MICKOVSKI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA"

Reclamantul, dl Vlado Mickovski, este un național al fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, care s-a născut în 1964 și trăiește în Vraneštica (Kičevo). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este membru al Partidului Politic Social-Democrat (SDSM) din 1996. În alegerile locale din 1996, el a fost ales membru al Consiliului Local Vraneštica. La 29 decembrie 1997, reclamantul a fost numit Adjunct Sollicitor General de către Guvern pentru un termen de patru ani și a demisionat de la postul său de consilier. La 23 mai 2000, reclamantul a fost respins. Nu au fost furnizate motive de către Guvern în acest sens. La 24 iulie 2000, reclamantul a declarat că a depus o plângere la Curtea Constituțională prin poștă, susținând că concedierea sa este ilegală și discriminatorie și că singurul motiv pentru care a fost concediat este aderarea sa la SDSM. Reclamantul a trimis aceeași scrisoare Curții Constituționale la 23 august 2000. Secretarul Curții Constituționale responsabil pentru colectarea din poșta de poștă adresată Curții respective a fost în vacanță și nimeni nu a colectat poșta. La 27 septembrie 2000, Curtea Constituțională a refuzat să examineze plângerea reclamantului. Acesta a afirmat, printre altele, că: „În temeiul articolului 51 din Regulamentul Curții Constituționale ... fiecare cetățean care se consideră victim de o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute la art. 110 § 3 din Constituție ... poate depune o plângere în termen de două luni de la data în care a fost preluat cu decizia finală sau a actului ... Având în vedere faptul că decizia [impușită] a fost adoptată la 23 mai 2000 și promulgat [în Gazettele Oficiale] la 9 iunie 2000, și [că reclamantul] a depus plângerea ... la 11 septembrie 2000 (prezentarea a fost marcată la data de 23 august 2000) aceasta înseamnă [prezentarea a fost depusă] din termenul de două luni ...” La 18 octombrie 2000, reclamantul a prezentat Curții Constituționale că a trimis prima sa scrisoare la 24 iulie 2000, și că a revenit la el cu un anunț în care se precizează că e-mailul nu a fost colectat. La 24 noiembrie 2000, Curtea Constituțională a răspuns că nu au existat dovezi în dosarul care ar fi confirmat acuzațiile reclamantului de a-și depune plângerea la 24 iulie 2000. În special, instanța nu a putut stabili dacă sau nu recunoașterea încheiată a primirii referitoare la respectiva poștă. La 28 noiembrie 2000, reclamantul a transmis Curtea Constituțională notă primită de la Post, care a declarat că scrisoarea sa din 24 iulie 2000 adresată Curții Constituționale i-a fost returnată la 21 august 2000, deoarece nu a fost colectată de către receptor. La 10 ianuarie 2001, reclamantul a fost informat că Curtea Constituțională a hotărât să nu reexamineze plângerea sa, din cauza motivelor prezentate în decizia sa din 27 septembrie 2000. La 1 iulie 2000, reclamantul s-a plâns la Curtea Supremă că concedierea sa era ilegală. La 15 octombrie 2000, Curtea Supremă a refuzat să examineze plângerea reclamantului, având în vedere faptul că nu este posibilă revizuirea judiciară în sensul articolului 30 § 1 din Legea privind litigiile administrative. Actele [pentru Guvernul și pentru Sollicitor General] transpiră că Guvernul Republicii Macedoniei, în acest caz, nu a luat o decizie cu privire la o problemă administrativă, ci că, în limitele competențelor sale, astfel cum este definită la art. 46 § 5 din Legea guvernamentală, ... [a] respins [unul dintre agenții săi] din biroul său. Decizia prin care [o persoană] este numită sau respinsă din biroul său nu reprezintă un act administrativ în sensul articolului 6 din Legea privind litigiile administrative, deoarece nu conține un element foarte important [și], care nu reglementează o problemă administrativă. ...” art. 110 § 3 stabilește competența Curții Constituționale de a face față plângerilor persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor și libertăților acestora la comunicare, conștiință, opinie și exprimare publică, asociere și activități politice, precum și interzicerea discriminării din motive de gen, rasă, religie sau afiliare națională, politică sau socială. art. 2 prevede: „Oficiul Sollicitorului General este înființat ca oficiu al Guvernului Republicii Macedoniei, care asumă măsurile legale definite și execută instrumentele juridice în scopul protecției juridice a drepturilor și intereselor de proprietate ale Republicii Macedoniei și îndeplinește alte sarcini prevăzute de lege.” Secțiunea 4 prevede, printre altele, că aceste sarcini sunt îndeplinite de Sollicitorul General și de deputații săi. art. 5: „Reclamantul general reprezintă Republica Macedoniei și instituțiile sale în fața instanțelor, altor organisme și entități juridice și în