FRANCHINO c. ITALIE ET POLOGNE

FRANCHINO c. ITALIE ET POLOGNE (CtEDO, 2005)

SECȚIA A DOUA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr

o

55814/00

prezentată de Donato FRANCHINO

împotriva Italiei și Poloniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință la 15 noiembrie 2005 într-o cameră alcătuită din

:

Ddorii

J.-P.

Costa

,

președinte

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

V.

Zagrebelsky

,

Doamna

A.

Mularoni,

D.

L.

Garlicki,

judecători

,

și de doamna

S.

Dollé,

șef de cancelarie al secției

,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă la 30 iulie 1999,

Având în vedere decizia Curții de a se prevala de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod conjunct admisibilitatea și fondul cauzei,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberări, pronunță următoarea decizie

:

CU PRIVIRE LA FAPTE

Reclamantul, d-l Donato Franchino, este cetățean italian născut în 1963 și rezidând la Massafra (Taranto). Guvernul italian este reprezentat de agentul lui, d-l I. M. Braguglia, și de coagentul lui, d-l F. Crisafulli. Guvernul polonez este reprezentat de agentul lui, d-l J. Wołąsiewicz.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de partide, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamantul s-a născut în 1963 și rezidă la Massafra (Taranto).

La 10 septembrie 1994, reclamantul s-a căsătorit cu M.Z., cetățeană poloneză. Cuplul a avut o fiică, născută la Taranto la 24 februarie 1995, care a dobândit cetățenia italiană.

La 16 aprilie 1996, în timp ce reclamantul era la muncă, M.Z. a plecat din domiciliu și s-a întors în Polonia, ducând cu ea copilul.

În zilele următoare, reclamantul a reușit să contacteze M.Z., care rezida cu copilul la părinții ei la Varșovia. M.Z. a declarat că dorește să rămână la Varșovia cu copilul.

La 13 iunie 1996, reclamantul a depus o instanță de separare judiciară la tribunalul din Taranto, solicitând atribuirea exclusivă a autorității parentale.

Această instanță a fost trimisă consulatului italian la Varșovia pentru a executa notificarea la domiciliul M.Z. Notificarea a fost executată cu întârziere. Ca urmare, ședința în fața președintelui tribunalului a fost amânată.

Din dosarul cauzei rezultă că în alte două ocazii, reclamantul a trimis consulatului italian la Varșovia instanța, pentru a proceda la notificare, dar aceasta a fost întotdeauna executată cu întârziere de autoritățile poloneze.

Din documentele trimise de Guvernul italian rezultă că, printr-un decret rendat public la ședința din 16 iunie 1998, tribunalul a clasat fără urmare procedura pe motiv că nu era în stare să se pronunțe asupra cererii reclamantului și că acesta nu era prezent la acea ședință.

La 20 iunie 1996, reclamantul a depus la comisariat o plângere împotriva M.Z. pentru încălcarea datoriei de asistență familială și pentru răpirea copilului.

Printr-o decizie din 30 ianuarie 2002, tribunalul din Taranto l-a condamnat pe M.Z. la nouă luni de închisoare. Această pedeapsă a fost suspendată, sub condiția consimțământului M.Z. la întâlnirile reclamantului cu fiica sa.

Cu toate acestea, M.Z. a împiedicat reclamantul să se întâlnească cu fiica. Ca urmare, printr-o ordonanță din 21 ianuarie 2004, tribunalul a revocat suspendarea pedepsei.

Din dosarul cauzei rezultă că decizia din 30 ianuarie 2002 a căpătat putere de lucru judecat.

Printr-un act de citație notificat reclamantului la 13 februarie 1997, M.Z. a introdus în fața tribunalului din Varșovia o cerere cu scopul de a obține divorțul, solicitând atribuirea exclusivă a autorității parentale. Din actul de citație rezultă că reclamantul avea un termen de paisprezece zile de la notificare pentru a se constitui în procedură.

Reclamantul nu s-a constituit în această procedură. Cu toate acestea, la 24 februarie 1997, acesta a informat tribunalul din Varșovia că o procedură de separare era pendintă în fața tribunalului din Taranto.

