Sari la conținut
CtEDO 15.11.2005 AI

FRANCHINO c. ITALIE ET POLOGNE

RESPONDENT
ITA;POL
HOTĂRÂRE
15.11.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Inadmisibil
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
FRANCHINO c. ITALIE ET POLOGNE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

DECIZIE

a cererii nr o 55814/00 prezentată de Donato FRANCHINO împotriva Italiei și Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință la 15 noiembrie 2005 într-o cameră alcătuită din : Ddorii J.-P. Costa , președinte , I. Cabral Barreto , K. Jungwiert , V. Butkevych , V. Zagrebelsky , Doamna A. Mularoni, D. L. Garlicki, judecători , și de doamna S. Dollé, șef de cancelarie al secției , Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 30 iulie 1999, Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod conjunct admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant, După deliberări, pronunță următoarea decizie :

Reclamantul, d-l Donato Franchino, este cetățean italian născut în 1963 și rezidând la Massafra (Taranto). Guvernul italian este reprezentat de agentul lui, d-l I. M. Braguglia, și de coagentul lui, d-l F. Crisafulli. Guvernul polonez este reprezentat de agentul lui, d-l J. Wołąsiewicz. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de partide, se pot rezuma după cum urmează. Reclamantul s-a născut în 1963 și rezidă la Massafra (Taranto). La 10 septembrie 1994, reclamantul s-a căsătorit cu M.Z., cetățeană poloneză. Cuplul a avut o fiică, născută la Taranto la 24 februarie 1995, care a dobândit cetățenia italiană. La 16 aprilie 1996, în timp ce reclamantul era la muncă, M.Z.

a plecat din domiciliu și s-a întors în Polonia, ducând cu ea copilul. În zilele următoare, reclamantul a reușit să contacteze M.Z., care rezida cu copilul la părinții ei la Varșovia. M.Z. a declarat că dorește să rămână la Varșovia cu copilul.

1. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a încheia procedura de separare inițiată în fața instanțelor interne, din cauza întârzierii cu care, în mai multe rânduri, consulatul italian la Varșovia și autoritățile poloneze ar fi notificat M.Z. instanța de separare. Invocă mai întâi art. 6 § 1 din Convenție, care, în părțile sale pertinente, se cuvântează după cum urmează : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) » De plus, reclamantul invocă art. 8 din Convenție, care se cuvântează după cum urmează în părțile sale pertinente : « 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...).

2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora. » Privind Guvernul italian, acesta susține mai întâi că întârzierea în notificarea instanței de separare depinde exclusiv de inactivitatea autorităților poloneze. De plus, Guvernul italian observă că procedura în fața tribunalului din Taranto a fost clasată fără urmare printr-un decret rendat public în cursul ședinței din 16 iunie 1998. Or, Guvernul italian susține că această decizie de clasare a fost adoptată mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii.

Privind Guvernul polonez, acesta susține mai întâi că reclamantul nu a furnizat nici o dovadă că instanța de notificat fusese efectiv transmisă de autoritățile italiene competente către autoritățile poloneze competente. De plus, Guvernul polonez observă că la epoca când procedura de separare în fața tribunalului din Taranto era pendintă, reclamantul era conștient de procedura de divorț intentată de M.Z. în fața tribunalului din Varșovia. Potrivit Guvernului polonez, procedura de separare în fața tribunalului din Taranto nu constituia deci decât o duplicare în raport cu procedura pendintă în fața acelei instanțe poloneze. Reclamantul se opune teoriilor Guvernelor italian și polonez. Invocă în special că în cursul procedurii în fața tribunalului din Taranto, instanța fusese întotdeauna trimisă la timp consulatului italian la Varșovia pentru a executa notificarea la domiciliul M.Z.

Potrivit reclamantului, întârzierea în executarea unei asemenea notificări nu este deci justificată ținând seama de circumstanțele cauzei de față și, fiind la baza claării fără urmare a procedurii, a constituit o încălcare a articolelor 6 § 1 și 8 din Convenție. Curtea reamintește că, dacă este vorba de o situație continuă, termenul de șase luni curgând din sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia , nr o 29813/96 și 30229/96, § 43, CEDO 2000-I ; Iatridis c. Grecia [GC], nr o 31107/96, § 50, CEDO 1999-II). În cauza de față, acuzația reclamantului privește imposibilitatea de a încheia procedura de separare inițiată în fața instanțelor interne.

