TULITA c. ROUMANIE

TULITA c. ROUMANIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 13657/03 prezentate de Catălin TULIȚA și Veronica CHENE-TULIȚA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 10 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan mei Tsatsa-Nikolovska Jaeger, dnii Myjer, judecătorii M. V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 martie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie: Veronique Chene-Tulița, soția sa, sunt cetățeni români și francezi, născuți în 1963 și 1968 și locuiți în Belfast. Guvernul pârât a fost mai întâi reprezentat de domnul B. Aurescu, agent guvernamental, apoi de domnul Rizoiu și de domnul B. Ramascanu, care l-au înlocuit în funcție. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a părăsit România în august 1992 și s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1992 și, respectiv, 1997, reclamantul a făcut cereri la autoritățile franceze pentru obținerea azilului politic și a statutului de apatrid, de care a fost deconectat. În septembrie 2001, reclamantul a fost stabilit cu reclamanta la Belfast, după ce a obținut un post de cercetător la universitate. Prin urmare, autoritățile britanice i-au acordat o viză de muncă valabilă până în septembrie 2004. După șase ani de viață comună cu reclamanta, reclamantul s-a căsătorit cu reclamanta la 3 august 2002. Căsătoria lor a fost sărbătorită legal în Franța, dar reclamanții nu au făcut nicio cerere pentru a-l înregistra în România. Din 1992, reclamantul nu s-a mai întors în România. În 1998, pașaportul său a fost reînnoit, prin corespondență, ca urmare a unei cereri făcute la consulatul din România de la Strasbourg. Cu această ocazie, menționarea în Franța a fost înscrisă pe pașaportul său. Pașaportul său reînnoit în 1998 a expirat la 28 ianuarie 2003, la o dată care nu a fost precizată, reclamantul a prezentat o primă scrisoare autorităților consulare române din Londra în vederea obținerii unui nou pașaport, cu indicarea domiciliului său în străinătate, fie în Regatul Unit, fie în Franța, în funcție de ceea ce autoritățile consulare ar considera a fi cel mai potrivit pentru situația sa. La 21 septembrie 2002, ambasada României din Londra i-a indicat că a trebuit să înregistreze căsătoria din Franța pe registrele de stare civilă ale României înainte de a solicita un nou pașaport. La 17 octombrie 2002, reclamantul a adresat autorităților consulare române din Londra o nouă scrisoare, care conținea un formular de cerere, solicitând eliberarea unui nou pașaport. La această cerere, acesta a anexat fotocopii care atestă, printre altele, celebrarea în Franța a căsătoriei sale și menționarea Franței ca domiciliu în pașaportul său din 1998. El a precizat, pe de o parte, că nu putea să se întoarcă în România pentru a obține un nou pașaport, din cauza responsabilităților sale profesionale și familiale, și, pe de altă parte, nu avea posibilitatea de a desemna un reprezentant pentru a-și îndeplini formalitățile de înregistrare a căsătoriei sale în România, deoarece nu cunoștea pe nimeni care ar fi putut să le dea. Printr-o scrisoare din 5 noiembrie 2002, ambasada României din Londra a respins cererea reclamantului și, amintindu-i conținutul scrisorii din 21 septembrie 2002, a pus ca condiție prealabilă depunerea unei cereri de eliberare a unui nou pașaport la 119/1996 privind actele de stare civilă. În plus, ambasada a fost datată la mai multe cuvinte că, pentru a obține un pașaport cu menționarea domiciliului său în străinătate, trebuia să demonstreze că are dreptul de ședere permanentă în țara respectivă. Printr-o scrisoare din 19 noiembrie 2002, reclamantul a informat Hotărârea Relațiilor Consulare a Ministerului Afacerilor Externe din România cu privire la refuzul autorităților consulare din Londra, pe care l-a numit "abuziv," cu privire la emiterea unui nou pașaport. El susținea, invocând respectarea drepturilor omului, că cerința de înregistrare a căsătoriei sale cu recurenta înainte de emiterea pașaportului său reprezintă o interferență nejustificată în viața lor de familie, având în vedere responsabilitățile care nu îi revin în România. El a precizat, de asemenea, că a avut nici un domiciliu în România pentru a înregistra căsătoria, așa cum a impus Legea nr. 119/1996, a fost rezidentă în Franța, așa cum a demonstrat pașaportul său din 1998. adaugă că viața lor de familie nu se desfășoară în România și că refuzul autorităților de a-i elibera un nou pașaport era contrar libertății sale de circulație și îi putea cauza prejudicii, în special prin faptul că făcea imposibilă participarea sa la un congres important în Statele Unite în ianuarie 2003. Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2003, ambasada României din Londra i-a transmis reclamantului respingerea contestației sale, informând că Ministerul de Interne consideră necesar înregistrarea căsătoriei sale, astfel încât să poată depune o cerere pentru eliberarea unui nou pașaport, în conformitate cu art. 43 alin. (3) din Legea nr. 119/1996. Lambasa a precizat că a fost în conformitate cu art. 2 de la l 460 din 9 mai 2001, validitatea vechilor pașapoarte nu mai putea fi prelungită; ea adăuga că, la cererea de eliberare a unui nou pașaport, reclamantul trebuia să anexeze un document care să ateste faptul că acesta se afla permanent în Franța. La ambasada încheia confirmând răspunsurile furnizate reclamantului prin scrisorile anterioare ale autorităților. Ca urmare a comunicării cererii către guvernul pârât, la 17 septembrie 2003, autoritățile române au eliberat în mod oficial un pașaport consular valabil un an și care conținea mențiunea despre domiciliul său în Franța. Acest tip de pașaport este eliberat de ambasade și consulate cetățenilor români care nu mai dețin un document de călătorie. La aceeași dată, după ce a primit acordul autorităților române cu privire la eliberarea unui nou pașaport, cu o perioadă de valabilitate de cinci ani, reclamantul le-a trimis o cerere în acest scop. La 18 decembrie 2003, reclamantul obține cetățenia franceză în regim de urgență și, în ianuarie 2004, a primit un pașaport francez. La 27 ianuarie 2004, din cauza refuzului de a se deplasa la ambasada României din Londra, pașaportul consular i-a fost eliberat la Belfast de către un funcționar al ambasadei. 