Printr-o decizie din 4 iunie 1997, tribunalul din Varșovia a pronunțat divorțul, a încredințat custodia copilului M.Z. și a ordonat reclamantului să verse acesteia o pensie alimentară lunară de 600 PLN (aproximativ 140 EUR). Această decizie a căpătat putere de lucru judecat la 26 iunie 1997.

La 8 octombrie 1999, tribunalul din Varșovia a transmis reclamantului, prin intermediul Ministerului italian al justiției, o copie a acestei decizii tradusă în italiană.

Între timp, la 12 noiembrie 1998, tribunalul din Varșovia introdusese în fața Ministerului italian al internului o cerere cu scopul de a obține executarea acestei decizii, în special în ceea ce privește versarea pensiei alimentare, în aplicarea Convenției din New York din 20 iunie 1956.

La 30 iunie 1999, prefectul din Taranto i-a ordonat reclamantului să verse suma datorată M.Z.

La 18 septembrie 2002, reclamantul s-a dus la Prefectura din Taranto și a manifestat intenția de a nu versa suma respectivă, pe motiv că mai multe proceduri privind custodia copilului erau încă pendinte.

Printr-o scrisoare din 26 septembrie 2003, prefectul a informat reclamantul că ordinul de execuție al deciziei în cauză privea doar pensia alimentară.

Printr-o instanță din 22 februarie 1997, reclamantul a introdus în fața tribunalului pentru copii din Taranto o acțiune cu scopul de a obține recunoașterea dreptului să se întâlnească cu fiica sa.

Printr-o decizie depusă la cancelarie la 21 martie 1997, tribunalul pentru copii a admis cererea reclamantului și a ordonat serviciului social internațional să evalueze starea psihologică a acesteia, precum și relațiile sale cu mediul social în care locuia.

Prin două scrisori din 6 octombrie 1997 și 31 august 1998, serviciul social internațional a informat tribunalul pentru copii că nu era în stare să pună în executare decizia acestuia, pe motiv că M.Z. refuza să se întâlnească cu funcționarii serviciului social responsabili cu dosarul.

La 30 mai 1997, 21 iulie 1999 și 25 august 1999, reclamantul a cerut tribunalului pentru copii din Taranto să i se încredințeze custodia copilului.

Din documentele trimise de Guvernul italian rezultă că, printr-o decizie din 13 ianuarie 2000, tribunalul pentru copii a recunoscut dreptul reclamantului de a se întâlni cu fiica sa.

Printr-o instanță trimisă Ministerului italian al justiției la 14 noiembrie 1998, reclamantul a introdus o acțiune cu scopul de a obține repatrierea copilului, instanțele poloneze fiind competente să judece acesta cerere.

Din dosarul cauzei rezultă că în cursul acestei proceduri, reclamantul a beneficiat de asistență judiciară și a fost asistat de un avocat polonez.

Printr-o decizie din 22 iulie 1999, tribunalul din Varșovia a respins cererea reclamantului.

Reclamantul a depus apel împotriva acestei decizii în fața curții de apel din Varșovia.

Printr-o hotărâre din 25 octombrie 1999, curtea de apel a respins apelul.

Printr-o scrisoare din 13 decembrie 1999, Ministerul polonez al justiției a informat reclamantul, prin intermediul Ministerului italian al justiției, că apărătorul lui se pourvoise în casație împotriva hotărârii curții de apel. Prin aceeași scrisoare, Ministerul polonez al justiției a trimis reclamantului o copie a hotărârii curții de apel redactată în poloneză.

Printr-o scrisoare din 10 ianuarie 2000, Ministerul polonez al justiției a informat reclamantul că hotărârea curții de apel era definitivă, ținând cont că apărătorul lui nu se pourvoise în casație. Privind afirmația din scrisoarea din 13 decembrie 1999, Ministerul polonez a explicat că apărătorul depositase inițial la Curtea de Casație o instanță manifestând intenția de a ataca hotărârea curții de apel, dar apoi nu depusese o cerere formală de casație.

Printr-o scrisoare din 26 ianuarie 2000, Ministerul italian al justiției a informat reclamantul că, ținând seama de hotărârea curții de apel din Varșovia, procedura cu scopul de a obține repatrierea copilului trebuia să fie considerată încheiată.

Printr-o instanță introdusă în fața Ministerului italian al justiției la 24 martie 2000 și notificată Ministerului polonez al justiției la 26 mai 2000, reclamantul a introdus o cerere în sensul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.