Curtea constată că această situație s-a încheiat la 16 iunie 1998, și anume mai mult de șase luni înainte de 30 iulie 1999, data introducerii cererii. Prin urmare, Curtea consideră că acuzația trebuie respinsă pentru depășirea termenului de șase luni, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul « termenului rezonabil » prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, cuvântată după cum urmează : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) ». Curtea trebuie mai întâi să determine dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul italian.

Curtea constată că, conform legii nr 89 din 24 martie 2001 (denumită legea Pinto), persoanele care suferiseră o dăunare patrimonială sau non-patrimonială pot sesiza curtea de apel competentă pentru a constata încălcarea Convenției europene a Drepturilor Omului privind respectarea termenului rezonabil al articolului 6 § 1, și a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea reamintește că a constatat deja în mai multe decizii asupra admisibilității (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr o 69789/01, CEDO 2001 ‑ IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), nr o 34939/97, CEDO 2001 ‑ XII), că remediul introdus prin legea Pinto este un recurs pe care reclamanții trebuie să încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta oricare ar fi data introducerii cererii în fața Curții.

În cauza de față, nu rezultă că reclamantul a făcut uz de această cale de atac. Nu decelând nici o circumstanță de natură să decidă diferit în cauza de față, Curtea respinge acuzația pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Reclamantul se plânge de asemenea că a dispus de un timp prea limitat pentru a-și pregăti apărarea și pentru a se constitui în procedura de divorț inițiată de M.Z. în fața tribunalului din Varșovia. Invocă art. 6 § 3 b) din Convenție, care se cuvântează după cum urmează : « Orice inculpat are dreptul în particular la : b) să dispună de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale ». Curtea reamintește că §3 al articolului 6 din Convenție se aplică doar în cadrul unei acuzații penale, în timp ce procedura în fața tribunalului din Varșovia privea doar cererea de divorț introdusă de M.Z.

Se urmează că acuzația trebuie respinsă pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 4. Reclamantul se plânge că tribunalul din Varșovia, pronunțând divorțul, nu a luat în considerare dreptul lui de vizită. De plus, reclamantul se plânge că a primit copia acestei decizii, tradusă în italiană, în timp ce termenul pentru a o ataca expirase deja. Invocă articolele 6 § 1 (echitate a procedurii), 8 și 13 din Convenție.

art. 13 din Convenție se cuvântează după cum urmează : « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale ». Privind prima parte a acestei acuzații, Guvernul polonez susține că, conform articolului 58 § 1 din codul familiei și tutelei, instanța pronunțând divorțul are obligația de a se pronunța doar asupra chestiunilor privind custodia copilului și susținerea nevoilor economice ale copilului. Conform jurisprudenței Curții supreme și articolului 113 din codul familiei și tutelei, hotărârea referitoare la custodia copilului nu exclude în sine dreptul de vizită al copilului din partea părintelui care nu are custodia.

Cu toate acestea, reclamantul nu a introdus niciodată, în cursul procedurii în fața tribunalului din Varșovia, o cerere tendând la a preciza modalitățile exercitării dreptului său de vizită. Reclamantul contestă teoria Guvernului polonez. Mai întâi, susține că tribunalul din Varșovia, pronunțând divorțul, ar fi trebuit să ia în considerare dreptul lui de vizită, pentru a salvgarda interesele copilului, în conformitate cu legislația poloneză în materie. De plus, reclamantul observă că în cursul procedurii în fața tribunalului din Varșovia, niciodată nu a fost informat de către autoritățile poloneze competente despre posibilitatea de a introduce o cerere tendând la a preciza modalitățile exercitării dreptului său de vizită.

Privind prima parte a acestei acuzații, Curtea reamintește că, conform articolului 58 § 1 din codul polonez al familiei și tutelei, instanța pronunțând divorțul trebuie să tranșeze chestiunile privind custodia copilului și susținerea nevoilor economice ale copilului. Or, tribunalul din Varșovia, pronunțând divorțul, a încredințat custodia copilului M.Z. și a ordonat reclamantului să verse acesteia o pensie alimentară lunară. Curtea remarcă că în dreptul polonez hotărârea pronunțând divorțul și încredințând custodia copilului M.Z. nu exclude în sine dreptul de vizită al copilului din partea reclamantului. În cursul procedurii în fața tribunalului din Varșovia, reclamantul ar fi putut cere în orice moment acestei instanțe să definească modalitățile exercitării dreptului său de vizită.