554/2004 privind litigiile administrative care au intrat în vigoare la 7 ianuarie 2005, se citesc astfel art. 1 Orice persoană (...) care consideră că are legătură cu drepturile sale recunoscute prin lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul în mod expres al unei autorități publice de a da curs cererii sale privind un drept recunoscut prin lege poate sesiza instanța competentă pentru anularea actului, pentru recunoașterea dreptului în cauză și pentru repararea prejudiciului astfel cauzat. (...) art. 5 Înainte de a sesiza instanța competentă cu privire la o acțiune care are ca scop (...) obligarea autorității administrative de a elibera actul în cauză, persoana căreia i se adresează trebuie să se adreseze pentru apărarea dreptului său (...) autorității administrative în cauză, care trebuie să furnizeze un răspuns la mai puțin de 30 de zile. În cazul în care persoana vizată nu este mulțumită de răspunsul dat la recursul său grațios, aceasta poate sesiza instanțele în termen de 30 de zile de la data la care i s-a comunicat răspunsul. În cazul în care persoana vătămată a contestat actul, de asemenea, pe lângă autoritatea administrativă mai mare decât cea care a emis actul în cauză, termenul de 30 de zile începe să curgă în ziua în care prima persoană comunică la Persoana vătămată poate, de asemenea, să sesizeze instanțele în cazul în care autoritatea administrativă în cauză sau, după caz, autoritatea administrativă superioară nu i-au oferit un răspuns la contestația sa în termenul de 30 de zile menționat mai sus (...) art. 18 Dispozițiile prezentei legi se citesc în combinație cu cele ale Codului de procedură civilă. La art. 112 alin. (1) din Codul de procedură civilă Se va indica numele, domiciliul și reședința obișnuită a părților (....). Dacă reclamantul locuiește în străinătate, (el) va preciza și domiciliul ales în România, unde îi vor fi comunicate toate actele de procedură. (...) Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă Dispozițiile relevante ale legii se citesc astfel Art. 43 (...) (3) Actele de stare civilă ale cetățenilor români, eliberate de autoritățile străine, dau dovadă în țară numai dacă sunt transcrise în Registrele de stare civilă române. Transpunerea actelor de stare civilă (...) se face cu acordul Ministerului de Interne. În termen de șase luni de la intrarea sa în România sau de la data la care primește certificatul de stare civilă din străinătate, cetățeanul român este obligat să solicite transcrierea actelor sale pe lângă autoritatea administrației publice locale a domiciliului său. art. 62 (1) Constituie amenzi pentru regimul actelor de competență civilă următoarele fapte, cu excepția cazului în care acestea sunt comise în astfel de circumstanțe încât să fie considerate drept infracțiuni (...) (d) lipsa prezentării certificatelor de stare civilă sau a extraselor eliberate de autoritățile străine în statul de domiciliu, pentru transcrierea în Registrele de stare civilă românească, în termenul prevăzut la art. 43 (2) (...) (2) Prestațiile prevăzute la lit. (a) - (c) sunt sancționate cu o amendă de la 30 000 la 60. art. 63 Constatarea amenzilor menționate anterior și aplicarea sancțiunilor sunt de competența primarilor, a persoanelor desemnate de președinții Consiliului departamental, a prefectului și a ofițerilor de poliție. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. Dreptul la libera circulație este garantat cetățenilor români. Ei au dreptul la eliberarea, deținerea și utilizarea unui pașaport în condițiile prezentei ordonanțe. (2) Dreptul de a călători liber în străinătate nu poate face obiectul nici unei restricții, cu excepția celor prevăzute în mod expres în prezenta ordonanță. Cererile de eliberare a pașapoartelor obișnuite trebuie depuse de solicitanți personal la Hotărârea Specială a Ministerului de Interne sau, după caz, la serviciile teritoriale subordonate. (2) În cazuri justificate în mod corespunzător, cererile pot fi depuse de către mandatar, în temeiul unei puteri autentificate în țară de către un notar public și în străinătate de către misiunile diplomatice și consulare ale României.art. 14 (1) Cetățeanului român i se poate opune temporar refuzul eliberării unui pașaport sau, în cazul în care i-a fost eliberat, retragerea sau suspendarea dreptului său de a utiliza pașaportul, atunci când există elemente întemeiate în sensul că a comis o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin doi ani sau că a luat în considerare utilizarea pașaportului pentru a încerca să scape de urmări penale (...) el este acuzat într-o cauză penală (...) el a fost condamnat și trebuie să execute o pedeapsă privativă de libertate este acuzat de creanțe exigibile de peste 25 de milioane de lei (...) a comis în țara sau în străinătate fapte de natură să aducă atingere securității naționale, menținerii ordinii publice, protecției sănătății, moralității sau drepturilor și libertăților fundamentale ale unei alte persoane, care sunt stabilite prin hotărâri judecătorești sau fac obiectul unei urmăriri penale (...) Aceeași măsură poate fi luată împotriva persoanei care a fost returnată în temeiul acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state (...) art. 15 (1) Refuzul de a elibera un pașaport (...) este comunicat persoanei în cauză, cu indicarea motivelor, în termen de 15 zile de la data deciziei respective. (2) Persoana vătămată poate contesta