fața instanțelor și organismelor străine în litigii cu persoane fizice sau juridice străine.” Secțiunea 6 prevede, printre altele, că Sollicitatorul General trebuie să răspundă guvernului pentru activitatea sa. În absența sa, sarcinile sale sunt îndeplinite de unul dintre deputații săi. Sollicitorul General și deputații săi sunt obligați să respecte și să mențină proprietățile și buna reputație pentru persoanele care își îndeplinesc sarcinile. Secțiunea 7 prevede, printre altele, că deputații săi pot lua toate măsurile în fața instanțelor sau a altor organisme care sunt din competențele Sollicitorului General și că trebuie să răspundă pentru activitatea lor adresată Sollicitorului General și guvernului. Secțiunile 8, 9 și 10 prevăd că instituțiile de stat furnizează informațiile necesare biroului Sollicitorului General cu privire la interesul și bunurile de stat și că acestea cooperează în acest sens. Secțiunea 12 prevede că, în cazul în care Sollicitorul General consideră că nu este necesară inițierea procedurilor, sau este mai bine să ajungă la o soluție prietenoasă sau să retragă o cerere, el cere opinia instituției de stat pe care o reprezintă. Într-un caz de dezacord, Sollicitorul General poate solicita guvernului să ia o decizie în acest sens. Secțiunea 13 prevede că atunci când instanțele din cadrul procedurii judiciare observă că este necesar să se adopte măsuri de protecție a bunurilor sau a intereselor de stat, acestea informează Sollicitorul General. Secțiunea 16 prevede că guvernul numește și respinge Sollicitorul General și deputații săi. Secțiunea 17 prevede, printre altele, că deciziile Guvernului privind numirea Sollicitorului General și a deputaților săi sunt promulgate în Jurnalul Oficial. Secțiunea 18 prevede, printre altele, că o persoană care are cetățenie macedoneană, care îndeplinește condiții generale de ocupare a forței de muncă într-o instituție de stat, este un absolvent al școlii de drept și se bucură de reputația corespunzătoare, poate îndeplini funcțiile de Sollicitor General, sau Adjunct Sollicitor General. Secțiunea 19 prevede, printre altele, că Sollicitorul General și deputații săi sunt desemnați pentru o perioadă de patru ani. Acestea pot fi redefinite. Legea nu conține dispoziții privind condițiile de concediere.

The applicant, Mr Vlado Mickovski, is a national of the former Yugoslav Republic of Macedonia, who was born in 1964 and lives in Vraneštica (Kičevo). The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant has been a member of the Social-Democrat Political Party (the SDSM) since 1996. In the 1996 local elections he was elected member of the Vraneštica Local Council. On 29 December 1997 the applicant was appointed Deputy Solicitor General by the Government for a term of four years and he resigned from his post of councillor. On 23 May 2000 the applicant was dismissed. No reasons were given by the Government in this respect. On 24 July 2000 the applicant stated that he lodged a complaint with the Constitutional Court by mail. He alleged that his dismissal was unlawful and discriminatory and that the sole reason for his dismissal was his membership in the SDSM. The applicant stated that the above mentioned mail came back with a notice stating that it had not been collected. The applicant re-sent the same letter to the Constitutional Court on 23 August 2000. The clerk of the Constitutional Court responsible for collecting from the post office mail addressed to that Court had been on holiday and nobody collected the mail. On 27 September 2000 the Constitutional Court refused to examine the applicant’s complaint. It stated, inter alia, that: “Under rule 51 of the Rules of Constitutional Court ... each citizen who considers himself/herself to be a victim of a violation of the rights and freedoms set out in Article 110 § 3 of the Constitution ... may lodge a complaint within two months’ time-limit from the day he was served with the final decision or act ... Regard being had to the fact that the [impugned] decision ... was adopted on 23 May 2000 and promulgated [in the Official Gazette] on 9 June 2000, and [that the applicant] lodged his complaint ... on 11 September 2000 (the complaint was postmarked 23 August 2000) it means [the complaint was lodged] out of the two-month time limit ...” On 18 October 2000 the applicant submitted to the Constitutional Court that he had sent his first letter on 24 July 2000, and that it had come back to him with a notice stating that the mail had not been collected. He enclosed the acknowledgement of receipt. On 24 November 2000 the Constitutional Court replied that there had been no evidence in the case-file which would corroborate the applicant’s allegations that he had lodged his complaint on 24 July 2000. In particular, the court could not establish whether