Cerea în special să poată se întâlnească cu fiica sa pentru perioade scurte, să poată vorbi cu ea la telefon, să poată primi fotografii ale ei și să fie informat în legătură cu aspectele principale ale educației și vieții sociale a acesteia.

Printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2001, tribunalul din Varșovia, care era competent să judece cauza, a respins cererea reclamantului.

Ministerul italian al Justiției a informat reclamantul despre această hotărâre printr-o scrisoare din 22 ianuarie 2001, primită de acesta la 25 ianuarie 2001.

Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 2001 adresată Ministerului italian al justiției, reclamantul a manifestat intenția de a depune apel împotriva acestei decizii.

Printr-o scrisoare din 6 februarie 2001, primită la 8 februarie 2001, Ministerul italian al justiției a informat reclamantul că Ministerul polonez al justiției i comunicase că termenul pentru a depune apel împotriva acestei decizii expira la 7 februarie 2001.

Din dosarul cauzei rezultă că reclamantul nu a depus apel împotriva acestei decizii, care a căpătat putere de lucru judecat la 8 februarie 2001.

ACUZAȚII

CU PRIVIRE LA DROIT

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

»

De plus, reclamantul invocă art. 8 din Convenție, care se cuvântează după cum urmează în părțile sale pertinente

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...).

2.

Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora.

»

Privind Guvernul italian, acesta susține mai întâi că întârzierea în notificarea instanței de separare depinde exclusiv de inactivitatea autorităților poloneze.

De plus, Guvernul italian observă că procedura în fața tribunalului din Taranto a fost clasată fără urmare printr-un decret rendat public în cursul ședinței din 16 iunie 1998. Or, Guvernul italian susține că această decizie de clasare a fost adoptată mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii.

Privind Guvernul polonez, acesta susține mai întâi că reclamantul nu a furnizat nici o dovadă că instanța de notificat fusese efectiv transmisă de autoritățile italiene competente către autoritățile poloneze competente.

De plus, Guvernul polonez observă că la epoca când procedura de separare în fața tribunalului din Taranto era pendintă, reclamantul era conștient de procedura de divorț intentată de M.Z. în fața tribunalului din Varșovia. Potrivit Guvernului polonez, procedura de separare în fața tribunalului din Taranto nu constituia deci decât o duplicare în raport cu procedura pendintă în fața acelei instanțe poloneze.

Reclamantul se opune teoriilor Guvernelor italian și polonez. Invocă în special că în cursul procedurii în fața tribunalului din Taranto, instanța fusese întotdeauna trimisă la timp consulatului italian la Varșovia pentru a executa notificarea la domiciliul M.Z.

Potrivit reclamantului, întârzierea în executarea unei asemenea notificări nu este deci justificată ținând seama de circumstanțele cauzei de față și, fiind la baza claării fără urmare a procedurii, a constituit o încălcare a articolelor 6 § 1 și 8 din Convenție.

Curtea reamintește că, dacă este vorba de o situație continuă, termenul de șase luni curgând din sfârșitul acesteia (a se vedea, printre altele,

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia

, nr

o

29813/96 și 30229/96, § 43, CEDO 2000-I ;

Iatridis c. Grecia

[GC], nr

o

31107/96, § 50, CEDO 1999-II).

În cauza de față, acuzația reclamantului privește imposibilitatea de a încheia procedura de separare inițiată în fața instanțelor interne.

Curtea constată că această situație s-a încheiat la 16 iunie 1998, și anume mai mult de șase luni înainte de 30 iulie 1999, data introducerii cererii.

Prin urmare, Curtea consideră că acuzația trebuie respinsă pentru depășirea termenului de șase luni, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

termenului rezonabil

» prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, cuvântată după cum urmează

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

».

Curtea trebuie mai întâi să determine dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul italian.