această măsură în fața autorității administrative superioare celei care a luat măsura contestată, în termen de 30 de zile de la data comunicării refuzului în cauză. (3) Soluționarea contestației trebuie soluționată în termen de 30 de zile de la înregistrare și, în cazul în care persoana vătămată este nemulțumită de soluția dată, aceasta poate sesiza instanța de judecată administrativă competentă. Cetățenii români cu sediul în străinătate sau cei care se află temporar în străinătate (și) la care autoritățile din statul membru în cauză au aprobat instituția pot depune, pe lângă misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, cereri pentru eliberarea pașapoartelor simple, despre care se menționează țara de reședință (...). Alte elemente relevante În conformitate cu instrucțiunile disponibile pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe din România (www.mae.ro), autoritățile consulare din străinătate nu pot elibera o autoritate unei persoane pentru ca aceasta din urmă să fie reprezentată de un terț decât în cazul în care persoana în cauză prezintă un pașaport valabil. GRIEFS Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la liberă circulație din cauza refuzului abuziv al autorităților române de a-i elibera un nou pașaport. (7) Reclamanții se plâng că, prin condiționarea, în mod abuziv și ilegal, a eliberării pașaportului prin înregistrarea în România a căsătoriei lor ținute în Franța, autoritățile române au șantajat familia lor, pentru a obliga reclamanta să accepte această înregistrare împotriva voinței sale și au amenințat liniștea vieții lor familiale. Invocând, în esență, articolele 8 și 14 din Convenția combinată, recurentul invocă o discriminare în dreptul său la respectarea vieții sale private din partea autorităților române, care sunt obligate să se deplaseze personal în România pentru a-și elibera un nou pașaport. Acesta susține că românii cu permise de rezident permanent pot solicita un nou pașaport de la autoritățile consulare, fără a se deplasa în România. Pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că ar putea fi necesar ca reclamantul să se deplaseze la în afara Regatului Unit și-a atins dreptul de a-și îndeplini pe deplin bunurile situate în Franța. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la liberă circulație ca urmare a refuzului autorităților române de a-i elibera un nou pașaport, citând art. 2 din Protocolul nr. 4 care se citește astfel Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, pe motiv că reclamantul nu a sesizat instanțele interne după refuzul autorităților consulare de a-i furniza un nou pașaport în conformitate cu legea nr. 29/1990 privind litigiul administrativ în vigoare la momentul respectiv, dar se adresează direct Curții. Potrivit guvernului, acțiunea în cauză era eficientă, adecvată și accesibilă, iar reclamantul ar fi trebuit să cunoască existența acesteia. Reclamantul contestă accesibilitatea și eficiența căii de atac menționate anterior, susținând că viața sa de familie și profesională se desfășoară în străinătate din 1992 și că nu putea să se întoarcă în România pentru a sesiza instanțele interne din cauza faptului că se simțea amenințat de autoritățile române și că, după 28 ianuarie 2003, nu mai avea pașaport valabil. Curtea amintește că scopul articolului 35 alineatul (1) din convenție este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să îi fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 § 1 se referă la epuizarea doar a unor căi de atac accesibile, efective și adecvate, adică există într-un grad suficient de certitudine, în practică, ca în teorie, și care ar putea aduce un remediu pentru obiecțiunile ridicate (a se vedea, de exemplu, Aksoy c. Turcia, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, p. 2275-2276, § 51-52). Curtea amintește, de asemenea, că art. 35 alineatul (1), care trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv, implică, de asemenea, o repartizare a sarcinii probei. Guvernul excită de neobosire să convingă Curtea că există o acțiune efectivă la momentul faptei. După ce s-a demonstrat acest lucru, ce este pentru reclamant că este necesar să se stabilească că acțiunea menționată de Ön Õ nu era efectivă, ținând cont de faptele cauzei sau că anumite circumstanțe speciale îl obligau să facă uz de aceasta (a se vedea, printre altele, Regatul Unit [GC], n 24888/94, § 57, CEDO 1999-IX. Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac date care nu este în mod evident condamnat la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea acestei căi de atac (a se vedea Akdivar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1212, § 71). În speță, guvernul exclude, de către reclamant, de la acțiunea prevăzută de Legea nr. 29/1990 privind litigiul administrativ, în vigoare la momentul respectiv. Curtea constată că: că din dosar reiese că reclamantul nu a sesizat în mod direct instanțele interne ale acestuia, în timp ce legea nr. 29/1990 prevedea în mod expres posibilitatea de a introduce o acțiune în litigiu administrativ pentru persoanele care se considerau vătămate în dreptul lor prin refuzul unei autorități administrative de a emite un act. Această posibilitate este, de altfel, confirmată, în ceea ce privește eliberarea pașapoartelor, de art. 15 din Ordonanța nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România. Curtea nu poate reține motivele invocate de reclamant cu privire la caracterul inechitabil al căii procedurale în cauză. În primul rând, Curtea observă că, în temeiul articolului 5 din Legea nr. 29/1990, reclamantul putea să sesizeze instanțele de judecată administrativă imediat ce ambasada României din Londra îi comunicase respingerea cererii sale, adică începând cu 21 septembrie 2002. 