De plus, o asemenea posibilitate rămâne deschisă reclamantului în ciuda caracterului definitiv al hotărârii tribunalului din Varșovia. Ținând seama de considerațiile de mai sus, Curtea consideră că, privind prima parte a acestei acuzații, aceasta trebuie respinsă pentru evident lipsă de temei în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Privind a doua parte a acestei acuzații, Curtea reamintește că dreptul reclamantului de a primi o copie a deciziei tribunalului din Varșovia în limba maternă nu figurează printre drepturile și libertățile protejate de Convenție și protocoalele sale. Se urmează că a doua parte a acestei acuzații trebuie respinsă pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

5. Reclamantul se plânge de absența unei decizii din partea tribunalului pentru copii din Taranto. Invocă articolele 6 § 1 (echitate a procedurii) și 8 din Convenție. Guvernul italian susține că, ținând seama de imposibilitatea serviciului social internațional de a pune în executare prima decizie a tribunalului pentru copii din Taranto, la 13 ianuarie 2000 acestă instanță adoptă o a doua decizie, prin care recunoaște dreptul reclamantului de a se întâlni cu fiica sa. Această a doua decizie i-a permis reclamantului să se prevaleze de Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 în materie de răpire internațională de minori. Potrivit Guvernului italian, ținând seama în special de necesitatea de a nu se amesteca în suveranitatea altui stat, tribunalul pentru copii din Taranto nu ar fi putut adopta nici o altă decizie în legătură cu cererea adresată de reclamant.

Reclamantul se opune teoriei Guvernului, susținând în special că tribunalul pentru copii din Taranto nu a luat măsuri efective tendând la a garanta aplicarea concretă a dreptului lui de a se întâlni cu fiica sa. Curtea constată că din documentele trimise de Guvernul italian rezultă că, printr-o decizie din 13 ianuarie 2000, tribunalul pentru copii a recunoscut dreptul reclamantului de a se întâlni cu fiica sa. Se urmează că acuzația trebuie respinsă pentru evident lipsă de temei în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 6. Reclamantul se plânge în esență de absența echității în procedura tendând la obținerea repatrierii copilului. Invocă în special că, printr-o scrisoare din 13 decembrie 1999, Ministerul polonez al justiției i-a trimis o copie a hotărârii curții de apel din Varșovia redactată doar în poloneză și a afirmat că cererea de casație fusese deja depusă, în timp ce o asemenea afirmare nu corespundea situației reale și a fost dementită ulterior.

Invocă articolele 6, 8 și 13 din Convenție. Privind partea acuzației care se referă la trimiterea unei copii a hotărârii redactate doar în poloneză, Curtea reamintește că dreptul reclamantului de a primi o copie a acestei hotărâri în limba maternă nu figurează printre drepturile și libertățile protejate de Convenție și protocoalele sale. Se urmează că această parte a acuzației trebuie respinsă pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Privind partea rămasă a acuzației, Curtea trebuie mai întâi să determine dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul polonez.

În acest sens, Curtea constată că reclamantul nu s-a pourvoit în casație împotriva hotărârii curții de apel din Varșovia. Chiar și presupunând că ar fi o neajunsire a avocatului desemnat din oficiu, Curtea observă că reclamantul nu a semnalizat o asemenea neajunsire către autoritățile poloneze (a se vedea Bacquet c. Franța , nr o 20309/92, (dec.), 29 iunie 1994). Se urmează că partea rămasă a acestei acuzații trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 7. Fără a invoca articole din Convenție, reclamantul se plânge respectiv de absența echității procedurii inițiate în fața instanțelor civile poloneze în aplicarea Convenției de la Haga și a repercusiunilor acesteia asupra vieții sale familiale.

Curtea trebuie din nou să determine dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul polonez. Curtea constată că din dosarul cauzei rezultă că reclamantul a luat cunoștință de hotărârea din 17 ianuarie 2001 deja la 25 ianuarie 2001, că nu a depus apel împotriva acestei hotărâri și că nu a cerut autorităților poloneze desemnarea unui avocat de oficiu în conformitate cu regulile de procedură aplicabile în cauza de față. Hotărârea tribunalului din Varșovia a deci căpătat putere de lucru judecat la 8 februarie 2001. Ținând seama de aceste considerații, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Având în vedere considerațiile de mai sus, convine să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé J.-P. Costa Șef de cancelarie Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă