Reclamanții, dl Heyridin Ramadan și dna Sevdie Ramadan-Ahjedini, sunt soț și soție. Ele provin din ceea ce acum este fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei („FYR al Macedoniei”) și sunt de origine etnică albaneză. Ei au fost născuți în 1957 și, respectiv, 1966 și trăiesc în Huizen. Ei au prezentat cererea, de asemenea, în numele fiicei lor Djemile Ramadan, născut în 1991, și fiul lor Enes Ramadan, născut în 1995. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl P.B.Ph.M. Bogaers, un avocat practicant în Nieuwegein. Guvernul contestat este reprezentat de dl R.A.A. Böcker și dna J. Schukking al Ministerului pentru Afaceri Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanții, însoțiți de fiica lor Djemile, au sosit în Țările de Jos la 12 decembrie 1992. Au solicitat azil la 21 decembrie 1992. Într-un interviu cu un oficial de imigrare la 7 iulie 1993 au declarat, printre altele, că părinții și frații lor locuiau în RFY din Macedonia. La 6 aprilie 1994, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea de azil și le-a informat reclamanților că nu vor fi autorizați să aștepte decizia privind orice obiecție (bezwaar) pe care le-ar putea depune. Reclamanții au depus o obiecție și au solicitat, de asemenea, Curtea Regională (arrondissementsrechtbank) din Haga, care a stat la Haarlem, să elibereze o măsură provizorie pentru a le permite să aștepte rezultatul obiecției lor în Țările de Jos. Președintele Curții Regionale a respins cererea reclamanților la 18 noiembrie 1994. Din acest moment, reclamanții nu mai au fost autorizați să rămână în Țările de Jos. Cu toate acestea, nu s-a luat nici o măsură pentru expulzarea acestora. La 10 aprilie 1995, fiul reclamantului Enes s-a născut. Ministrul Adjunct a respins opoziția împotriva refuzului cererii de azil ale reclamanților. Raportul împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea Regională a Haga, ședința la Haarlem, la 29 mai 1997. Într-o scrisoare din 3 iulie 1997, avocatul reclamantului a solicitat subministrului să solicite consiliere de la Biroul de Consiliere Medicală al Ministerului Justiției (Bureau Medische Consilier; „MAB”) pentru a vedea dacă situația medicală a reclamanților și a Enes nu ar trebui să conducă la expulzarea acestora în conformitate cu art. 25 din Legea privind extratereștriile din 1965 (Vreemdelingenwet 1965). Avocatul a menționat o scrisoare din 30 iunie 1997 de la practicantul general al reclamanților în conformitate cu care – datorită situației tense și nesigure în care se aflau în ultimii ani – reclamanții au avut dificultăți în a face față Enes, care a fost un copil dificil. Returnarea în țara lor de origine a însemnat că reclamanții, deocamdată, nu ar fi capabili să caute moduri diferite de a face față Enes care, în aceste ani critici, ar implica consecințe pentru tot restul vieții sale. Ministrul Adjunct a informat reclamanții că ea nu a perceput nici o cauză de a consulta Biroul de Consiliu Medical. Reclamanții au depus o opoziție împotriva refuzului ministrului adjunct, care a fost declarat inadmisibil, iar apelul ulterior și cererea de măsuri provizorii au fost respinse de către președintele interimar al Curții regionale din Haga, ședința la Haarlem, la 27 martie 1998. Președintele interimar susține că, atâta timp cât reclamanții nu au fost de fapt expulzați, refuzul ministrului adjunct nu a afectat interesele lor. Într-o scrisoare din 29 mai 1998 adresată avocatului reclamanților, un psihiatru care lucrează la Institutul Regional pentru Tratamentul cu Sănătate Mentală (Regionale Instelling voor Ambulante Geestelijke Gezondheidszorg – RIAGG), a scris că ambii solicitanți suferă de o tulburare de ajustare. Deși fiica reclamanților Djemile a fost destul de bine, o repatriere forțată în țara de origine ar putea duce, mai ales pentru ea, la consecințe psihotraumatice grave. La 25 februarie 1999, reclamanții au depus o cerere de permis de ședere pentru motive umanitare convingătoare sau, în mod alternativ, pentru primirea unui tratament medical în Țările de Jos. Când, la 13 decembrie 1999, ministrul adjunct nu a luat încă o decizie, reclamanții au depus o obiecție împotriva refuzului implicit (fictieve whigering) al cererii lor. La începutul anului 2000 al doilea reclamant a suferit o operație pentru un disc alunecat. Având