ROMÂNIA Cerere nr. 67020/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 noiembrie 2005 DEFINIF 03/07/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Biersan mes Tsatsa-Nikolovska Jaeger dnii Myjer, David Thór Björgvinsson, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 20 octombrie 2005, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 67020/01) îndreptată împotriva României și din care cinci resortisanți ai acestui stat, dnii Ioan Farcaș, Ștefan Voicu, Alexandru-Ioan Ursu, Radu Virgil Mihai Zaharescu și dnii Carmen Lelia Bebulescu ( Iunie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( September 2002, grefa Curții a trimis fiecăruia dintre cei cinci reclamanți o scrisoare prin care le-a precizat că, în absența lor din partea lor, el ar trimite corespondența numai domnului Farcaș, care a sesizat Curtea în numele reclamanților și care ar fi presupus reprezentantul lor. Nici un reclamant nu și-a exprimat dezacordul. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, Roxana Rizoiu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 octombrie 2004, Curtea (secțiunea a doua) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice cauza bazată pe durata procedurii guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Reclamanții s-au născut în 1935, 1945, 1933, 1939 și 1956 și locuiesc în Plouești, cu excepția celor de-a treia și a patra, care locuiesc în București și, respectiv, Paris. La 31 ianuarie 1975, Biroul pentru invenții și mărci va elibera unui număr de șase ingineri specializați în chimie a petrolului un brevet de mai puțin pentru o nouă metodă de separare a hidrocarburilor aromatice. Cu excepția dlui Farcaș, care este unul dintre cei șase autori ai ui, ceilalți reclamanți sunt moștenitorii și, respectiv, în cazul dlui Farcaș. În 1987 și 1988, patentul a fost aplicat, printre altele, de către societatea de daf' t' Rafo Onesti (□ Rafo S.A. În martie 1988, la cererea autorilor de lacună, brevetul a fost retras din registrul Oficiului pentru Invenții și Mărci. La 26 ianuarie 1995, dl Farcaș a introdus, în numele său și în calitate de reprezentant al altor titulari ai brevetului, o acțiune în fața tribunalului departamental din Bacău împotriva lui Rafo S.A., având ca obiect plata unei remunerații pentru punerea în aplicare a brevetului respectiv. Prin hotărârea din 26 ianuarie 1996, tribunalul județean din Bacău a respins acțiunea prin primirea excepției din partea Rafo S.A., și anume faptul că domnul Farcaș nu purtase negocieri directe cu Rafo S.A. cu privire la remunerația solicitată. 11. După respingerea apelului printr-o hotărâre din 21 iunie 1996 a instanței de apel din Bacău, la recursul domnului Farcaș, printr-o hotărâre din 12 iunie 1996 În februarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârile anterioare și a retrimis cauza în fața tribunalului departamental din Brașov pentru o examinare pe fond pe baza unei competențe, respingând excepția lui Rafo S.A. pe motiv că a existat negocieri între părțile la litigiu. 12. La 19 iunie 1997, domnul Farcaș deposa o putere care îl desemna ca reprezentant al domnului Voicu și al domnului M. La aceeași audiere, G.D., ale cărui moștenitori sunt dnii Ursu și Zaharescu, a cerut să intervină în procedură. 13. La 16 octombrie 1997 tribunalul județ din Brașov a respins excepția întârzierii intervenției G.D., ridicată de Rafo S.A. M. Farcaș, care a precizat că experții propuși de biroul experților din Brașov nu erau specializați în separarea prin extracție a hidrocarburilor aromatice, instanța a solicitat Biroului competent din Ploiesti o listă de trei experți. 14. După numirea unui expert la 6 noiembrie 1997 și amânarea cauzei la 18 decembrie 1997, 29 ianuarie, 26 februarie, 2 și 30 aprilie, 21 mai și 4 și 11 iunie 1998 în așteptarea raportului de competență și a răspunsului la obiecțiile părților, printr-o hotărâre din 14 iulie 1998, tribunalul departamental a găzduit acțiunea reclamanților și l-a condamnat pe Rafo S.A. să le plătească remunerații. 15. După respingerea apelului părților la litigiu printr-o hotărâre din 26 martie 1999 a Tribunalului de apel din Brașov, printr-o hotărâre din 3 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul lui Rafo S.A. și cauza a fost retrimisă pentru o nouă examinare în fața tribunalului departamental din Brașov. Curtea Supremă a statuat că expertul desemnat de tribunalul departamental nu era un specialist în separarea prin extracție a hidrocarburilor aromatice și că Tribunalul a acceptat pur și simplu șefii misiunii expertului propus de domnul Farcaș. 