FENDI ET SPERONI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
FENDI ET SPERONI c. ITALIE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37338/03 prezentate de Carla FENDI și Candido SPERONI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 10 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Tsatsa-Nikolovska dnii Zagrebelsky, Myjer I. Ziemel judecători și dnii V. Berger, Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 noiembrie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, dl Carla Fendi și dl Candido Speroni, sunt resortisanți italieni, născuți în 1937 și 1930 și care își au reședința la Roma. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul G. Lavitola și A. Zerboni, avocați la Roma. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții erau proprietari cu două treimi (inclusiv terții) dintr-un teren de construcție de 3 526 m situat la Roma și înregistrat la cadastru, fișa 232, parcele 319 și 320. Prin decretul din 4 august 1982, Consiliul provincial de la Roma a aprobat proiectul de construire a unei școli pe teren a reclamanților și a terților. Prin decretul din 14 octombrie 1982, Consiliul provincial de la Roma a autorizat ocupația de urgență a acestui teren în vederea exproprierii acestuia, în vederea construirii școlii. La 9 noiembrie 1982, administrația provincială a implicat ocupația materială a terenului și a inițiat lucrările de construcție. Printr-un act de pronunțare notificat la 2 decembrie 1988, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire împotriva administrației în fața Tribunalului din Roma. Ei susțineau că ocupația terenului era ilegală pe motiv că aceasta era urmărită dincolo de perioada permisă, fără ca aceasta să fi fost efectuată la expropriere formală și la plata unei despăgubiri. Ei solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului, precum și o suprafață de ocupație. Între timp, printr-un act de punere în aplicare notificat la 17 noiembrie 1988, terții au introdus în fața instanței din Roma o acțiune având același obiect cu cea introdusă de reclamanți. La o dată nespecificată, instanța reunește ambele proceduri. Prin intermediul unei hotărâri depuse la grefa din 13 noiembrie 1993, Tribunalul de la Roma consideră că termenul de ocupație autorizat se încheiase la 20 iulie 1984 și că, începând de la acea dată, reclamanții și terții trebuiau să fie considerați privați de terenul lor prin efectul construcției de lucrări publice. În lumina acestor considerații, Tribunalul a condamnat administrația provincială să plătească reclamanților și terților suma de 3 369 164 760 lire (ITL), care corespunde valorii de piață a bunului reevaluat în ziua pronunțării și despăgubirii pentru pierderea de valoare a unui teren limitrofe acestora. În plus, acesta a respins cererea de plată a unei părți de ocupație, pe motiv că nu era competent în această privință. Printr-un act notificat la 22 aprilie 1994, administrația națională a interjetat apelul acestei hotărâri în fața instanței de apel a Romei. În primul rând, aceasta a solicitat aplicarea în cazul din speță al legii nr. 359 din 1992 a intrat în vigoare între timp și a redus suma de plată pentru pierderea terenului. În plus, aceasta a susținut că terenul în litigiu trebuie să treacă ca supus unei restricții de construcție care decurge din cerința de protecție a peisajului (vincolo posto sui beni culturiali ed ambientali) ) și, prin urmare, valoarea sa de piață nu putea corespunde celei a unui teren de construcție. Prin hotărârea depusă la grefă la 31 iulie 2000, instanța de apel a primit parțial recursul, declarând că valoarea de piață a terenului în cauză nu putea corespunde celei a unui teren de construcție din cauza supunerii la restricția menționată și că dreptul de proprietate datorat reclamanților și terților pentru pierderea terenului trebuie calculat în conformitate cu legea nr. 662 din 1996, între timp a intrat în vigoare. În lumina acestor considerente, instanța de apel a redus la 258 582 000 ITL, plus dobânda începând cu 1988, suma datorată reclamanților și terței părți pentru pierderea terenului lor, precum și ca compensație pentru pierderea valorii terenului vecin. Printr-o acțiune notificată la 29 octombrie 2001, reclamanții și terții s-au ocupat de casare și au susținut în special că valoarea de piață a terenului în litigiu ar trebui să corespundă celei a unui teren zidibil, în pofida supunerii la limitare a construcției și au solicitat o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului în cauză. Prin hotărârea depusă la grefa din 29 mai 2003, Curtea de Casație a primit parțial recursul, în măsura în care a decretat că valoarea de piață a terenului în litigiu nu putea corespunde celei de a unui teren neconstructibil, în pofida supunerii la limitarea construirii. În ceea ce privește cererea de despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului, Curtea de Casație a declarat că aceasta trebuie considerată ca fiind absorbită în partea rămasă a recursului. În lumina acestor considerații, Curtea de Casație s-a referit la o altă secțiune a Tribunalului de apel din Roma. Printr-un act notificat la 6 iulie 2004, reclamanții au atribuit administrației provinciale în fața acestei alte secțiuni a Tribunalului de apel din Roma, solicitând, printre altele, o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului. Din dosar reiese că această procedură este încă în curs de desfășurare în fața tribunalului de apel din Roma. GRIEF 1. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu dreptul lor la respectarea proprietăților lor. 2. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de reducerea sumei de la (3) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii în fața tuturor instanțelor naționale. 4. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil în fața Curții de Casație. În acest sens, ei susțin că ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. (1) Reclamanții declară încălcarea dreptului lor la respectarea proprietăților lor. Ei Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamanții se plâng de reducerea valorii despăgubirii datorate pentru pierderea terenului prin intermediul efectului de aplicare în cazul în speță al Legii nr. 662 din 1996, care a intrat în vigoare în cursul procesului. În plus, art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie analizat din unghiul art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (3) Reclamanții se plâng de durata procedurii în fața tuturor instanțelor naționale. declară încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reclamanții au epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac care le erau deschise în dreptul italian. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 ( Pinto, persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia, septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr 34969/97, Giacometti c. Italia, 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamanții trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data la care cererea a fost introdusă în fața Curții. În speță, nu reiese că reclamanții au recurs la această cale de atac. Întrucât nu dezamăgește nicio împrejurare de natură să decidă în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererilor trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. 4. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil în fața Curții de Casație. În această privință, aceștia susțin că hotărârea acestei din urmă instanțe nu răspunde pe deplin cererii lor având ca obiect obținerea unei despăgubiri egale cu valoarea de piață a terenului și, prin urmare, nu este suficient de motivată. Curtea amintește că hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează. L . Domeniul de aplicare al acestei obligații poate totuși varia în funcție de natura deciziei și trebuie să analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii ; în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, CEDH 1999-I, § 26). În cazul de față, Curtea de Casație a acceptat recursul reclamanților în măsura în care aceștia din urmă contestau aprecierea naturii terenului lor efectuat de instana de apel și a trimis cauza în fața unei alte secțiuni a instanei de apel, pentru a efectua o nouă cuantificare a despăgubirii care trebuie acordată reclamanților în schimbul pierderii terenului lor. Curtea de Casație a considerat că întrebarea dacă reclamanții au dreptul la o despăgubire egală cu valoarea de piață a terenului era absorbită în partea rămasă a recursului, iar secțiunea instanței judecătorești căreia i-a fost trimisă cauza va fi, prin urmare, obligată să se pronunțe cu privire la acest aspect. În acest sens, Curtea de Casație nu a încălcat în speță cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților revocați din articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 6 alineatul (1) din convenție (dreptul la un proces echitabil în ceea ce privește reducerea cuantumului despăgubirii) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președinte