în vedere istoria ei de lungă durată, neurologul care a tratat-o a considerat probabil că va continua să aibă o vulnerabilitate sporită la violența fizică și psihologică. neurologul a fost de părere că o întoarcere forțată a celui de-al doilea reclamant la FYR din Macedonia, în cazul în care o astfel de situație se referă, ar putea duce la devenirea ei fizic handicapate. Un raport din 22 aprilie 2000 al Biroului de Consiliere Medică a concluzionat că ambii solicitanți suferă de o tulburare de ajustare. Primul reclamant a avut probleme emoționale și comportamentale și al doilea reclamant suferă de anxietate și depresie. Reclamanții au fost inițial tratați de psihiatru RIAGG și ulterior de practicantul lor general. În cele mai bune cunoștințe ale Biroului de Consiliu Medical, reclamanții nu primiau tratament specializat la momentul raportului. Condițiile medicale de la care reclamanții suferiu pot fi tratate în țara lor de origine mai mult sau mai puțin în aceeași manieră ca în Țările de Jos. Biroul de Consiliu Medical a afirmat, de asemenea, că o nerespectare imediată a tratamentului oricărui dintre solicitanți nu ar conduce la o urgență medicală acută (o situație în care o persoană suferă de o tulburare care, dacă nu este tratată imediat, ar conduce la moarte, invaliditate sau o altă formă de prejudiciu psihologic și/sau fizic grave). Niciunul dintre reclamanții nu a necesitat tratament psihiatric intensiv sau în pacient, și nu a prezentat simptome de decompensare psihologică sau tendințe de suicide obsesive. Consecințele pe termen mai lung ale unei nesuferințe ar fi probabil că reclamanții sunt suferiți pentru mai mult timp și/sau mai grav în comparație cu situația în care au primit consiliere. Într-o scrisoare din 12 iulie 2000, psihiatra RIAGG a informat avocatul reclamanților că, în consternarea sa, a constatat că starea psihologică de sănătate atât a reclamanților, cât și a copiilor lor s-a deteriorat grav, deoarece a examinat ultima dată în 1998. Acest lucru a fost cauzat de incertitudinea cronică cu care reclamanții au fost confruntați din 1992. Primul reclamant suferă de o depresie cu caracteristici psihotice și al doilea reclamant de o tulburare depresivă. Amândoi au nevoie de ajutor specialist imediat și continuu, care ar fi fost furnizat de o asistentă psihiatru și psihiatru sub forma de consultări și medicamente. La 14 iulie 2000, practicantul general al reclamanților a confirmat că situația, în special, a primului solicitant s-a deteriorat. El a fost în prezent atât de frenetic încât medicul se temea de cel mai rău dacă ar fi fost expulsat. Medicul a considerat, de asemenea, probabil că primul reclamant va încerca să evite expulziarea, dacă este necesar prin sinucidere. În cazul în care primul reclamant ajunge cu toate acestea la FYR din Macedonia, este îndoială că un ajutor adecvat va fi disponibil acolo. Ministrul Adjunct a transmis informațiile de la psihiatru RIAGG și practicantul general Biroului de Consiliere Medică. Prin scrisoarea din 9 august 2000, Biroul de Consiliu Medical a comentat noua informație și, deși a concluzionat că condiția reclamanților s-a deteriorat, a concluzionat că nu există motive de modificare a recomandărilor anterioare și că reclamanții ar putea fi tratați în țara lor de origine. În ceea ce privește posibilitatea sinuciderii primului solicitant, Biroul de Consiliu Medical a remarcat că acest lucru nu a fost legat de întreruperea tratamentului, ci de o decizie negativă privind cererea sa și de întoarcerea în țara sa de origine. Biroul de Consiliu Medical a furnizat, de asemenea, informații privind sistemul de asistență medicală în RFY din Macedonia, care a fost declarat ca fiind bine dezvoltat, deși originea etnică a unei persoane are un rol în ceea ce privește problema de disponibilitate a asistenței medicale. Antidepresivele au putut fi obținute din farmacii private (la un preț destul de ridicat) și din spitalele de stat, deși stocurile erau scăzute în aceste unități și antidepresive au fost utilizate doar pentru tratarea cazurilor grave. Tratamentul pentru diferite tulburări psihologice a fost disponibil, cu psihoterapie utilizată în mod comun ca modalitate de tratament. La 23 martie 2001 a avut loc o audiere cu privire la obiecția reclamanților. În această ocazie, reclamanții au susținut, printre