29/1990 și 112 alineatul (1) din Codul de procedură civilă combinat, pentru a sesiza instanțele de judecată administrativă, reclamantul ar fi trebuit să aleagă domiciliul în România, de exemplu prin desemnarea unui reprezentant, cum ar fi un avocat sau orice altă persoană, astfel încât nu ar fi trebuit să se deplaseze personal în România. În acest sens, Comisia consideră că, chiar dacă a părăsit România în 1992 și că nu mai avea familie, după cum susținea, reclamantul nu putea ignora dreptul românesc sau nu avea posibilitatea de a găsi și de a desemna, printr-o autoritate, un avocat pentru a-și apăra interesele, în special înainte de 28 ianuarie 2003. Prin urmare, reclamantul a omis să dea curs unei căi de atac deschise în temeiul dreptului românesc și de care nu s-a demonstrat că nu a fost eficientă (a se vedea mutatis mutandis Kolosovskiy c. Letonia (dec.), nr. 50183/99, 29 ianuarie 2004). Având în vedere observațiile de mai sus, Curtea consideră că nu există în speță circumstanțe speciale care să îl oblige să facă uz de aceasta. și, prin urmare, consideră că este necesar să se soluționeze excepția de la obligația guvernului. În consecință, aceasta trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. (2) Pe baza acelorași fapte, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului autorităților române la respectarea vieții private și de familie și la egalitatea între soți prin obligația care le-ar fi fost impusă de a-și înregistra căsătoria în România în Franța, încălcând art. 8 din Convenție și 5 din Protocolul nr. 7 de mai sus. art. 8 din convenție Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. art. 5 din Protocolul nr. Soții se bucură de drepturi egale și de responsabilități de natură civilă între ei și în relațiile lor cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, în timpul căsătoriei și la dizolvarea acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor. În măsura în care reclamanții intenționează să conteste legalitatea refuzului autorităților române de a elibera reclamantului un nou pașaport, Curtea constată că aceeași chestiune a fost ridicată în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 și face trimitere la observațiile sale de mai sus. În ceea ce privește litigiul în cauză examinat din perspectiva articolului 8 din convenție, Curtea arată că reclamanții s-au limitat la a susține că faptul că au fost informați de autoritățile consulare cu privire la existența unei obligații de a înregistra în România căsnicia lor a pus în pericol intimitatea vieții lor familiale. Curtea consideră că, chiar și în cazul în care reclamanții ar putea considera că victimele potențiale ale aplicării legii 119/1996 privind actele de stare civilă, pe care nu le pot critica abstracto, presupusele neplăceri nu pot fi considerate o încălcare substanțială a dreptului lor la respectarea vieții lor familiale, în sensul articolului În cele din urmă, în ceea ce privește același lucru, din perspectiva articolului 5 din Protocolul 7, care garantează o egalitate efectivă între soți, Curtea nu vede în ce mod dreptul protejat prin acest articol ar fi atins în speță. În consecință, această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Invocând în esență articolele 8 și 14 din Convenția combinată, reclamantul declară că autoritățile române trebuie să se deplaseze personal în România pentru a obține un nou pașaport, ceea ce nu este cazul românilor cu permis de rezident permanent în străinătate. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Presupunând că art. 8 se aplică în speță, Curtea reamintește faptul că o recurentă nu poate să-și exprime punctul de vedere, în sensul articolului 34 din convenție, că, în cazul în care este sau a fost direct afectat de actul sau omisiunea în cauză: trebuie să fie supus sau risc de a suferi în mod direct efectele acestuia (Otto-Preminger-Institut c. Austria, Hotărârea din 20 septembrie 1994, seria A n 295 A, § 39. Pe de altă parte, art. 34 nu îi autorizează pe particulari să se plângă în abstracto de o lege numai prin faptul că li se pare că încalcă Convenția ( Silvia Monteiro Martins Ribeiro c. Portugalia (dec.), n 16471/02, 26 octombrie 2004). În speță, Curtea arată că, în cazul în care autoritățile române au solicitat reclamantului, printre altele, să demonstreze statutul său de rezident permanent pentru a-și primi cererea de a elibera un nou pașaport cu mențiunea de domiciliu în străinătate, nu reiese din dosar că acestea sunt obligate să se deplaseze în România în acest scop din cauza statutului său de rezident temporar în Franța. Prin urmare, Curtea consideră că cauza reclamantului este o critică in abstracto din Ordonanța 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România (a se vedea mutatis mutandis Lück c. Germania (dec.), nr. 58364/00, 13 iunie 2002). 3 și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 Reclamanții consideră că dreptul de a se deplasa în afara Regatului Unit le revine dreptul de a-și avea toate bunurile situate în Franța, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea arată că, având în vedere că nu a fost afectată nicio interferență în dreptul său de a se deplasa liber, recurenta nu se poate pretinde a fi victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei încălcări a dreptului său la respectarea bunurilor sale care s-ar afla în Franța. Prin urmare, în ceea ce o privește, această cauză este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 3 și trebuie să fie respins în temeiul articolului 35 Curtea observă apoi că reclamantul nu a demonstrat în niciun fel că este proprietarul, singur sau în comun cu reclamanta, al unui bun situat în Franța de care nu a putut beneficia din cauza lingușeniei în dreptul său la libertatea de circulație. Prin urmare, în ceea ce o privește este în mod evident greșit fondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger BoÕjan M. Zupančič grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

