BAGHERI AND MALIKI v. THE NETHERLANDS

Reclamanții, dl Mohammad Hossein Bagheri și dna Malihe Maliki, sunt un cuplu căsătorit. Ele sunt resortisanți iranieni născuți în 1964 și, respectiv, 1969 și trăiesc în Zwolle. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dna S. Land, un avocat practicant în Zwolle. La 2 septembrie 1995, reclamanții au solicitat azil în Olanda. Ei au susținut că primul reclamant a atras atenția negativă a autorităților iraniene pentru că au criticat public aceasta din urmă. A doua cerere de azil a fost bazată în principal pe presupusele probleme ale primului reclamant. La 26 ianuarie 1996, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea de azil a reclamanților. Obiecția lor (bezwaar) împotriva acestei decizii a fost declarată inadmisibilă de către ministrul adjunct la 14 august 1996 pentru a fi depusă din timp. Reclamanții au fost respinși, la 11 iunie 1998, de către Curtea Regională (arrondissementsrechtbank) din Haga, ședința în „s-Hertogenbosch”. La 14 octombrie 1998, reclamanții au depus o nouă cerere de azil pe baza unor fapte și circumstanțe noi, în sensul articolului 4:6 din Legea Administrativă Generală (Algemene Wet Bestuursrecht). Această nouă cerere a fost respinsă la 6 decembrie 1999 de către ministrul adjunct, care a remarcat, printre altele, că primul reclamant a depus și a invocat o convocare emisă de Tribunalul Revolutionary Islamic Shiraz, adresată tatălui său și legată de reclamant, în timp ce – potrivit unui raport oficial individual (individueleel ambtsbericht) elaborat la 26 ianuarie 1998 de Ministrul Afacerilor Externe cu privire la o anchetă efectuată – acest document nu a fost autentic. Întrucât reclamanții nu au reacționat la concluzia stabilită în acest raport individual, ministrul adjunct a concluzionat că nu ar putea fi atașată nicio credință contului reclamanților de azil. Decizia finală, negativă cu privire la această a doua cerere de azil a fost adoptată la 10 martie 2003 de Curtea Regională de la Haga care stă la Almelo. La 8 august 2005, reclamanții au depus o a treia cerere de azil bazată, printre altele, pe o copie presupusă a unei hotărâri autentificate din 20 iulie 2002 de către Tribunalul Teheran de Revoluționare Islamică în care primul reclamant a fost condamnat și condamnat pentru activități de opoziție politică. Decizia finală, negativă cu privire la această a treia cerere de azil a fost dată la 31 ianuarie 2006 de Diviziunea Competenței Administrative (Afeling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State) în care a respins apelul reclamanților împotriva refuzului ministrului de imigrare și integrare (Ministru Vreemdelingenzaken en Integratie; succesorul ministrului Adjunct al Justiției) de a le acorda azil. În ceea ce privește copia hotărârii invocată de solicitanți, Divizia Jurisdicției administrative a susținut că copia prezentată nu constituie un „nou fapt” care justifică o reexaminare a cererii de azil ale reclamanților, deoarece, pentru lipsă de materiale de referință, autenticitatea acesteia nu a putut fi determinată de Constabularul Royal Țările de Jos (Koninklijke Marechaussee), în timp ce reclamanții nu au demonstrat prin intermediul unor dovezi și argumente că este un document autentic iranian și au dat conturi contradictorii cu privire la modul în care a fost obținută. La 20 septembrie 2006, în conformitate cu art. 49 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul Curții, guvernul contestat a fost solicitat să elaboreze un raport oficial individual cu privire, printre altele, la autenticitatea hotărârii iraniene din 20 iulie 2002 pe care reclamanții le-au invocat în cadrul celei de-a treia cereri de azil. În urma anumitor măsuri luate de Guvernul contestat, care se pare că vizează expulziarea efectivă a reclamanților în Iran, Camera a hotărât, la 12 octombrie 2006, să înscrie guvernului, în conformitate cu art. 39 din Regulamentul de procedură și până la notificarea ulterioră, să nu expulze reclamanții. Prin scrisorile din 8 și 15 martie 2007, Guvernul contestat a informat Curtea că, în conformitate cu concluziile unei anchete efectuate în Iran, hotărârea din 20 iulie 2002 nu este un document autentic. Observațiile succinte ale reclamanților în răspuns conținute în scrisoarea din 2 aprilie 2007 nu au abordat concluziile anchetei efectuate în Iran. Reclamanții au informat doar Curtea că părea eligibil pentru un permis de ședere Țările de Jos în temeiul unui acord general de amnistia prevăzut în noul acord de coaliție al Guvernului (coalitieakkoord) din 7 februarie 2007.