altele, că ar trebui să se țină seama de faptul că locuiesc în Țările de Jos timp de opt ani și de efectele expulzării asupra copiilor lor minori care se duc la școală în Țările de Jos. Într-o scrisoare din 27 martie 2001 adresată reprezentantului reclamanților, asistenta psihiatrică care le-a tratat a raportat o deteriorare suplimentară a situației lor psihologice. Reclamanții au fost tratați în conformitate cu un protocol PTSD. Se preconizează că plângerile lor se vor deteriora dacă ar trebui să se întoarcă în țara lor de origine. Pe 1 iunie 2001, ministrul adjunct a susținut obiecția reclamanților în măsura în care a fost îndreptată împotriva necesității de a decide în timp util cu privire la cererea de permis de ședere, dar a respins obiecția pentru restul. Remarcand faptul că, în conformitate cu Biroul de Consiliu Medical, tratamentul pentru reclamațiile medicale și psihologice ale reclamanților a fost disponibil în RFY din Macedonia, ministrul adjunct a constatat că reclamanții nu au fost admisibil pentru un permis de ședere în scopul primirii unui tratament medical în Țările de Jos, deoarece nu s-a putut spune că această țară este cea mai potrivită (terenul cel mai bun) pentru reclamanții să primească un astfel de tratament. De asemenea, reclamanții nu dispune de suficiente mijloace financiare pentru a plăti pentru tratament și nici nu dețin pașapoarte valabile. Ministrul adjunct a considerat, de asemenea, că reclamanții nu au reușit să stabilească că există motive convingătoare de natură umanitară, pe baza cărora ar trebui acordat un permis de ședere. Reclamanții au apelat la această decizie în fața Curții Regionale de la Haga, care stătea la Amsterdam, declarând, printre altele, că Biroul de Consiliu Medical nu a examinat în sine reclamanții, ci și-a bazat concluziile pe informațiile obținute de alții. În plus, reclamanții au susținut că tratamentul nu va fi disponibil pentru ei în RFY din Macedonia, nu în ultimul rând, deoarece sunt etnici albanezi. Curtea Regională a respins recursul din 16 iunie 2003, constatand că ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Immigratie en Integration; succesorul ministrului Adjunct al Justiției) ar fi putut, în mod rezonabil, să refuze permisele de ședere solicitate. Reclamanții au depus un nou recurs la Divizia de Jurisdicție Administrativă a Consiliului de Stat (Afdeling Bestuursrechtspraak van de Raad van State; „Divizia”). În aceste proceduri, au susținut că nu există nici o problemă de a fi disponibilă în tratamentul FYR al Macedoniei mai mult sau mai puțin similar cu cel prevăzut în Țările de Jos. În acest context, reclamanții au prezentat o serie de rapoarte din care au concluzionat că sistemul de îngrijire a sănătății din RFY a Macedoniei a scăzut sub standardele occidentale-europene în ultimii ani din cauza conflictului din Balcani. Tratamentul tulburărilor psihologice a avut loc doar sub forma de medicamente. Potrivit unui raport elaborat în octombrie 2002 de Consiliul Elvețian al Refugiaților, abia au existat posibilități de terapie adecvate pentru tratamentul tulburărilor de stres post-traumatice. În plus, sistemul național de asigurare medicală a fost deschis numai resortisanților oficial înregistrați ai RFY din Macedonia. Potrivit reclamanților, acestea nu au putut obține naționalitatea FYR a Macedoniei deoarece nu au respectat anumite cerințe. Cu toate acestea, chiar și persoanele asigurate, în general, trebuie să recurgă la corupție pentru obținerea unui tratament specializat. Reclamanții au concluzionat că expulzarea FYR a Macedoniei, în cazul în care ar ajunge fără bani și fără locuri de muncă și în cazul în care nu ar avea acces la nici un fel de tratament al problemelor psihologice ale acestora, constituie tratament degradant sau inuman în încălcarea articolului 3 din Convenție. În sfârșit, reclamanții au susținut că medicii care lucrează la Biroul de Consiliu Medical nu sunt specialiști independenți, așa cum a fost ilustrat prin faptul că acest Biro a judecat complet greșit situația în FYR a Macedoniei. Divizia a respins noul recurs la 30 septembrie 2003, susținând că Curtea Regională a fost corectă în constatarea că metodele de tratament în RFY din Macedonia sunt diferite decât în Țările de Jos nu au însemnat că niciun tratament nu este disponibil în RFY din