Curtea constată că, conform legii nr 89 din 24 martie 2001 (denumită legea Pinto), persoanele care suferiseră o dăunare patrimonială sau non-patrimonială pot sesiza curtea de apel competentă pentru a constata încălcarea Convenției europene a Drepturilor Omului privind respectarea termenului rezonabil al articolului 6 § 1, și a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea reamintește că a constatat deja în mai multe decizii asupra admisibilității (a se vedea, printre altele,

Brusco c. Italia

(dec.), nr

o

69789/01, CEDO 2001

‑

IX, și

Giacometti și alții c. Italia

(dec.), nr

o

34939/97, CEDO 2001

‑

XII), că remediul introdus prin legea Pinto este un recurs pe care reclamanții trebuie să încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta oricare ar fi data introducerii cererii în fața Curții. În cauza de față, nu rezultă că reclamantul a făcut uz de această cale de atac.

Nu decelând nici o circumstanță de natură să decidă diferit în cauza de față, Curtea respinge acuzația pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

:

«

Orice inculpat are dreptul în particular la

:

b)

să dispună de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale

».

Curtea reamintește că §3 al articolului 6 din Convenție se aplică doar în cadrul unei acuzații penale, în timp ce procedura în fața tribunalului din Varșovia privea doar cererea de divorț introdusă de M.Z.

Se urmează că acuzația trebuie respinsă pentru incompatibilitate

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

De plus, reclamantul se plânge că a primit copia acestei decizii, tradusă în italiană, în timp ce termenul pentru a o ataca expirase deja.

Invocă articolele 6 § 1 (echitate a procedurii), 8 și 13 din Convenție. art. 13 din Convenție se cuvântează după cum urmează

:

«

Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiunilor lor oficiale ».

Privind prima parte a acestei acuzații, Guvernul polonez susține că, conform articolului 58 § 1 din codul familiei și tutelei, instanța pronunțând divorțul are obligația de a se pronunța doar asupra chestiunilor privind custodia copilului și susținerea nevoilor economice ale copilului.

Conform jurisprudenței Curții supreme și articolului 113 din codul familiei și tutelei, hotărârea referitoare la custodia copilului nu exclude în sine dreptul de vizită al copilului din partea părintelui care nu are custodia.

Cu toate acestea, reclamantul nu a introdus niciodată, în cursul procedurii în fața tribunalului din Varșovia, o cerere tendând la a preciza modalitățile exercitării dreptului său de vizită.

Reclamantul contestă teoria Guvernului polonez. Mai întâi, susține că tribunalul din Varșovia, pronunțând divorțul, ar fi trebuit să ia în considerare dreptul lui de vizită, pentru a salvgarda interesele copilului, în conformitate cu legislația poloneză în materie.

De plus, reclamantul observă că în cursul procedurii în fața tribunalului din Varșovia, niciodată nu a fost informat de către autoritățile poloneze competente despre posibilitatea de a introduce o cerere tendând la a preciza modalitățile exercitării dreptului său de vizită.

Privind prima parte a acestei acuzații, Curtea reamintește că, conform articolului 58 § 1 din codul polonez al familiei și tutelei, instanța pronunțând divorțul trebuie să tranșeze chestiunile privind custodia copilului și susținerea nevoilor economice ale copilului.

Or, tribunalul din Varșovia, pronunțând divorțul, a încredințat custodia copilului M.Z. și a ordonat reclamantului să verse acesteia o pensie alimentară lunară.

Curtea remarcă că în dreptul polonez hotărârea pronunțând divorțul și încredințând custodia copilului M.Z. nu exclude în sine dreptul de vizită al copilului din partea reclamantului.

În cursul procedurii în fața tribunalului din Varșovia, reclamantul ar fi putut cere în orice moment acestei instanțe să definească modalitățile exercitării dreptului său de vizită. De plus, o asemenea posibilitate rămâne deschisă reclamantului în ciuda caracterului definitiv al hotărârii tribunalului din Varșovia.

Ținând seama de considerațiile de mai sus, Curtea consideră că, privind prima parte a acestei acuzații, aceasta trebuie respinsă pentru evident lipsă de temei în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Privind a doua parte a acestei acuzații, Curtea reamintește că dreptul reclamantului de a primi o copie a deciziei tribunalului din Varșovia în limba maternă nu figurează printre drepturile și libertățile protejate de Convenție și protocoalele sale.

Se urmează că a doua parte a acestei acuzații trebuie respinsă pentru incompatibilitate

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Guvernul italian susține că, ținând seama de imposibilitatea serviciului social internațional de a pune în executare prima decizie a tribunalului pentru copii din Taranto, la 13 ianuarie 2000 acestă instanță adoptă o a doua decizie, prin care recunoaște dreptul reclamantului de a se întâlni cu fiica sa.