13657/03

présentée par Cătălin TULIȚA et Véronique CHENE-TULIȚA

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 10 novembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

R.

Jaeger,

MM.

E.

Myjer,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mars 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Cătălin Tulița et M

me

Véronique Chene-Tulița, son épouse, sont respectivement des ressortissants roumain et français, nés en 1963 et 1968 et résidant à Belfast. Le gouvernement défendeur a d’abord été représenté par M. B. Aurescu, agent du gouvernement, puis par M

me

R.

Rizoiu et M

me

B. Ramascanu, qui l’ont remplacé dans ses fonctions.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant quitta la Roumanie en août 1992 et s’installa en France, où il travailla en tant que chercheur en aéronautique à l’Institut national polytechnique de Lorraine et à l’université Henri Poincaré de Nancy. En

1992 et en 1997, le requérant fit auprès des autorités françaises des demandes tendant à l’obtention de l’asile politique et du statut d’apatride respectivement, dont il fut débouté.

En septembre 2001, le requérant s’est installé avec la requérante à Belfast, après avoir obtenu un poste de chercheur à l’université. Par conséquent, les autorités britanniques lui accordèrent un visa de travail valable jusqu’en septembre 2004. Après six années de vie commune avec la requérante, le requérant épousa celle-ci le 3 août 2002. Leur mariage fut célébré légalement en France, mais les requérants ne firent aucune demande pour le faire enregistrer en Roumanie. Le couple attendait un enfant pour le mois d’août 2003.

Depuis 1992, le requérant n’est plus rentré en Roumanie. En 1998, son passeport fut renouvelé, par correspondance, à la suite d’une demande faite auprès du consulat de Roumanie à Strasbourg. A cette occasion, la mention «

domicilié en France

» fut apposée sur son passeport.

Son passeport renouvelé en 1998 arrivant à expiration le 28 janvier 2003, le requérant adressa, à une date qui n’a pas été précisée, une première lettre aux autorités consulaires roumaines de Londres en vue d’obtenir un nouveau passeport, avec l’indication de son domicile à l’étranger, soit au Royaume-Uni soit en France, selon ce que les autorités consulaires considéreraient le plus adapté à sa situation. Le 21 septembre 2002, l’ambassade de Roumanie à Londres lui indiqua qu’il devait enregistrer le mariage célébré en France sur les registres d’état civil de Roumanie avant de solliciter un nouveau passeport.

Le 17 octobre 2002, le requérant adressa aux autorités consulaires roumaines de Londres une nouvelle lettre, y joignant un formulaire de requête, demandant la délivrance d’un nouveau passeport. Il annexa à cette demande des photocopies attestant, entre autres, la célébration en France de son mariage et la mention de la France comme domicile dans son passeport de 1998. Il précisa, d’une part, qu’il ne pouvait pas rentrer en Roumanie afin de se faire délivrer un nouveau passeport, en raison de ses responsabilités professionnelles et familiales, et, d’autre part, qu’il n’avait pas la possibilité de désigner un représentant pour accomplir les formalités de l’enregistrement de son mariage en Roumanie, car il ne connaissait personne qui aurait pu s’en charger.

Par une lettre du 5 novembre 2002, l’ambassade de Roumanie à Londres rejeta la demande du requérant et, lui rappelant la teneur de la lettre du 21

septembre 2002, mit comme condition préalable pour le dépôt d’une demande de délivrance d’un nouveau passeport l’enregistrement de son mariage sur les registres d’état civil en Roumanie. Mention était faite dans cette lettre de l’article

43

n

o

119/1996 concernant les actes d’état civil. En outre, l’ambassade indiquait à l’intéressé que, pour obtenir un passeport avec la mention de son domicile à l’étranger, il devait prouver avoir le droit de séjour permanent dans le pays en question.

Par une lettre du 19 novembre 2002, le requérant s’adressa à la direction des relations consulaires du ministère roumain des Affaires étrangères pour dénoncer le refus des autorités consulaires de Londres, qu’il qualifiait d’abusif, de lui délivrer un nouveau passeport. Il faisait valoir, invoquant le respect des droits de l’homme, que l’exigence de l’enregistrement de son mariage avec la requérante avant la délivrance de son passeport représentait une ingérence injustifiée dans leur vie de famille, eu égard à ses responsabilités qui ne lui permettaient pas d’effectuer un séjour en Roumanie. Il précisait également qu’il n’avait pas de domicile en Roumanie pour y enregistrer le mariage, comme l’exigeait la loi n

o

119/1996, puisqu’il était domicilié en France, comme le prouvait son passeport de 1998. Il

ajoutait que leur vie de famille ne se déroulait pas en Roumanie et que le refus des autorités de lui délivrer un nouveau passeport était contraire à sa liberté de circulation et pouvait lui causer des préjudices, notamment en ce qu’il rendait impossible sa participation à un important congrès aux Etats

‑

Unis en janvier 2003.

Par une lettre du 11 janvier 2003, l’ambassade de Roumanie à Londres transmit au requérant le rejet de sa contestation, l’informant que le ministère de l’Intérieur considérait nécessaire l’enregistrement de son mariage afin qu’il puisse déposer une demande pour la délivrance d’un nouveau passeport, conformément à l’article 43 § 3 de la loi n

o

119/1996. L’ambassade précisait qu’en conformité avec l’article 2 de l’arrêté du gouvernement n

o

460 du 9 mai 2001, la validité des anciens passeports ne pouvait plus être prolongée. Elle ajoutait qu’à la demande de délivrance d’un nouveau passeport, le requérant devait joindre un document prouvant le fait qu’il résidait de façon permanente en France. L’ambassade concluait en confirmant les réponses fournies au requérant par les lettres antérieures des autorités.

A la suite de la communication de la requête au gouvernement défendeur, le 17 septembre 2003, les autorités roumaines délivrèrent à l’intéressé un passeport consulaire valide une année et portant la mention de son domicile en France. Ce type de passeport est délivré par les ambassades et les consulats aux citoyens roumains qui ne disposent plus d’un document de voyage. A la même date, après avoir reçu l’accord des autorités roumaines quant à la délivrance d’un nouveau passeport, d’une durée de validité de cinq ans, le requérant leur envoya une demande à cette fin.

Le 18 décembre 2003, le requérant obtint la citoyenneté française en régime d’urgence et, en janvier 2004, reçut un passeport français.

