BAGHERI AND MALIKI v. THE NETHERLANDS
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
BAGHERI AND MALIKI v. THE NETHERLANDS (CtEDO, 2007)
Reclamanții, dl Mohammad Hossein Bagheri și dna Malihe Maliki, sunt un cuplu căsătorit. Ele sunt resortisanți iranieni născuți în 1964 și, respectiv, 1969 și trăiesc în Zwolle. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dna S. Land, un avocat practicant în Zwolle. La 2 septembrie 1995, reclamanții au solicitat azil în Olanda. Ei au susținut că primul reclamant a atras atenția negativă a autorităților iraniene pentru că au criticat public aceasta din urmă. A doua cerere de azil a fost bazată în principal pe presupusele probleme ale primului reclamant. La 26 ianuarie 1996, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea de azil a reclamanților. Obiecția lor (bezwaar) împotriva acestei decizii a fost declarată inadmisibilă de către ministrul adjunct la 14 august 1996 pentru a fi depusă din timp. Reclamanții au fost respinși, la 11 iunie 1998, de către Curtea Regională (arrondissementsrechtbank) din Haga, ședința în „s-Hertogenbosch”. La 14 octombrie 1998, reclamanții au depus o nouă cerere de azil pe baza unor fapte și circumstanțe noi, în sensul articolului 4:6 din Legea Administrativă Generală (Algemene Wet Bestuursrecht). Această nouă cerere a fost respinsă la 6 decembrie 1999 de către ministrul adjunct, care a remarcat, printre altele, că primul reclamant a depus și a invocat o convocare emisă de Tribunalul Revolutionary Islamic Shiraz, adresată tatălui său și legată de reclamant, în timp ce – potrivit unui raport oficial individual (individueleel ambtsbericht) elaborat la 26 ianuarie 1998 de Ministrul Afacerilor Externe cu privire la o anchetă efectuată – acest document nu a fost autentic. Întrucât reclamanții nu au reacționat la concluzia stabilită în acest raport individual, ministrul adjunct a concluzionat că nu ar putea fi atașată nicio credință contului reclamanților de azil. Decizia finală, negativă cu privire la această a doua cerere de azil a fost adoptată la 10 martie 2003 de Curtea Regională de la Haga care stă la Almelo. La 8 august 2005, reclamanții au depus o a treia cerere de azil bazată, printre altele, pe o copie presupusă a unei hotărâri autentificate din 20 iulie 2002 de către Tribunalul Teheran de Revoluționare Islamică în care primul reclamant a fost condamnat și condamnat pentru activități de opoziție politică. Decizia finală, negativă cu privire la această a treia cerere de azil a fost dată la 31 ianuarie 2006 de Diviziunea Competenței Administrative (Afeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State) în care a respins apelul reclamanților împotriva refuzului ministrului de imigrare și integrare (Ministru Vreemdelingenzaken en Integratie; succesorul ministrului Adjunct al Justiției) de a le acorda azil. În ceea ce privește copia hotărârii invocată de solicitanți, Divizia Jurisdicției administrative a susținut că copia prezentată nu constituie un „nou fapt” care justifică o reexaminare a cererii de azil ale reclamanților, deoarece, pentru lipsă de materiale de referință, autenticitatea acesteia nu a putut fi determinată de Constabularul Royal Țările de Jos (Koninklijke Marechaussee), în timp ce reclamanții nu au demonstrat prin intermediul unor dovezi și argumente că este un document autentic iranian și au dat conturi contradictorii cu privire la modul în care a fost obținută. La 20 septembrie 2006, în conformitate cu art. 49 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul Curții, guvernul contestat a fost solicitat să elaboreze un raport oficial individual cu privire, printre altele, la autenticitatea hotărârii iraniene din 20 iulie 2002 pe care reclamanții le-au invocat în cadrul celei de-a treia cereri de azil. În urma anumitor măsuri luate de Guvernul contestat, care se pare că vizează expulziarea efectivă a reclamanților în Iran, Camera a hotărât, la 12 octombrie 2006, să înscrie guvernului, în conformitate cu art. 39 din Regulamentul de procedură și până la notificarea ulterioră, să nu expulze reclamanții. Prin scrisorile din 8 și 15 martie 2007, Guvernul contestat a informat Curtea că, în conformitate cu concluziile unei anchete efectuate în Iran, hotărârea din 20 iulie 2002 nu este un document autentic. Observațiile succinte ale reclamanților în răspuns conținute în scrisoarea din 2 aprilie 2007 nu au abordat concluziile anchetei efectuate în Iran. Reclamanții au informat doar Curtea că părea eligibil pentru un permis de ședere Țările de Jos în temeiul unui acord general de amnistia prevăzut în noul acord de coaliție al Guvernului (coalitieakkoord) din 7 februarie 2007.