée pour le jugement de la contravention et, sur ses réquisitions, le président du tribunal de police de Lyon rendit, le 21 août 1998, une ordonnance pénale condamnant le requérant à une peine d’amende de 1

000

FRF, soit 152,45

EUR.

Le 7 septembre 1998, le requérant forma opposition à l’exécution de l’ordonnance pénale.

Le 1

er

novembre 1998, il demanda à consulter le dossier de la procédure, ce qui lui fut accordé à une date non précisée.

Par jugement du 14 janvier 1999, le tribunal de police de Lyon reçut le requérant en son opposition et, statuant en la forme de la procédure ordinaire, le condamna à une peine d’amende de 1

000

FRF. Concernant l’exception soulevée par le requérant et relative à la prescription de l’action publique, le tribunal la rejeta dans les termes suivants

:

«

4

o

) S’agissant de la prescription de l’action publique

:

Attendu que «

en matière de contravention la prescription de l’action publique est d’une année révolue

» (article 9 du code de procédure pénale)

;

Que la prescription est régulièrement interrompue par des actes d’instruction ou de poursuite, c’est-à-dire toute diligence ayant notamment pour objet l’identification du ou des auteurs en vue de les traduire devant la juridiction de jugement

;

Qu’ainsi interrompent la prescription les réquisitions du ministère public et le mandement de citation, mais aussi les actes d’enquête ordonnés par le ministère public.

Attendu qu’en l’espèce il apparaît que l’infraction a été constatée le 20 juin 1997

;

Que la demande d’enquête a été adressée par l’officier du ministère public le 8

octobre 1997.

Qu’elle a donné lieu à un rapport de la police municipale en date du 9 avril 1998.

Que les réquisitions de l’officier du ministère public ont été adressées au juge le 1

er

juillet 1998.

Que l’ordonnance pénale a été signée par le juge le 21 août 1998.

Que la citation à comparaître a été signifiée au Sieur BERTIN le 26 octobre 1998.

Que la prescription n’est donc pas acquise.

»

: procès-verbal du 17 février 1998

Le 17 février 1998, le requérant fit l’objet d’un procès-verbal pour stationnement irrégulier sans avoir acquitté la redevance. Il contesta l’infraction devant le tribunal de police de Lyon.

Le ministère public fit le choix de la procédure simplifiée pour le jugement de la contravention et, sur ses réquisitions, le président du tribunal de police de Lyon rendit, le 14 août 1998, une ordonnance pénale condamnant le requérant à une peine d’amende de 250

FRF, soit 38,11

EUR.

Le 1

er

septembre 1998, le requérant forma opposition à l’exécution de l’ordonnance pénale.

Par jugement du 14 janvier 1999, le tribunal de police de Lyon reçut le requérant en son opposition et, statuant en la forme de la procédure ordinaire, le condamna à une peine d’amende de 250 FRF.

Le requérant forma un pourvoi en cassation contre chacun des trois jugements rendus par le tribunal de police les 8

octobre

1998 et 14

janvier

avocat aux Conseils

»).

Par trois arrêts du 29 septembre 1999, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta les pourvois en ces termes

:

«

Les moyens étant réunis

;

Attendu que les moyens, qui se bornent à reprendre l’argumentation que, par une motivation exempte d’insuffisance comme de contradiction, le juge de police a écartée à bon droit, ne peuvent être accueillis (...)

Et attendu que l’arrêt est régulier en la forme

;

Rejette le pourvoi

(...)

»

Concernant la demande du requérant tendant à sa convocation à l’audience des débats afin d’y exposer ses observations et d’être autorisé à reprendre la parole après les réquisitions du ministère public, la Cour de cassation n’y fit pas droit, retenant que «

l’intervention du requérant à l’audience de la chambre criminelle ne serait d’aucune utilité pour sa défense et pour la décision, dès lors qu’il avait déposé un mémoire exposant et développant ses moyens de cassation

».

GRIEFS

§

1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation en ce qu’il n’a eu ni communication du rapport du conseiller rapporteur avant l’audience alors que ce document avait été transmis à l’avocat général, ni communication des conclusions de ce dernier et que, n’ayant pas été convoqué aux audiences de la Cour de cassation, il n’a pas pu répondre à ces conclusions. Sur le même fondement, il se plaint également de la présence de l’avocat général au délibéré de la Cour de cassation.

– et cela bien qu’il ait sollicité et obtenu une copie de son dossier pénal en juillet 1998

– il n’a pas été mis en mesure de contrôler sa qualité d’acte d’instruction interruptif de la prescription de l’action publique et invoque l’article 6

§§

1 et 3.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

Le Gouvernement se réfère aux arrêts de la Cour dans les affaires

Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France

(arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 II),

Voisine c. France

(n

o

27362/95, 8 février 2000) et

Meftah et autres c. France

([GC], n

os

32911/96, 35237/97 et 34595/97, CEDH 2002-VII), dans lesquelles la Cour a jugé que l’absence de communication au requérant non représenté par un avocat aux Conseils, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur dans des conditions identiques à l’avocat général, l’absence de communication du sens des conclusions de l’avocat général au requérant, ainsi que la participation de l’avocat général au délibéré de la Cour de cassation ne s’accordaient pas avec les exigences du procès équitable. Il souligne ensuite qu’à la suite de ces arrêts, la Cour de cassation française a modifié les modalités d’instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises, afin de prendre en compte la jurisprudence de la Cour.

Le Gouvernement précise cependant que ces mesures n’étaient pas en vigueur à l’époque où le requérant s’est pourvu en cassation et déclare en conséquence s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier le bien

‑

fondé du grief à ces égards.

Enfin, citant les décisions de la Cour dans les affaires

Gaucher

c.

France

(n

o

51406/99, décision du 24 octobre 2002) et

Hager

c.

France

(n

o

56616/00, décision du 24 octobre 2002), le Gouvernement estime que l’absence de convocation du requérant à l’audience de la Cour de cassation n’a pas en elle-même enfreint son droit à un procès équitable et conclut au caractère manifestement mal fondé de cette branche du grief.

Le requérant estime que la présence du prévenu à l’audience de la chambre criminelle de la Cour de cassation est nécessaire au respect de son droit à un procès équitable, ce qui oblige à l’y convoquer. Compte tenu des déclarations du Gouvernement, le requérant invite la Cour à constater la violation de l’article 6 § 1 de Convention sur toutes les branches du grief.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

soit

‑

transmis

») par lequel le ministère public a fait une demande d’enquête le 8

octobre

1997, il n’a pas été mis en mesure de contrôler la qualité d’acte d’instruction interruptif de la prescription de l’action publique de ce document dans le cadre des première et deuxième procédures. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, précité, ainsi que du paragraphe 3 de ce même article, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

;

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même (...)

»

Le Gouvernement relève que, par l’acte du 8 octobre 1997, le ministère public a sollicité de l’agent verbalisateur, dans le cadre des première et deuxième procédures, un croquis des lieux avec la position du véhicule en infraction, une copie de l’assermentation de cet agent ainsi que le rapport de ce dernier. Les rapports ainsi établis par les agents verbalisateurs ont été communiqués au parquet.

Le Gouvernement souligne ensuite que le requérant a fait, les 1

er

juillet et 1

er

novembre

1998, des demandes de copie de l’intégralité des dossiers des procédures en cause, et que ces demandes ont été acceptées les 11

août et 10

novembre

En ce qui concerne la prescription de l’action publique, le Gouvernement rappelle que celle-ci est interrompue par tout acte d’instruction ou de poursuite, c’est

‑

à-dire toute diligence ayant notamment pour objet l’identification du ou des auteurs en vue de les traduire devant la juridiction de jugement. En l’espèce, entraient dans cette catégorie l’acte d’enquête ordonné par le ministère public le 8 octobre 1997 et les actes d’instruction que constituaient les rapports des agents verbalisateurs susmentionnés. Or,

ces derniers ont dûment été communiqués au requérant.

Le Gouvernement en conclut que les deux procédures devant le tribunal de police ne laissent apparaître aucune violation du principe du contradictoire et de l’équité de la procédure. Il invite en conséquence la Cour à constater le caractère manifestement mal fondé du grief.

Le requérant fait valoir que le fait qu’il ait dû faire une seconde demande de consultation du dossier de la procédure le 1

er

novembre

1998 démontre qu’il n’avait obtenu qu’une communication incomplète du dossier à la suite de sa première demande.

La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que le refus opposé à un requérant quant à la consultation du dossier et à la délivrance d’une copie des pièces de la procédure pénale diligentée contre lui devant le tribunal de police, faute pour celui-ci d’être représenté par un avocat, était contraire aux exigences de l’article 6

§§

1 et 3 de la Convention, en ne lui permettant pas de préparer sa défense de manière adéquate (

cf.

Foucher c.

France

, arrêt du 18

mars

1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

II). La Cour a considéré, en particulier, que le choix de se défendre seul était expressément reconnu par la Convention et le droit interne et que l’absence d’accès au dossier de la procédure n’avait, en l’espèce, pas permis au requérant de contester le procès-verbal d’infraction constituant la base de sa condamnation (

cf.

§§

35

‑

36 de l’arrêt précité).

Or, de l’avis de la Cour, la présente affaire doit être distinguée de l’arrêt

Foucher

précité. Elle relève, en effet, qu’il n’est pas contesté que le requérant a dûment eu accès aux dossiers des procédures pénales en cause à la suite de ses deux demandes successives, comme en attestent les tampons en autorisant la consultation. Il a ainsi pu prendre connaissance des rapports demandés par le ministère public et remis par les agents verbalisateurs en exécution de cette demande.

Certes, la Cour relève que le Gouvernement ne prétend pas que les dossiers consultés par le requérant contenaient la demande du 8

octobre

1997 elle-même, mais elle constate que l’accès aux rapports précités a permis au requérant de vérifier que la prescription avait été valablement interrompue par le ministère public. A cet égard, la Cour note que les rapports d’infraction des agents verbalisateurs, réalisés en exécution de la demande du 8 octobre 1997, sont datés, respectivement, du 11

mars

1998 pour la première procédure, et du 24 mars 1998 (ou du 9

avril

1998 selon le tribunal de police) pour la deuxième, soit en tout état de cause avant que le délai de la prescription d’un an à compter de la constatation des infractions des 14 mai et 20 juin 1997 ne se soit écoulé, en application de l’article 9 du code de procédure pénale.

En outre, la Cour relève qu’au cours de la procédure, le requérant a pu librement exercer ses droits de la défense, développer ses arguments et contester ceux de son adversaire, devant deux degrés de juridiction, à savoir le tribunal de police puis la chambre criminelle de la Cour de cassation.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

le restant de la requête recevable,

tous moyens de fond réservés, quant au grief tiré de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président

[1]

«

soit-transmis

»

: acte par lequel le ministère public transmet une demande d’enquête, de renseignement…etc, à une autre autorité publique, le plus souvent à un officier de police judiciaire.