16. Între 31 martie 2000 și 15 ianuarie 2001, procedura a fost suspendată din oficiu, din cauza decesului G.D. și a lachității pentru M. Farcaș pentru a-și identifica moștenitorii pentru a continua procedura, astfel cum impunea art. 243 alineatul (1) din Codul de procedură civilă. Potrivit domnului Farcaș, poliția și autoritățile locale nu au participat la căutarea moștenitorilor în întrebări, care nu au fost identificați decât din întâmplare. 17. La tribunalul departamental Brașov din 16 februarie 2001, dnii Ursu și Zaharescu au intervenit în proces, ca moștenitori ai G.D. Instanța a încheiat o nouă competență tehnică, la care expertul a fost desemnat la 11 mai 2001 18. La 2 noiembrie 2001 și la 14 ianuarie 2002, instanța a comunicat părților raportul de competență și răspunsurile expertului la obiecțiile lor. La 11 februarie, 11 martie, 8 aprilie și 13 mai 2002, cauza a fost amânată din cauza erorilor grefei instanței cu privire la trimiterea la adresa: expert al tuturor obiecțiilor dlui Farcaș și a cererii expertului de a-și completa competența. 19. Prin hotărârea din 24 iunie 2002, tribunalul departamental din Brașov a acceptat acțiunea în ceea ce îl privește pe domnul Farcaș și a respins-o ca fiind tardivă în ceea ce privește ceilalți reclamanți, considerând că instanțele nale au fost sesizate cu privire la acestea numai la 19 iunie 1997. La apelul adresat de domnul Voicu și de domnul Bărbulescu, printr-o hotărâre din 8 noiembrie 1997 2002, instanța de judecată a lui Brașov a pronunțat că au introdus acțiunea în 1995 prin intermediul dlui Farcaș și a modificat parțial sentința menționată anterior, condamnându-l pe Rafo S.A. să le plătească, de asemenea, drepturi patrimoniale pentru aplicarea acesteia. La 5 decembrie 2002, Rafo S.A. a formulat acțiune și cauza a fost trimisă în fața Camerei Comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție). La 23 septembrie 2004 și 20 ianuarie 2005, camera civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție va amâna cazul, astfel încât administratorul judiciar al Rafo S.A. La 5 mai 2005, Curtea Supremă de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre prin care lua act de faptul că Rafo S.A. renunța la acțiune. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 23. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă se citesc după cum urmează: art. 243 alineatul (1) Procedura în fața unei instanțe este suspendată din oficiu atunci când o parte la procedură moare, cu excepția cazului în care partea interesată solicită un termen pentru ca moștenitorii în cauză să intervină în procedură (...).art. 245 Procedura își reia cursul (...) în cazurile prevăzute la art. 243, printr-o cerere de înregistrare a moștenitorilor (...). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 24. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 25. Ursu și Zaharescu, aceasta a început la 14 iulie 1998 și a subliniat apoi caracterul complex al procedurii, având în vedere natura tehnică a chestiunilor în litigiu și consideră că părțile au contribuit la continuarea procedurii. În cele din urmă, guvernul subliniază, de asemenea, supraîncărcarea activității instanțelor, în special a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 26. Curtea arată că, prin hotărârea din 8 noiembrie 2002, Tribunalul din Brașov a statuat că, în ceea ce privește domnii Farcaș și Voicu și domnul Bâbulescu, acțiunea în cauză era considerată introdusă la 26 ianuarie 1995, având în vedere că domnul Farcaș sesizase instanțele la data menționată anterior în numele său, precum și în numele celorlalți doi reclamanți. Prin urmare, în ceea ce le privește, perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 ianuarie 1995 și sa încheiat cu hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 5 mai 2005. Prin urmare, aceasta a durat zece ani, trei luni și nouă zile, pentru nouă instanțe judecătorești și trei grade de jurisdicție. 27. Ursu și Zaharescu, Curtea constată că nu au luat cuvântul împotriva hotărârii din 24 iunie 2002 a tribunalului departamental din Brașov. Rezultă că, pe de o parte, data intervenției lor în procedură trebuie stabilită la 19 iunie 1997 și că, pe de altă parte, drepturile lor civile, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, nu au mai făcut obiectul procedurii în litigiu după pronunțarea hotărârii menționate anterior. Prin urmare, Curtea consideră că, în ceea ce le privește, perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 iunie 1997 și sa încheiat la 24 iunie 2002, fiind astfel de cinci ani și cinci zile pentru șapte instanțe judecătorești și trei grade de jurisdicție. Curtea constată că motivul întemeiat pe durata procedurii nu este în mod vădit greșit întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 29. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 30. În speță, având în vedere durata diferită a perioadelor care trebuie luate în considerare, Curtea consideră că este necesară o examinare separată în ceea ce privește, pe de o parte, domnii Farcaș și Voicu și domnul Babulescu și, pe de altă parte, domnii Ursu și Zaharescu. 31. În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că, în pofida unor întârzieri imputabile autorităților judiciare, comportamentul reclamanților în cauză a contribuit la încetarea procedurii. În această privință, Curtea constată că, după decesul G.D., procedura a trebuit să fie suspendată între 31 martie 2000 și 15 ianuarie 2001 înainte de a-și manifesta interesul de a continua procedura ca moștenitori. Prin urmare, în lumina înscrisurilor din dosar și a jurisprudenței sale în materie, Curtea consideră că o durată de cinci ani și cinci zile la trei grade de instanță nu ar putea fi considerată rezonabilă, având în vedere, în special, comportamentul reclamanților în cauză și caracterul relativ complex al cauzei, care impunea opinia unui expert. Prin urmare, nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la acestea. 32. În ceea ce privește domnii Farcaș și Voicu și domnul Bâbulescu, Curtea amintește în primul rând că numai întârzierile imputate statului pot conduce la concluzia că nu se poate ajunge la o concluzie cu privire la un termen rezonabil (Proszak c. Polonia, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, p.2774, § 40). În acest sens, Comisia consideră că autoritățile judiciare nu pot fi considerate responsabile pentru perioada cuprinsă între 31 martie 2000 și 15 ianuarie 2001 în timpul căreia tribunalul departamental din Brașov a trebuit să aștepte, în conformitate cu art. 243 alin. (1) și 245 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ca moștenitorii G.D. să fie identificați de către M. Farcaș, astfel încât procedura să poată relua cursul. 33. În ceea ce privește desfășurarea procedurii până la Tribunalul din 8 În noiembrie 2002 a Tribunalului de apel din Brașov, Curtea consideră că nu există perioade de inactivitate sau întârzieri semnificative în ceea ce privește instanțele, având în vedere că audierile au fost stabilite la intervale regulate și că hotărârile pe fond au fost pronunțate în termene rezonabile. 34 În schimb, Curtea observă o perioadă de inactivitate în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, între 5 decembrie 2002 și 5 februarie 2004 și constată, în plus, că Camera civilă competentă și-a ținut prima audiență în cauza decât la 23 septembrie 2004. În plus, Comisia constată că părțile au încheiat la 10 martie 2004 un acord amiabil și că, începând cu 28 aprilie 2004, Rafo S.A. a făcut obiectul unei proceduri de redresare judiciară. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că.. după datele menționate anterior, au existat motive pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție a acționat cu mai multă prudență înainte de a soluționa litigiul în cauză, care, de altfel, s-a încheiat cu renunțarea de către Rafo S.A. la acțiunea sa. 35. În concluzie, având în vedere toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că durata în litigiu, văzută în ansamblul său, nu poate fi considerată nerațională. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) în ceea ce privește cele trei recurente menționate anterior. PE CES, CURTEA, LA L în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 noiembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bo Õjan M. Zupan ČiČin președinte
TROISIÈME SECTION
FARCAȘ ET AUTRES c. ROUMANIE
(
Requête n
o
67020/01)
ARRÊT
10 novembre 2005
03/07/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Farcaș et autres c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
R.
Jaeger
,
MM.
E.
Myjer,
David Thór
Björgvinsson,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 octobre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
67020/01) dirigée contre la Roumanie et dont cinq ressortissants de cet Etat, MM. Ioan Farcaș, Ștefan Voicu, Alexandru-Ioan Ursu, Radu Virgil Mihai Zaharescu et M
me
Carmen Lelia Bărbulescu («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 29
juin 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le 20
septembre 2002, le greffe de la Cour a envoyé à chacun des cinq requérants une lettre leur précisant qu’en l’absence d’objection de leur part, il enverrait la correspondance uniquement à M. Farcaș, qui avait saisi la Cour au nom des requérants et qui serait présumé leur représentant. Aucun requérant n’a manifesté son désaccord.