Le 27 janvier 2004, en raison du refus de l’intéressé de se rendre à l’ambassade de Roumanie à Londres, son passeport consulaire lui fut délivré à Belfast par un fonctionnaire de l’ambassade.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La loi n

o

29/1990 sur le contentieux administratif

Les dispositions pertinentes de la loi, telle qu’elle était rédigée avant son abrogation par la loi n

o

554/2004 sur le contentieux administratif entrée en vigueur le 7 janvier 2005, se lisent ainsi

:

Article premier

«

Toute personne (...) qui s’estime lésée dans ses droits reconnus par la loi, par un acte administratif ou par le refus injustifié d’une autorité publique de donner cours à sa demande relative à un droit reconnu par la loi peut saisir la juridiction compétente pour l’annulation de l’acte, pour la reconnaissance du droit en question et pour la réparation du préjudice ainsi causé. (...)

Article 5

«

Avant de saisir le tribunal compétent d’une action tendant à (...) obliger l’autorité administrative à délivrer l’acte litigieux, la personne lésée doit s’adresser pour la défense de son droit (...) à l’autorité administrative en question, qui doit fournir une réponse à l’intéressé dans un délai de 30 jours. Dans le cas où la personne lésée n’est pas satisfaite de la réponse donnée à son recours gracieux, elle peut saisir les juridictions dans un délai de 30 jours à partir de la date à laquelle on lui a communiqué la réponse. Si la personne lésée a contesté l’acte litigieux également auprès de l’autorité administrative hiérarchiquement supérieure à celle qui a émis l’acte en cause, le délai de 30 jours commence à courir le jour où la première communique à l’intéressé la décision prise au sujet de sa contestation. La personne lésée peut également saisir les juridictions dans l’hypothèse où l’autorité administrative en question ou, selon le cas, celle hiérarchiquement supérieure ne lui ont pas fourni de réponse à sa contestation dans le délai de 30 jours susmentionné (...)

»

Article 18

«

Les dispositions de la présente loi se lisent en combinaison avec celles du code de procédure civile.

»

2.

L’article 112 § 1 du code de procédure civile

«

La demande introductive d’instance indiquera

:

1.

le nom, le domicile et la résidence habituelle des parties (....). Si le requérant habite à l’étranger, (il) précisera également le domicile élu en Roumanie, où lui seront communiqués tous les actes de procédure.

(...)

»

3.

La loi n

o

119/1996 concernant les actes d’état civil

Les dispositions pertinentes de la loi se lisent ainsi

:

Article 43

«

(...)

(3)

Les actes d’état civil des citoyens roumains, délivrés par les autorités étrangères, font preuve dans le pays seulement s’ils sont transcrits sur les registres d’état civil roumains. La transcription des actes d’état civil (...) se fait avec l’accord du ministère de l’Intérieur. Dans un délai de six mois à partir de son entrée en Roumanie ou du moment où il reçoit le certificat d’état civil de l’étranger, le citoyen roumain est obligé de demander la transcription de ses actes auprès de l’autorité de l’administration publique locale de son domicile.

»

Article 62

«

(1) Constituent des contraventions au régime des actes d’état civil les faits suivants, sauf s’ils sont commis dans des telles circonstances qu’ils seraient considérés comme délits

:

(...)

e)

l’absence de présentation des certificats d’état civil ou des extraits délivrés par les autorités étrangères à l’officier d’état civil du lieu de domicile, pour la transcription sur les registres d’état civil roumains, dans le délai prévu à l’article 43 (2)

;

(...)

(2)

Les contraventions prévues aux lettres a) à c) sont sanctionnées d’une amende de 30

000 à 60

000 lei et les contraventions prévues aux lettres d) à r) d’une amende de 40

000 à 80

000 lei.

»

Article 63

«

La constatation des contraventions susmentionnées et l’application des sanctions sont de la compétence des maires, des personnes désignées par les présidents du conseil départemental, du préfet et des officiers de police.

»

4.

L’ordonnance n

o

65/1997 concernant le régime des passeports en Roumanie, tel que modifiée par la loi n

o

216/1998 d’approbation de cette ordonnance

Les dispositions pertinentes de l’ordonnance se lisent ainsi

:

Article premier

«

(1)

Le droit à la libre circulation est garanti aux citoyens roumains. Ils ont droit à la délivrance, à la détention et à l’utilisation d’un passeport dans les conditions de la présente ordonnance.

(2)

Le droit de voyager librement à l’étranger ne peut faire l’objet d’aucune limitation, sauf celles expressément prévues par la présente ordonnance.

»

Article 9

«

(1)

Les demandes de délivrance des passeports ordinaires doivent être déposées par les demandeurs en personne auprès de la direction spécialisée du ministère de l’Intérieur ou, selon le cas, des services territoriaux subordonnés.

(2)

Dans des cas dûment motivés, les demandes peuvent être déposées par mandataire, en vertu d’un pouvoir authentifié dans le pays par un notaire public et à l’étranger par les missions diplomatiques et consulaires de la Roumanie.

»

Article 14

«

(1)

Le citoyen roumain peut se voir opposer, temporairement, le refus de délivrance d’un passeport ou, s’il lui a été délivré, le retrait ou la suspension de son droit d’utiliser le passeport, lorsque

:

a)

il y a des éléments fondés dans le sens qu’il a commis une infraction pour laquelle la loi prévoit une peine d’au moins deux ans d’emprisonnement ou qu’il envisage d’utiliser le passeport pour tenter d’échapper à des poursuites pénales (...)

;

b)

il est accusé dans une affaire pénale (...)

;

c)

il a été condamné et doit exécuter une peine privative de liberté

;

d)

il est poursuivi pour des créances exigibles de plus de 25 millions de lei (...)

;

e)

il a commis dans le pays ou à l’étranger des faits de nature à porter atteinte à la sécurité nationale, au maintien de l’ordre public, à la protection de la santé, de la morale ou des droits et libertés fondamentaux d’une autre personne, qui sont établis par des décisions de justice ou font l’objet de poursuites pénales (...). La même mesure peut être prise à l’encontre de la personne qui a été retournée en vertu d’accords de réadmission conclus par la Roumanie avec d’autres Etats (...)