Macedonia. Rapoartele prezentate de părți pentru prima dată în cadrul procedurii dinaintea diviziei nu au putut duce la susținerea apelului lor suplimentar, deoarece Curtea regională nu a putut avea în vedere informațiile conținute în aceasta. De asemenea, reclamația reclamanților în sensul că întrebarea dacă ar avea sau nu acces la centrele de îngrijire a sănătății în RFY a Macedoniei nu a fost abordată de către ministru a fost respinsă, deoarece divizia a susținut că această chestiune trebuie presupusă că a jucat un rol în punctele de inițiere ale politicii ministrului. În plus, s-a constatat că reclamanții nu au justificat plângerea că sfatul Biroului de Consiliu Medical nu era obiectiv. În sfârșit, Divizia a susținut că nu a putut examina argumentul reclamanților referitoare la incapacitatea lor de a obține naționalitatea FYR din Macedonia, deoarece acest argument nu a fost formulat de ei în cadrul procedurii dinainte de Curtea Regională. Într-un mesaj de e-mail din 9 octombrie 2003 de la Ofițerul Afacerilor Internaționale a Centrului de Cunoaștere Pharos pentru Refugiați și Sănătate, reprezentantul reclamanților a fost informat că, în cadrul RFJ al Macedoniei, probleme psihologice au fost tratate în principal cu medicamente. Într-o scrisoare din 11 noiembrie 2003 de la un medic RIAGG la reprezentantul reclamanților, primul reclamant a fost descris ca complet disperat, extrem de nervos și tens. El a experimentat decizia de a elimina familia la FYR din Macedonia, după o lungă perioadă de timp ca pedeapsa cu moartea și s-a considerat un eșec ca șef al familiei. În opinia medicului, posibilitatea ca primul reclamant să acționeze pe impuls sau suicid în cazul în care familia trebuia să fie expulzată nu ar trebui să fie redusă. Atlasul pentru sănătatea mentală-2005 menționează, printre altele, următoarele în ceea ce privește îngrijirea de sănătate mentală în RFY a Macedoniei: „O politică pentru sănătate mentală a fost revizuită și este în procesul de adoptare de către Guvern. Documentul este constituit din trei părți, și anume Politica Națională, Strategia cu Planul de Acțiune și Legislația privind Sănătatea Mentală. ... Un Plan Național Master de Sănătate Mentală este deja elaborat de Echipa Națională de Task Force (assignată de Ministrul Sănătății) în colaborare cu OMS. Se așteaptă să fie adoptat în scurt timp de Guvernul. Există o listă de medicamente esențiale acoperite de Fondul de Asigurare de Sănătate ca parte a schemei de asigurare de sănătate. În prezent, această listă este sub revizuire pentru a reflecta nevoile prevalente. ... Există alocații bugetare pentru serviciile de sănătate mentală ... țara are beneficii de invaliditate pentru persoanele cu tulburări mentale. ... Pacienții de sănătate mentală conform legii nou-dezvoltate sunt tratați în același mod în ceea ce privește ocuparea forței de muncă ca persoane cu handicap somatic. Există exemple din practică în orașele Gevgelia și Skopje unde există companii care facilitează posibilitățile de ocupare a forței de muncă a persoanelor bolnave mintale, o problemă care anterior era disponibilă doar pentru persoanele cu handicap somatic. ... Țara a avut servicii de sănătate mentală bazate pe spital tradițional. Noile evoluții politice recunosc nevoia de reformă în acest sector în special față de descentralizare și servicii bazate pe comunitate. ... A fost creat un consiliu național de promovare și punere în aplicare a serviciilor comunitare privind sănătatea mentală. ... ... servicii tradiționale de sănătate mentală bazate pe spital ... nu sunt eficiente și depind în mare parte de o organizație centralizată; nu au fost capabile să răspundă ... nevoilor extensive. Serviciile sunt nesatisfăcute din punctele de vedere medical, psihologic, uman, rezultat, eficiență sau economic. ... țara are programe specifice pentru sănătatea mentală pentru copii. Familiile gazdă, serviciile locale de sănătate și sociale, comunitățile locale și societatea în general sunt implicate în abordarea problemei refugiaților și persoanelor deplasate interne. ... [Un număr de] medicamente terapeutice sunt, în general, disponibile la nivelul asistenței medicale primare a țării.”