3.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Roxana Rizoiu, du ministère des Affaires étrangères.
4.
Le 12 octobre 2004, la Cour (deuxième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
5.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
6.
Les requérants sont nés respectivement en 1935, 1945, 1933, 1939 et 1956 et résident à Ploiești, à l’exception des troisième et quatrième, qui résident respectivement à Bucarest et à Paris.
7.
Le 31 janvier 1975, l’Office d’Etat pour les inventions et les marques délivra à six ingénieurs spécialisés en chimie du pétrole un brevet d’invention pour une nouvelle méthode de séparation des hydrocarbures aromatiques. A l’exception de M. Farcaș, qui est un des six auteurs de l’invention, les autres requérants sont respectivement les héritiers et, pour ce qui est de M. Voicu, le cessionnaire des autres auteurs de l’invention.
8.
En 1987 et 1988, l’invention brevetée fut appliquée, entre autres, par la société d’Etat Rafo Onești («
Rafo S.A.
»), mais les auteurs de l’invention ne reçurent aucune rémunération pour l’application de leur invention. En mars 1988, à la demande des auteurs de l’invention, le brevet fut rayé du registre de l’Office d’Etat pour les inventions et les marques.
9.
Le 26 janvier 1995, M. Farcaș introduisit, en son nom et en qualité de représentant des autres titulaires du brevet, une action devant le tribunal départemental de Bacău contre Rafo S.A., ayant pour l’objet le paiement d’une rémunération pour l’application dudit brevet d’invention.
10.
Par un jugement du 26 janvier 1996, le tribunal départemental de Bacău rejeta l’action en accueillant l’exception soulevée par Rafo S.A., à savoir le fait que M. Farcaș n’avait pas porté des négociations directes avec Rafo S.A. au sujet de la rémunération demandée.
11.
Après le rejet de l’appel par un arrêt du 21 juin 1996 de la cour d’appel de Bacău, sur recours de M. Farcaș, par un arrêt du 12
février 1997, la Cour suprême de Justice cassa les décisions précédentes et renvoya l’affaire devant le tribunal départemental de Brașov pour un examen au fond sur la base d’une expertise, en rejetant l’exception de Rafo S.A. au motif qu’il y avait eu des négociations entre les parties au litige.
12.
Le 19 juin 1997, M. Farcaș déposa un pouvoir le désignant comme représentant de M. Voicu et de M
me
Bărbulescu dans le litige pendant. A la même audience, G.D., dont les héritiers sont MM. Ursu et Zaharescu, demanda à intervenir dans la procédure.
13.
Le 16 octobre 1997 le tribunal départemental de Brașov rejeta l’exception de la tardiveté de l’intervention de G.D., soulevée par Rafo S.A. M. Farcaș ayant précisé que les experts proposés par le bureau d’experts de Brasov n’étaient pas spécialisés dans la séparation par extraction des hydrocarbures aromatiques, le tribunal demanda au bureau compétent de Ploiesti une liste de trois experts.
14.
Après avoir désigné un expert le 6 novembre 1997 et ajourné l’affaire les 18 décembre 1997, 29 janvier, 26 février, 2 et 30 avril, 21
mai
et 4 et 11
juin
1998 dans l’attente du rapport d’expertise et de la réponse de l’expert aux objections des parties, par un jugement du 14
juillet
1998, le tribunal départemental accueillit l’action des requérants et condamna Rafo
S.A. à leur payer des rémunérations.
15.
Après le rejet de l’appel des parties au litige par un arrêt du 26
mars
1999 de la cour d’appel de Brașov, par un arrêt du 3
décembre
1999, la Cour suprême de Justice accueillit le recours de Rafo
S.A. et l’affaire fut renvoyée pour un nouveau examen devant le tribunal départemental de Brașov. La Cour suprême jugea que l’expert désigné par le tribunal départemental n’était pas un spécialiste en matière de séparation par extraction des hydrocarbures aromatiques et que le tribunal avait simplement acquiescé aux chefs de la mission de l’expert proposés par M.
Farcaș.
16.