»

Article 15

«

(1) Le refus de délivrer un passeport (...) est communiqué à la personne en cause, avec l’indication des motifs, dans un délai de 15 jours à partir de la date de cette décision.

(2)

La personne lésée peut contester cette mesure devant l’autorité administrative hiérarchiquement supérieure à celle qui a pris la mesure contestée, dans un délai de 30

jours à partir de la date de la communication du refus en question.

(3)

La contestation doit être résolue dans un délai de 30 jours après son enregistrement et, si la personne lésée est mécontente de la solution donnée, elle peut saisir la juridiction de contentieux administratif compétente.

»

Article 25

«

Les citoyens roumains domiciliés à l’étranger ou ceux se trouvant temporairement à l’étranger, (et) auxquels les autorités de l’Etat en cause ont approuvé l’établissement, peuvent déposer, auprès des missions diplomatiques ou des offices consulaires de la Roumanie, des demandes pour la délivrance des passeports simples, sur lesquelles est mentionné le pays de domicile (...).

»

5.

Autres éléments pertinents

Conformément aux instructions disponibles sur le site Internet du ministère roumain des Affaires étrangères (www.mae.ro), les autorités consulaires à l’étranger ne peuvent délivrer un pouvoir à une personne pour que cette dernière soit représentée par un tiers que si la personne en question présente un passeport en cours de validité.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 2 du Protocole n

o

4, le requérant se plaint de la violation de son droit à la libre circulation du fait du refus abusif des autorités roumaines de lui délivrer un nouveau passeport. Il fait valoir que sa vie professionnelle et familiale implique de nombreux déplacements à l’étranger.

2.

Citant les article 8 de la Convention et 5 du Protocole n

o

7, les requérants se plaignent qu’en conditionnant, de manière abusive et illégale, la délivrance du passeport par l’enregistrement en Roumanie de leur mariage célébré en France, les autorités roumaines ont pratiqué un chantage sur leur famille, afin d’obliger la requérante d’accepter cet enregistrement contre son gré, et ont menacé la tranquillité de leur vie familiale.

3.

Invoquant en substance les articles 8 et 14 de la Convention combinés, le requérant allègue une discrimination dans son droit au respect de sa vie privée de la part des autorités roumaines, qui l’ont obligé à se déplacer personnellement en Roumanie pour se faire délivrer un nouveau passeport. Il fait valoir que les Roumains possédant des permis de résident permanent peuvent solliciter un nouveau passeport auprès des autorités consulaires, sans se déplacer en Roumanie.

4.

Sur le fondement de l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent que l’impossibilité pour le requérant de se déplacer au

‑

dehors du Royaume-Uni a heurté leur droit d’avoir la pleine jouissance de leurs biens situés en France.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de la violation de son droit à la libre circulation du fait du refus des autorités roumaines de lui délivrer un nouveau passeport, citant l’article 2 du Protocole n

o

4 qui se lit ainsi

:

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, au motif que le requérant n’a pas saisi les juridictions internes après le refus des autorités consulaires de lui fournir un nouveau passeport, conformément à la loi n

o

29/1990 sur le contentieux administratif en vigueur à l’époque, mais s’est adressé directement à la Cour. Selon le Gouvernement, le recours en cause était efficace, adéquat et accessible, et le requérant aurait du en connaître l’existence.

Le requérant conteste l’accessibilité et l’efficacité de la voie de recours susmentionnée, soutenant que sa vie familiale et professionnelle se déroulait à l’étranger depuis 1992 et qu’il ne pouvait rentrer en Roumanie pour saisir les juridictions internes puisqu’il se sentait menacé par les autorités roumaines et qu’après le 28 janvier 2003 il n’avait plus de passeport valable.

La Cour rappelle que la finalité de l’article

35 §

1 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres,

Selmouni c. France

[GC], n

o

25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Néanmoins, les dispositions de l’article

35 §

1 ne prescrivent l’épuisement que des seuls recours accessibles, effectifs et adéquats, c’est-à-dire existant à un degré suffisant de certitude – en pratique comme en théorie – et susceptibles de porter remède aux griefs soulevés (voir, par exemple,

Aksoy c. Turquie

, arrêt du 18

décembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-VI, pp.

2275-2276, §§ 51-52).

La Cour rappelle en outre que l’article 35 § 1, qui doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif, implique aussi une répartition de la charge de la preuve. Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour qu’un recours effectif existait à l’époque des faits. Une fois cela démontré, c’est au requérant qu’il revient d’établir que le recours évoqué par le Gouvernement n’était pas effectif, compte tenu des faits de la cause ou encore que certaines circonstances particulières le dispensaient d’en faire usage (voir, parmi d’autres,

V.

c.

Royaume-Uni

[GC], n

o

24888/94, § 57, CEDH 1999-IX). Toutefois, le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de ce recours (voir

Akdivar et autres c. Turquie

, arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil

1996-IV, p.

1212, § 71).

En l’espèce, le Gouvernement excipe du non-épuisement, par le requérant, du recours prévu par la loi n

o

29/1990 sur le contentieux administratif, en vigueur à l’époque. La Cour observe qu’il ressort du dossier que le requérant n’a nullement saisi les juridictions internes de son grief, alors que la loi n

o

29/1990 prévoyait expressément la possibilité d’introduire une action en contentieux administratif pour les personnes qui s’estimaient lésées dans leur droit par un refus d’une autorité administrative de délivrer un acte. Cette possibilité est d’ailleurs confirmée, en matière de délivrance des passeports, par l’article 15 de l’ordonnance n

o

65/1997 concernant le régime des passeports en Roumanie.