The applicants, Mr Heyridin Ramadan and Mrs Sevdie Ramadan-Ahjedini, are husband and wife. They originate from what is now the Former Yugoslav Republic of Macedonia (“the FYR of Macedonia”) and are of ethnic Albanian origin. They were born in 1957 and 1966 respectively and live in Huizen. They introduced the application also on behalf of their daughter Djemile Ramadan, born in 1991, and their son Enes Ramadan, born in 1995. They are represented before the Court by Mr P.B.Ph.M. Bogaers, a lawyer practising in Nieuwegein. The respondent Government are represented by Mr R.A.A. Böcker and Mrs J. Schukking of the Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants, accompanied by their daughter Djemile, arrived in the Netherlands on 12 December 1992. They applied for asylum on 21 December 1992. In an interview with an immigration official on 7 July 1993 they stated, inter alia, that their parents and siblings were living in the FYR of Macedonia. On 6 April 1994 the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) rejected the asylum application and informed the applicants that they would not be allowed to await the decision on any objection (bezwaar) they might lodge. The applicants lodged an objection and also requested the Regional Court (arrondissementsrechtbank) of The Hague, sitting in Haarlem, to issue a provisional measure in order for them to be allowed to await the outcome of their objection in the Netherlands. The President of the Regional Court rejected the applicants’ request on 18 November 1994. From that moment on, the applicants were no longer authorised to stay in the Netherlands. However, no action was taken to expel them. On 10 April 1995 the applicants’ son Enes was born. The Deputy Minister dismissed the objection against the refusal of the applicants’ request for asylum. The appeal against that decision was rejected by the Regional Court of The Hague sitting in Haarlem on 29 May 1997. No further appeal lay against this judgment. In a letter of 3 July 1997 the applicants’ lawyer requested the Deputy Minister to seek advice from the Ministry of Justice’s Medical Advice Bureau (Bureau Medische Advisering; “MAB”) in order to see whether the medical situation of the applicants and Enes should not lead to their expulsion being deferred in accordance with Article 25 of the Aliens Act 1965 (Vreemdelingenwet 1965). The lawyer referred to a letter of 30 June 1997 from the applicants’ general practitioner according to which – due to the tense and insecure situation in which they had found themselves in recent years – the applicants were experiencing difficulties in dealing with Enes, who was a difficult baby. A return to their country of origin meant that the applicants, for the time being, would not be capable of looking for different ways of dealing with Enes which, in these critical years, would entail consequences for the rest of his life. The Deputy Minister informed the applicants that she perceived no cause to consult the Medical Advice Bureau. The applicants lodged an objection against the Deputy Minister’s refusal, which was declared inadmissible. The applicant’s subsequent appeal and request for a provisional measure were rejected by the Acting President of the Regional Court of The Hague, sitting in Haarlem, on 27 March 1998. The Acting President held that, as long as the applicants were not actually being expelled, the refusal of the Deputy Minister did not affect their interests. No further appeal lay against this decision. In a letter of 29 May 1998 to the applicants’ lawyer, a psychiatrist working at the Regional Institute for Outpatient Mental Health Care (Regionale Instelling voor Ambulante Geestelijke Gezondheidszorg – “RIAGG”), wrote that both applicants were suffering from an adjustment disorder. Although the applicants’ daughter Djemile was doing reasonably well, a forced return to the country of origin might, especially for her, lead to serious psycho-traumatic consequences. On 25 February 1999 the applicants lodged a request for a residence permit on compelling humanitarian grounds or, alternatively, for the purposes of receiving medical treatment in the Netherlands. When, on 13 December 1999, the Deputy Minister had still not taken a decision, the applicants filed an objection against the implied refusal (fictieve weigering) of their request. In early 2000 the second applicant underwent an operation for a slipped disc. In view of