Entre le 31 mars 2000 et le 15 janvier 2001, la procédure fut suspendue d’office, en raison du décès de G.D. et de l’impossibilité pour M.
Farcaș d’identifier ses héritiers afin de continuer la procédure, tel qu’exigeait l’article 243 § 1 du code de procédure civile. Selon M. Farcaș, la police et les autorités locales n’ont pas apporté leur concours à la recherche des héritiers en questions, qui n’ont été identifiés que par hasard.
17.
A l’audience du 16 février 2001 devant le tribunal départemental de Brasov, MM. Ursu et Zaharescu intervinrent dans le procès, en tant qu’héritiers de G.D. Le tribunal ordonna qu’une nouvelle expertise technique soit effectuée, l’expert étant désigné le 11 mai 2001.
18.
Les 2 novembre 2001 et 14 janvier 2002, le tribunal communiqua aux parties le rapport d’expertise et les réponses de l’expert à leurs objections. Les 11 février, 11
mars, 8 avril et 13 mai 2002, l’affaire fut ajournée en raison des erreurs du greffe du tribunal au sujet de l’envoi à l’expert de toutes les objections de M. Farcaș et de la demande de l’expert de compléter son expertise.
19.
Par un jugement du 24 juin 2002, le tribunal départemental de Brașov accueillit l’action en ce qui concernait M. Farcaș et la rejeta comme tardive en ce qui concernait les autres requérants, estimant que les juridictions n’avaient été saisies à leur égard que le 19 juin 1997. Sur appel interjeté par M. Voicu et par M
me
Bărbulescu, par un arrêt du 8
novembre
2002, la cour d’appel de Brașov jugea qu’ils avaient introduit l’action en 1995 par l’intermédiaire de M. Farcaș et modifia partiellement le jugement précité, en condamnant Rafo S.A. à leur payer également des droits patrimoniaux pour l’application de l’invention.
20.
Le 5 décembre 2002, Rafo S.A. forma recours et l’affaire fut renvoyée devant la chambre commerciale de la Haute Cour de cassation et de justice (ancienne Cour suprême de Justice).
21.
Le 5 février 2004, lors de la première audience, la chambre commerciale de la Haute Cour de cassation et de justice constata que l’affaire relevait de la chambre civile et lui renvoya le dossier. Le
10
mars
2004, les parties conclurent un règlement amiable, qui ne fut pas respecté par Rafo S.A. A partir du 28 avril 2004, cette dernière fait l’objet d’une procédure de redressement judiciaire.
22.
Les 23 septembre 2004 et 20 janvier 2005, la chambre civile de la Haute Cour de cassation et de justice ajourna l’affaire afin que l’administrateur judiciaire de Rafo S.A. se décide et, le cas échéant, dépose en due forme une demande de renonciation au recours. Le 5 mai 2005, la Haute Cour de cassation et de justice rendit un arrêt par lequel elle prenait acte de ce que Rafo S.A. renonçait à son recours.
II.
23.
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent comme suit
:
Article 243 § 1
«
La procédure devant une juridiction est suspendue d’office
:
1.
lorsqu’une des parties à la procédure décède, à moins que la partie intéressée ne demande un délai pour que les héritiers en question interviennent dans la procédure (...).
»
Article 245
«
La procédure reprend son cours
:
(...)
2.
dans les cas prévus à l’article 243, par une demande désignant les héritiers (...).
»
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
24.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
25.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soutient d’abord que, pour ce qui est de M. Voicu et de M
me
Bărbulescu, la période à prendre en considération a débuté le 19 juin 1997, et que pour MM. Ursu et Zaharescu, elle a débuté seulement le 14 juillet 1998. Il relève ensuite le caractère complexe de la procédure, vu la nature technique des questions litigieuses, et estime que les parties ont contribué au prolongement de la procédure. Enfin, le Gouvernement souligne également la surcharge de travail des juridictions, notamment de la Haute Cour de cassation et de justice.
26.
La Cour relève que, par l’arrêt du 8 novembre 2002, la cour d’appel de Brașov a jugé que, pour ce qui était de MM. Farcaș et Voicu et de M
me
Bărbulescu, l’action litigieuse était réputée introduite le 26
janvier
1995, compte tenu de ce que M. Farcaș avait saisi les juridictions à la date précitée en son nom ainsi qu’au nom des deux autres requérants. Dès lors, à leur égard, la période à considérer a débuté le 26 janvier 1995 et s’est terminée avec l’arrêt rendu par la Haute Cour de cassation et de justice le 5 mai 2005. Elle a donc duré dix ans, trois mois et neuf jours, pour neuf instances et trois degrés de juridiction.