or not the enclosed acknowledgement of receipt related to the said mail. On 28 November 2000 the applicant forwarded the note received from the Post to the Constitutional Court. It stated that his mail of 24 July 2000 addressed to the Constitutional Court had been returned to him on 21 August 2000 since it had not been collected by the receiver. On 10 January 2001 the applicant was informed that the Constitutional Court had decided not to re-examine his complaint, because of the reasons set out in its decision of 27 September 2000. On 1 July 2000 the applicant complained to the Supreme Court that his dismissal had been unlawful. On 15 October 2000 the Supreme Court refused to examine the applicant’s complaint considering that it was not amenable to judicial review within the meaning of Section 30 § 1 of the Administrative Disputes Act. It stated, inter alia, that: “From ... the Acts [on the Government, and on the Solicitor General] it transpires that the Government of the Republic of Macedonia, in this particular case, did not take a decision concerning an administrative issue, but that, within the boundaries of its competence as defined by Section 46 § 5 of the Government Act, ... [it] dismissed [one of its agents] from his office. The decision whereby [a person] is appointed or dismissed from his office does not represent an administrative act within the meaning of Section 6 of the Administrative Disputes Act because it does not contain a very important element [and] that is, it does not regulate an administrative issue. ...” Article 110 § 3 sets out the Constitutional Court’s competence to deal with complaints from individuals concerning violation of their rights and freedoms to communication, conscience, opinion and public expression, political association and activities, as well as prohibition of discrimination on the grounds of gender, race, religion or national, political or social affiliation. Article 2 provides: “The Solicitor General’s office is established as an office of the Government of the Republic of Macedonia, which undertakes the legally defined measures and executed the legal instruments for the purposes of legal protection of the property rights and interests of the Republic of Macedonia and performs other tasks as set forth by law.” Section 4 provides, inter alia, that the said duties shall be carried out by the Solicitor General and his deputies. Article 5: “The Solicitor General represents the Republic of Macedonia and its institutions before the courts, other bodies and legal entities and before foreign courts and bodies in property disputes with foreign natural or legal persons.” Section 6 provides, inter alia, that the Solicitor General has to answer to the Government for his work. In his absence his duties shall be performed by one of his deputies. The Solicitor General and his deputies are required to observe and maintain the proprieties and good reputation befitting persons performing their duties. Section 7 provides, inter alia, that his deputies may undertake all the measures before the courts or other bodies that are within the powers of the Solicitor General, and that they have to answer for their work to the Solicitor General and to the Government. Sections 8, 9 and 10 provide that the State institutions shall provide the necessary information to the Solicitor General’s office concerning the State interest and property and that they shall co-operate in this respect. Section 12 provides that if the Solicitor General considers that there is no need to institute proceedings, or it is better to reach a friendly settlement or to withdraw an application he shall ask the opinion of the state institution that he represents. In a case of disagreement, the Solicitor General may ask the Government to take a decision in this respect. Section 13 provides that when the courts during the judicial proceedings observe that it is necessary to undertake measures for the protection of state property or interest they shall inform the Solicitor General. Section 16 provides that the Government appoints and dismisses the Solicitor General and his deputies. Section 17 provides, inter alia, that the Government’s decisions on the appointment of the Solicitor General and his deputies shall be promulgated in the Official Gazette. Section 18 provides, inter alia, that a person who has Macedonian citizenship, who fulfils general conditions for employment in a state institution, is a Law School graduate and enjoys the appropriate reputation may perform the functions of Solicitor General, or Deputy Solicitor General. Section 19 provides, inter alia, that the Solicitor General and his deputies shall be appointed for a period of four years. They may be re-appointed. The Act contains no provisions regarding conditions of dismissal.