her long case history, the neurologist treating her considered it likely that she would continue to have an increased vulnerability to physical and psychological violence. The neurologist was of the opinion that a forced return of the second applicant to the FYR of Macedonia, where such a situation pertained, might lead to her becoming physically disabled. A report dated 22 April 2000 from the Medical Advice Bureau concluded that both applicants were suffering from an adjustment disorder. The first applicant had emotional and behavioural problems and the second applicant was suffering from anxiety and depression. The applicants had initially been treated by a RIAGG psychiatrist and subsequently by their general practitioner. To the best of the Medical Advice Bureau’s knowledge, the applicants were not receiving specialist treatment at the time of the report. The medical conditions from which the applicants were suffering could be treated in their country of origin in more or less the same way as in the Netherlands. The Medical Advice Bureau further stated that a failure to provide immediate treatment to either of the applicants would not lead to an acute medical emergency (a situation where a person is suffering from a disorder which in its pertaining phase, if not treated immediately, would lead to death, invalidity or another form of serious psychological and/or physical harm). Neither applicant required intensive psychiatric or in-patient treatment, and they showed no symptoms of psychological decompensation or obsessive-compulsive suicidal tendencies. The longer term consequences of a failure to provide treatment would probably be the applicants’ being afflicted for longer and/or more seriously compared with the situation in which they received counselling. It could not be excluded that in the longer term a medical emergency might arise. In a letter of 12 July 2000, the RIAGG psychiatrist informed the applicants’ lawyer that, to his consternation, he had found that the psychological state of health of both applicants and their children had seriously deteriorated since he had last examined them in 1998. This had been caused by the chronic uncertainty with which the applicants had been confronted since 1992. The first applicant was suffering from a depression with psychotic characteristics, and the second applicant from a depressive disorder. Both required immediate and continuing specialist help, which would be provided by a psychiatric nurse and the psychiatrist in the form of consultations and medication. On 14 July 2000 the applicants’ general practitioner confirmed that the situation of, in particular, the first applicant had deteriorated. He was currently so frantic that the doctor feared the worst if he were to be expelled. The doctor further thought it likely that the first applicant would attempt to evade expulsion, if necessary through suicide. Should the first applicant nevertheless reach the FYR of Macedonia, it was doubtful that adequate help would be available there. The Deputy Minister transmitted the information from the RIAGG psychiatrist and the general practitioner to the Medical Advice Bureau. By letter of 9 August 2000 the Medical Advice Bureau commented on the new information. While conceding that the applicants’ condition had deteriorated, it concluded that there was no reason to amend the earlier recommendations and it was still felt that the applicants could be treated in their country of origin. As regards the possibility of the first applicant committing suicide, the Medical Advice Bureau noted that this was not related to the discontinuation of treatment but to a negative decision on his request and return to his country of origin. The Medical Advice Bureau further provided information on the system of health care in the FYR of Macedonia, which was stated as being well-developed, although a person’s ethnic origin did play a role when it came to the question of availability of health care. Anti-depressants could be obtained from private pharmacies (at a fairly high price) and from state hospitals, albeit that stocks were running low in the latter establishments and anti-depressants were therefore only used to treat serious cases. Treatment for various psychological disorders was said to be available, with