Această a doua decizie i-a permis reclamantului să se prevaleze de Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 în materie de răpire internațională de minori.

Potrivit Guvernului italian, ținând seama în special de necesitatea de a nu se amesteca în suveranitatea altui stat, tribunalul pentru copii din Taranto nu ar fi putut adopta nici o altă decizie în legătură cu cererea adresată de reclamant.

Reclamantul se opune teoriei Guvernului, susținând în special că tribunalul pentru copii din Taranto nu a luat măsuri efective tendând la a garanta aplicarea concretă a dreptului lui de a se întâlni cu fiica sa.

Curtea constată că din documentele trimise de Guvernul italian rezultă că, printr-o decizie din 13 ianuarie 2000, tribunalul pentru copii a recunoscut dreptul reclamantului de a se întâlni cu fiica sa.

Se urmează că acuzația trebuie respinsă pentru evident lipsă de temei în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Privind partea acuzației care se referă la trimiterea unei copii a hotărârii redactate doar în poloneză, Curtea reamintește că dreptul reclamantului de a primi o copie a acestei hotărâri în limba maternă nu figurează printre drepturile și libertățile protejate de Convenție și protocoalele sale.

Se urmează că această parte a acuzației trebuie respinsă pentru incompatibilitate

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Privind partea rămasă a acuzației, Curtea trebuie mai întâi să determine dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul polonez.

În acest sens, Curtea constată că reclamantul nu s-a pourvoit în casație împotriva hotărârii curții de apel din Varșovia. Chiar și presupunând că ar fi o neajunsire a avocatului desemnat din oficiu, Curtea observă că reclamantul nu a semnalizat o asemenea neajunsire către autoritățile poloneze (a se vedea

Bacquet c. Franța

, nr

o

20309/92, (dec.), 29 iunie 1994).

Se urmează că partea rămasă a acestei acuzații trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Curtea trebuie din nou să determine dacă reclamantul a epuizat, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, căile de atac care i-au fost deschise în dreptul polonez.

Curtea constată că din dosarul cauzei rezultă că reclamantul a luat cunoștință de hotărârea din 17 ianuarie 2001 deja la 25 ianuarie 2001, că nu a depus apel împotriva acestei hotărâri și că nu a cerut autorităților poloneze desemnarea unui avocat de oficiu în conformitate cu regulile de procedură aplicabile în cauza de față. Hotărârea tribunalului din Varșovia a deci căpătat putere de lucru judecat la 8 februarie 2001.

Ținând seama de aceste considerații, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Având în vedere considerațiile de mai sus, convine să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Șef de cancelarie

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

55814/00

présentée par Donato FRANCHINO

contre l’Italie et la Pologne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 novembre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

A.

Mularoni,

M.

L.

Garlicki,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juillet 1999,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Donato Franchino, est un ressortissant italien, né en 1963 et résidant à Massafra (Taranto). Le gouvernement italien est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent, M.

F.

Crisafulli. Le gouvernement polonais est représenté par son agent, M.

J. Wołąsiewicz.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est né en 1963 et résidant à Massafra (Taranto).

Le 10 septembre 1994, le requérant épousa M.Z., ressortissante polonaise. La couple eut une fille, née à Taranto le 24 février 1995, qui acquit la nationalité italienne.

Le 16 avril 1996, alors que le requérant se trouvait au travail, M.Z. quitta le domicile et rentra en Pologne, emmenant l’enfant avec elle.

Au cours des jours suivants, le requérant réussit à se mettre en contact avec M.Z., qui résidait avec l’enfant chez ses parents à Varsovie. M.Z. déclara qu’elle souhaitait rester à Varsovie avec l’enfant.

Le 13 juin 1996, le requérant présenta une instance de séparation judiciaire au tribunal de Taranto, en sollicitant l’attribution exclusive de l’autorité parentale.

Cette instance fut envoyée au consulat italien à Varsovie, afin d’exécuter la notification auprès du domicile de M.Z. Cette notification fut exécutée tardivement. Par conséquent, l’audience devant le président du tribunal fut renvoyée.