27.
En ce qui concerne MM. Ursu et Zaharescu, la Cour observe qu’ils n’ont pas interjeté d’appel contre le jugement du 24 juin 2002 du tribunal départemental de Brașov. Il s’ensuit que, d’une part, la date de leur intervention dans la procédure doit être fixée au 19 juin 1997 et que, d’autre part, leurs droits civils, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, n’ont fait plus l’objet de la procédure litigieuse après le prononcé du jugement précité. Partant, la Cour estime qu’à leur égard, la période à considérer a débuté le 19 juin 1997 et s’est terminée le 24 juin 2002, ayant donc duré cinq ans et cinq jours pour sept instances et trois degrés de juridiction.
A.
Sur la recevabilité
28.
La Cour constate que le grief tiré de la durée de la procédure n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
29.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
30.
En l’espèce, compte tenu de la durée différente des périodes à prendre en considération, la Cour estime nécessaire un examen distinct pour ce qui concerne, d’une part, MM. Farcaș et Voicu et M
me
Bărbulescu et, d’autre part, MM. Ursu et Zaharescu.
31.
Au regard de ces derniers, la Cour observe que, malgré certains retards imputables aux autorités judiciaires, le comportement des requérants en cause a contribué à l’allongement de la procédure. A cet égard, elle note qu’après le décès de G.D., la procédure a dû être suspendue entre le 31
mars
2000 et le 15 janvier 2001 avant qu’ils ne manifestent leur intérêt à continuer la procédure en tant qu’héritiers. Dès lors, à la lumière des pièces du dossier et de sa jurisprudence en la matière, la Cour considère qu’une durée de cinq ans et cinq jours pour trois degrés de juridictions ne saurait passer pour déraisonnable, compte tenu notamment du comportement des requérants en question et du caractère relativement complexe de l’affaire, qui nécessitait l’opinion d’un expert. Dès lors, il n’y a pas eu violation de l′article 6 § 1 de la Convention à leur égard.
32.
Pour ce qui concerne MM. Farcaș et Voicu et M
me
Bărbulescu, la Cour rappelle tout d’abord que seuls les retards imputables à l’État peuvent amener à conclure à l’inobservation du «
délai raisonnable
» (
Proszak c.
Pologne
, arrêt du 16
décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, p.2774, §
40). A ce titre, elle estime que les autorités judiciaires ne sauraient être tenues responsables pour la période comprise entre le 31
mars 2000 et le 15 janvier 2001, pendant laquelle le tribunal départemental de Brasov a du attendre, conformément aux articles 243 § 1 et 245 § 2 du code de procédure civile, que les héritiers de G.D. soient identifiés par M.
Farcaș, afin que la procédure puisse reprendre son cours.
33.
Pour ce qui est du déroulement de la procédure jusqu’à l’arrêt du 8
novembre 2002 de la cour d’appel de Brașov, la Cour estime qu’il n’y a pas de périodes d’inactivité ou des retards significatifs à imputer aux juridictions, compte tenu de ce que les audiences ont été fixées à des intervalles réguliers et que les décisions sur le fond ont été rendues dans des délais raisonnables.
34.
En revanche, la Cour observe une périodes d’inactivité devant la Haute Cour de cassation et de justice, entre le 5 décembre 2002 et le 5
février 2004, et note de surcroît que la chambre civile compétente n’a tenu sa première audience dans l’affaire que le 23 septembre 2004. Par ailleurs, elle constate que les parties avaient conclu le 10 mars 2004 un règlement amiable et qu’à partir du 28 avril 2004, Rafo S.A. a fait l’objet d’une procédure de redressement judiciaire. Dans ces circonstances, la Cour considère qu’après les dates susmentionnées, il y avait des raisons pour que la Haute Cour de cassation et de justice agisse avec plus de prudence avant de trancher le litige en question, qui d’ailleurs a pris fin avec la renonciation par Rafo S.A. à son recours.
35.
En conclusion, eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause, la Cour considère que la durée litigieuse, vue dans son ensemble, ne saurait passer pour déraisonnable.
Dès lors, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 à l’égard des trois requérants susmentionnés.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 novembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupan
ČiČ
Greffier
Président