The applicants, Mr Mohammad Hossein Bagheri and Ms Malihe Maliki, are a married couple. They are Iranian nationals who were born in 1964 and 1969 respectively and live in Zwolle. They were represented before the Court by Ms S. Land, a lawyer practising in Zwolle. On 2 September 1995, the applicants applied for asylum in the Netherlands. They claimed that the first applicant had attracted the negative attention of the Iranian authorities for having publicly criticised the latter. The second applicant’s asylum claim was mainly based on the first applicant’s alleged problems. On 26 January 1996, the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) rejected the applicants’ asylum request. Their objection (bezwaar) against this decision was declared inadmissible by the Deputy Minister on 14 August 1996 for having been filed out of time. The applicants’ subsequent appeal was rejected on 11 June 1998 by the Regional Court (arrondissementsrechtbank) of The Hague sitting in ‘s-Hertogenbosch. On 14 October 1998, the applicants filed a new asylum request based on newly emerged facts and circumstances within the meaning of Article 4:6 of the General Administrative Law Act (Algemene Wet Bestuursrecht). This new request was rejected on 6 December 1999 by the Deputy Minister, who noted, inter alia, that the first applicant had submitted and relied on a summons issued by the Shiraz Islamic Revolutionary Tribunal, addressed to his father and relating to the applicant, whereas – according to an individual official report (individueel ambtsbericht) drawn up on 26 January 1998 by the Minister of Foreign Affairs on an inquiry carried out – this document was not authentic. As the applicants had failed to react to the conclusion set out in this individual report, the Deputy Minister concluded that no credence could be attached to the applicants’ asylum account. The applicants unsuccessfully challenged this decision in administrative appeal proceedings. The final, negative decision on this second asylum request was taken on 10 March 2003 by the Regional Court of The Hague sitting in Almelo. On 8 August 2005, the applicants filed a third asylum request based on, inter alia, an allegedly authenticated copy of a judgment given on 20 July 2002 by the Teheran Islamic Revolutionary Tribunal in which the first applicant had been convicted and sentenced for political opposition activities. The final, negative decision on this third asylum request was given on 31 January 2006 by the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State) in which it rejected the applicants’ appeal against the refusal of the Minister for Immigration and Integration (Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie; the successor of the Deputy Minister of Justice) to grant them asylum. As regards the copy of the judgment relied on by the applicants, the Administrative Jurisdiction Division held that the copy submitted did not constitute a “new fact” warranting a reconsideration of the applicants’ asylum claim as – for want of reference materials – its authenticity could not be determined by the Netherlands Royal Constabulary (Koninklijke Marechaussee) whilst the applicants had not demonstrated by means of evidence and arguments that it was an authentic Iranian document and had given contradictory accounts about the manner in which it had been obtained. On 20 September 2006, the respondent Government were requested under Rule 49 § 3 (a) of the Rules of Court to draw up an individual official report on, inter alia, the authenticity of the Iranian judgment of 20 July 2002 relied on by the applicants in their third asylum request. Following certain steps taken by the respondent Government, apparently aimed at the applicants’ actual expulsion to Iran, the Chamber decided on 12 October 2006 to indicate to the Government, under Rule 39 of the Rules of Court and until further notice, not to expel the applicants. The Chamber further endorsed the request to the Government under Rule 49 § 3 (a). By letters of 8 and 15 March 2007, the respondent Government informed the Court that, according to the findings of an inquiry carried out in Iran, the judgment of 20 July 2002 was not an authentic document. The applicants’ brief comments in reply contained in their letter of 2 April 2007 did not address the findings of the inquiry conducted in Iran. The applicants merely informed the Court that they seemed to be eligible for a Netherlands residence permit under a general amnesty arrangement set out in the new Government’s coalition agreement (coalitieakkoord) of 7 February 2007.