Il ressort du dossier qu’à deux autres reprises, le requérant envoya au consulat italien à Varsovie l’instance, afin de procéder à la notification, mais cette dernière fut toujours exécutée tardivement par les autorités polonaises.

Il ressort des documents envoyés par le Gouvernement italien que, par un décret rendu public lors de l’audience du 16 juin 1998, le tribunal classa sans suite la procédure au motif qu’il n’était pas en condition de se prononcer sur la demande du requérant et que ce dernier n’était pas présent lors de ladite audience.

Le 20 juin 1996, le requérant déposa auprès du commissariat de Massafra une plainte contre M.Z. pour violation du devoir d’assistance familiale et pour l’enlèvement de l’enfant.

Par une décision du 30 janvier 2002, le tribunal de Taranto condamna M.Z. à neuf mois d’emprisonnement. Cette peine fut suspendue, sous condition du consentement de la part de M.Z. aux rencontres du requérant avec sa fille.

Toutefois, M.Z. empêcha le requérant de rencontrer la fille. Par conséquent, par une ordonnance du 21 janvier 2004, le tribunal révoqua la suspension de la peine.

Il ressort du dossier que la décision du 30 janvier 2002 a acquis force de chose jugée.

Par un acte d’assignation notifié au requérant le 13 février 1997, M.Z. introduisit devant le tribunal de Varsovie une demande visant à obtenir le divorce, en sollicitant l’attribution exclusive de l’autorité parentale. Il ressort de l’acte de l’assignation que le requérant disposait d’un délai de quatorze jours à compter de la notification pour se constituer dans la procédure.

Le requérant ne se constitua pas dans cette procédure. Toutefois, le 24

février 1997, celui-ci informa le tribunal de Varsovie de ce qu’une procédure de séparation était pendante devant le tribunal de Taranto.

Par une décision du 4 juin 1997, le tribunal de Varsovie prononça le divorce, confia la garde de l’enfant à M.Z. et ordonna au requérant de verser à cette dernière une pension alimentaire mensuelle de 600 PLN (environ 140 EUR). Cette décision acquit force de chose jugée le 26 juin 1997.

Le 8 octobre 1999, le tribunal de Varsovie transmit au requérant, par l’intermédiaire du Ministère italien de la justice, une copie de ladite décision traduite en italien.

Entre-temps, le 12 novembre 1998, le tribunal de Varsovie avait introduit devant le Ministère italien de l’intérieur une demande visant à obtenir l’exécution de ladite décision, notamment en ce qui concerne le versement de la pension alimentaire, en application de la Convention de New York

du 20 juin 1956.

Le 30 juin 1999, la Préfet de Taranto ordonna au requérant de verser la somme due à M.Z.

Le 18 septembre 2002, le requérant se rendit auprès de la Préfecture de Taranto et manifesta son intention de ne pas verser ladite somme, au motif que plusieurs procédures ayant pour objet la garde de l’enfant étaient encore pendantes.

Par une lettre du 26 septembre 2003, le Préfet informa le requérant que l’ordre d’exécution de la décision en question concernait uniquement la pension alimentaire.

Par une instance du 22 février 1997, le requérant introduisit devant le tribunal pour enfants de Taranto une action visant à obtenir la reconnaissance de son droit de rencontrer sa fille.

Par une décision déposée au greffe le 21 mars 1997, le tribunal pour enfants accueillit la demande du requérant et ordonna au service social international d’évaluer l’état psychologique de celle-ci, ainsi que ses relations avec le milieu social dans lequel elle vivait.

Par deux lettres des 6 octobre 1997 et 31 août 1998, le service social international informa le tribunal pour enfants de ne pas être en condition de mettre en exécution la décision de ce dernier, au motif que M.Z. refusait de rencontrer les fonctionnaires du service social chargés du dossier.

Les 30 mai 1997, 21 juillet 1999 et 25 août 1999, le requérant demanda au tribunal pour enfants de Taranto de lui confier la garde de l’enfant.

Il ressort des documents envoyés par le Gouvernement italien que, par une décision du 13 janvier 2000, le tribunal pour enfants reconnut le droit du requérant de rencontrer sa fille.

Par une instance envoyée au Ministère italien de la justice le 14

novembre 1998, le requérant introduisit une action visant à obtenir le rapatriement de l’enfant, les juridictions polonaises étant compétentes pour juger sur cette demande.