psychotherapy commonly used as a treatment modality. A hearing on the applicants’ objection took place on 23 March 2001. On this occasion the applicants submitted, inter alia, that regard should also be had to the fact that they had been living in the Netherlands for eight years and to the effects which an expulsion would have on their minor children who were going to school in the Netherlands. In a letter of 27 March 2001 to the applicants’ representative, the psychiatric nurse treating them reported a further deterioration of their psychological situation. The applicants were being treated in accordance with a PTSD-protocol. It was expected that their complaints would deteriorate if they had to return to their country of origin. The second applicant was quoted as saying she would prefer to be dead in that case. On 1 June 2001 the Deputy Minister upheld the applicants’ objection in so far as it was directed against the failure to decide in a timely fashion on the request for a residence permit, but dismissed the objection for the remainder. Noting that according to the Medical Advice Bureau, treatment for the applicants’ medical and psychological complaints was available in the FYR of Macedonia, the Deputy Minister found that the applicants were ineligible for a residence permit for the purpose of receiving medical treatment in the Netherlands, since it could not be said that the latter country was the most appropriate country (het meest aangewezen land) for the applicants to receive such treatment. The applicants also did not have sufficient financial means to pay for treatment and neither did they hold valid passports. The Deputy Minister further considered that the applicants had failed to establish that compelling reasons of a humanitarian nature existed, on the basis of which they should be granted a residence permit. The applicants appealed this decision to the Regional Court of The Hague, sitting in Amsterdam, submitting, inter alia, that the Medical Advice Bureau had not itself examined the applicants but had based its conclusions on information obtained from others. Furthermore, the applicants maintained that treatment would not be available to them in the FYR of Macedonia, not in the last place because they were ethnic Albanians. The Regional Court rejected the appeal on 16 June 2003, finding that the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Immigratie en Integratie; the successor of the Deputy Minister of Justice) could reasonably have refused the requested residence permits. The applicants lodged a further appeal with the Administrative Jurisdiction Division of the Council of State (Afdeling Bestuursrechtspraak van de Raad van State; “the Division”). In these proceedings they argued that there was no question of there being available in the FYR of Macedonia treatment more or less similar to that provided in the Netherlands. In this context the applicants submitted a number of reports from which they concluded that the health-care system in the FYR of Macedonia had fallen below western-European standards in recent years due to the conflict in the Balkans. Treatment of psychological disorders only took place in the form of medication. According to a report drawn up in October 2002 by the Swiss Refugee Council, there were barely adequate therapy possibilities for the treatment of post-traumatic stress disorders. Moreover, the national system of health insurance was only open to officially registered nationals of the FYR of Macedonia. According to the applicants, they were unable to obtain the nationality of the FYR of Macedonia as they did not comply with certain requirements. Nevertheless, even insured persons generally needed to resort to bribery in order to obtain specialist treatment. The applicants concluded that an expulsion to the FYR of Macedonia, where they would arrive penniless and without employment and where they would not have access to any kind of treatment of their psychological problems, constituted degrading or inhuman treatment in breach of Article 3 of the Convention. Finally, the applicants argued that the physicians working at the Medical Advice Bureau were not independent specialists, as was illustrated by the fact that this Bureau had completely misjudged the situation in the FYR of Macedonia. The