La Cour ne saurait retenir les raisons invoquées par le requérant quant au caractère ineffectif de la voie procédurale en question. Elle observe d’abord, qu’en vertu de l’article 5 de la loi n

o

29/1990, il était loisible au requérant de saisir les juridictions de contentieux administratif dès que l’ambassade de Roumanie à Londres lui avait communiqué le rejet de sa demande, soit dès le 21 septembre 2002. Elle relève, ensuite, qu’en vertu des articles 18 de la loi n

o

29/1990 et 112 § 1 du code de procédure civile combinés, pour saisir les juridictions de contentieux administratif, le requérant aurait dû choisir domicile en Roumanie, par exemple en désignant un représentant, tel un avocat ou toute autre personne, de sorte qu’il ne devait pas se rendre personnellement dans ce pays. A ce titre, elle considère que, même s’il avait quitté la Roumanie en 1992 et qu’il n’y avait plus de famille, comme il le soutient, le requérant ne saurait ignorer les droit roumain ou alléguer qu’il n’avait pas la possibilité de trouver et désigner, par un pouvoir, un avocat pour défendre ses intérêts, notamment avant le 28 janvier 2003.

Le requérant a donc omis d’épuiser un recours ouvert en droit roumain et dont l’inefficacité n’a pas été démontrée (voir,

mutatis mutandis

,

Kolosovskiy c. Lettonie

(déc.), n

o

50183/99, 29 janvier 2004). Eu égard aux observations ci-dessus, la Cour considère qu’il n’y avait pas en l’espèce de

«

circonstances particulières

» qui le dispensaient d’en faire usage

et estime, dès lors, qu’il y a lieu d’accueillir l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et 4 de la Convention.

o

7, libellés ainsi

:

Article 8 de la Convention

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 5 du Protocole n

o

7

«

Les époux jouissent de l’égalité de droits et de responsabilités de caractère civil entre eux et dans leurs relations avec leurs enfants au regard du mariage, durant le mariage et lors de sa dissolution. Le présent article n’empêche pas les Etats de prendre les mesures nécessaires dans l’intérêt des enfants.

»

Dans la mesure où les requérants entendent contester la légalité du refus des autorités roumaines de délivrer au requérant un nouveau passeport, la Cour observe que la même question a été soulevée au titre de l’article 2 du Protocole n

o

4 et renvoie à ses observations ci-dessus.

Pour ce qui du grief en question examiné sous l’angle de l’article 8 de la Convention, la Cour relève que les requérants se sont bornés à soutenir que le fait d’avoir été informés par les autorités consulaires de l’existence d’une obligation d’enregistrer en Roumanie leur mariage a menacé la tranquillité de leur vie familiale. La Cour estime que, même à supposer que les requérants pussent s’estimer des victimes potentielles de l’application de la loi

n

o

119/1996 sur les actes d’état civil, qu’ils ne sauraient critiquer

in

abstracto

, les désagréments allégués ne sauraient passer pour une atteinte substantielle à leur droit au respect de leur vie familiale, au sens de l’article

8.

S’agissant enfin du même grief sous l’angle de l’article 5 du Protocole

n

o

7, garantissant une égalité effective entre les époux, la Cour ne voit pas en quoi le droit protégé par cet article serait atteint en l’espèce.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Invoquant en substance les articles 8 et 14 de la Convention combinés, le requérant allègue que les autorités roumaines l’obligent à se déplacer personnellement en Roumanie pour se faire délivrer un nouveau passeport, ce qui n’est pas le cas des Roumains possédant des permis de résident permanent à l’étranger. L’article 14 se lit comme suit

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

A supposer que l’article 8 trouve à s’appliquer en l’espèce, la Cour rappelle qu’un requérant ne peut se prétendre «

victime

», au sens de l’article

34 de la Convention, que s’il est ou a été directement touché par l’acte ou omission litigieux

: il faut qu’il en subisse ou risque d’en subir directement les effets (

Otto-Preminger-Institut c. Autriche

, arrêt du 20

septembre 1994, série

A n

o

295

‑

A, § 39). Par ailleurs, l’article 34 n’autorise pas des particuliers à se plaindre

in abstracto

d’une loi par cela seul qu’elle leur semble enfreindre la Convention (

Silvia Monteiro Martins Ribeiro c. Portugal

(déc.), n

o

16471/02, 26 octobre 2004).

En l’espèce, la Cour relève que, si les autorités roumaines ont sollicité du requérant, entre autres, qu’il prouve son statut de résident permanant afin d’accueillir sa demande de lui délivrer un nouveau passeport portant la mention de son domicile à l’étranger, il ne ressort pas du dossier qu’elles l’ont obligé à se rendre en Roumanie à cette fin en raison de son statut de résident temporaire en France. Partant, la Cour considère que le grief du requérant s’analyse en une critique

in abstracto

de l’ordonnance

n

o

65/1997 concernant le régime des passeports en Roumanie (voir,

mutatis mutandis

,

Lück c. Allemagne

(déc.), n

o

58364/00, 13 juin 2002).

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

4.

Les requérants considèrent que l’impossibilité pour l’intéressé de se déplacer au-dehors du Royaume-Uni heurte leur droit d’avoir la pleine jouissance de leurs biens situés en France, en violation de l’article 1 du Protocole n˚ 1, libellé ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour relève d’emblée que, n’ayant subi aucune ingérence dans son droit de se déplacer librement, la requérante ne saurait se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, d’une atteinte à son droit au respect de ses biens qui se trouveraient en France. Dès lors, à son égard, ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article

35

§

3 et doit être rejeté en application de l’article 35

§

4.

La Cour observe ensuite que le requérant n’a aucunement prouvé qu’il est propriétaire, seul ou conjointement avec la requérante, d’un bien situé en France dont il n’a pas pu jouir en raison de l’ingérence dans son droit à la liberté de circulation.

Il s’ensuit qu’à son égard ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président