Division rejected the further appeal on 30 September 2003, holding that the Regional Court had been correct in finding that the fact that treatment methods in the FYR of Macedonia were different than in the Netherlands did not mean that no treatment was available in the FYR of Macedonia. The reports submitted by the parties for the first time in the proceedings before the Division could not lead to their further appeal being upheld, as the Regional Court had not been able to have regard to the information contained therein. The applicants’ complaint to the effect that the question whether or not they would have access to health care facilities in the FYR of Macedonia had not been addressed by the Minister was also rejected, as the Division held that this issue must be assumed to have played a role in the starting points of the Minister’s policy. Moreover, the applicants were found to have failed to substantiate their complaint that the advice of the Medical Advice Bureau was not objective. Finally, the Division held that it could not examine the applicants’ argument relating to their inability to obtain the nationality of the FYR of Macedonia as this argument had not been raised by them in the proceedings before the Regional Court. In an e-mail message of 9 October 2003 from the Officer of International Affairs of the (Netherlands-based) Pharos Knowledge Centre for Refugees and Health, the applicants’ representative was informed that in the FYR of Macedonia psychological problems were mainly treated with medication. In a letter of 11 November 2003 from a RIAGG physician to the applicants’ representative, the first applicant was described as utterly desperate, extremely nervous and tense. He experienced the decision to remove the family to the FYR of Macedonia after such a long time as a death sentence and considered himself a failure as head of the family. In the opinion of the physician, the possibility of the first applicant acting on impulse or suicidally if the family were to be expelled should not be discounted. The Mental Health Atlas-2005 states, inter alia, the following as regards mental health care in the FYR of Macedonia: “A mental health policy has been reviewed and it is in the process of being adopted by the Government. The document is constituted of three parts, namely National Policy, Strategy with Action Plan and Legislation on Mental Health. ... A National Master Mental Health Plan is already prepared by the National Task Force Team (assigned by the Minister of Health) in collaboration with WHO. It is expected to be adopted shortly by the Government. There is a list of essential drugs covered by the Health Insurance Fund as part of the health insurance scheme. Currently, this list is under revision to reflect prevailing needs. ... There are budget allocations for mental health services ... The country has disability benefits for persons with mental disorders. ... Mental health patients according to the newly developed law are treated in the same way regarding employment as persons with somatic disabilities. There are examples from practice in the cities of Gevgelia and Skopje where there are companies that facilitate the employment possibilities of mentally ill persons, an issue that previously was available only for persons with somatic disabilities. ... The country had traditional hospital-based mental health services. New policy developments recognise the need for reform in this sector especially towards decentralisation and community-based services. ... A National Board for promotion and implementation of community-based services on mental health has been created. ... ... traditional hospital-based mental health services ... are not efficient and largely depend on a centralised organisation; they have not been able to meet ... extensive needs. The services are unsatisfactory from the medical, psychological, human, outcome, efficiency or economic points of view. ... The country has specific programmes for mental health for children. The host families, local health and social services, the local communities and society in general are all involved in tackling the refugee and internally displaced persons problem. ... [A number of] therapeutic drugs are generally available at the primary health care level of the country.”