Il ressort du dossier qu’au cours de cette procédure, le requérant bénéficia de l’assistance judiciaire et fut assisté par un avocat polonais.

Par une décision du 22 juillet 1999, le tribunal de Varsovie rejeta la demande du requérant.

Le requérant interjeta appel de cette décision devant la cour d’appel de Varsovie.

Par un arrêt du 25 octobre 1999, la cour d’appel rejeta l’appel.

Par une lettre du 13 décembre 1999, le Ministère polonais de la justice informa le requérant, par l’intermédiaire du Ministère italien de la justice, de ce que son défenseur s’était pourvu en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Par la même lettre, le Ministère polonais de la justice envoya au requérant une copie de l’arrêt de la cour d’appel rédigée en polonais.

Par une lettre du 10 janvier 2000, le Ministère polonais de la justice informa le requérant de ce que l’arrêt de la cour d’appel était définitif, étant donné que son défenseur ne s’était pas pourvu en cassation. Quant à l’affirmation contenue dans la lettre du 13 décembre 1999, le Ministère polonais expliqua que le défenseur avait dans un premier temps déposé auprès de la Cour de cassation une instance manifestant son intention d’attaquer l’arrêt de la cour d’appel, mais ensuite il n’avait pas déposé un pourvoi formel.

Par une lettre du 26 janvier 2000, le Ministère italien de la justice informa le requérant que, compte tenu dudit arrêt de la cour d’appel de Varsovie, la procédure visant à obtenir le rapatriement de l’enfant devait être considérée comme conclue.

Par une instance introduite devant le Ministère italien de la justice le 24

mars 2000 et notifiée au Ministère polonais de la justice le 26 mai 2000, le requérant introduisit une requête au sens de la Convention de la Haye du 25

octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants.

Il demandait notamment de pouvoir rencontrer sa fille pour des périodes de courte durée, de pouvoir lui parler par téléphone, de pouvoir en recevoir des photos et d’être mis au courant des aspects principaux de son éducation et de sa vie sociale.

Par un arrêt du 17 janvier 2001, le tribunal de Varsovie, qui était compétent pour juger sur l’affaire, rejeta la demande du requérant.

Le Ministère italien de la Justice informa le requérant de cet arrêt par lettre du 22 janvier 2001, reçue par celui-ci le 25 janvier 2001.

Par une lettre du 31 janvier 2001 adressée au Ministère italien de la justice, le requérant manifesta son intention d’interjeter appel de cette décision.

Par une lettre du 6 février 2001, reçue le 8 février 2001, le Ministère italien de la justice informa le requérant de ce que le Ministère polonais de la justice lui avait communiqué que le délai pour interjeter appel de ladite décision expirait le 7 février 2001.

Il ressort du dossier que le requérant n’interjeta pas appel de cette décision, qui acquit force de chose jugée le 8 février 2001.

GRIEFS

décembre 1999, le Ministère polonais de la justice lui a envoyé une copie de l’arrêt de la cour d’appel de Varsovie rédigé seulement en polonais et a affirmé que le pourvoi en cassation avait déjà été introduit, alors qu’une telle affirmation ne correspondait pas à la situation réelle et a été démentie par la suite.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En outre, le requérant invoque l’article 8 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties perinentes

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Quant au Gouvernement italien, celui-ci fait valoir d’abord que le retard dans la notification de l’instance de séparation dépend uniquement de l’inactivité des autorités polonaises.

De plus, le Gouvernement italien observe que la procédure devant le tribunal de Taranto a été classée sans suite par un décret rendu public au cours de l’audience du 16 juin 1998. Or, le Gouvernement italien fait valoir que cette décision de classement a été adoptée plus de six mois avant l’introduction de la requête.

Quant au Gouvernement polonais, celui-ci fait valoir d’abord que le requérant n’a fourni aucune preuve de ce que l’instance à notifier ait effectivement été transmise par les autorités italiennes compétentes aux autorités polonaises compétentes.

En outre, le Gouvernement polonais fait observer qu’à l’époque où le procédure de séparation devant le tribunal de Taranto était pendante, le requérant était au courant de la procédure de divorce diligentée par M.Z. devant le tribunal de Varsovie. Selon le Gouvernement polonais, la procédure de séparation devant le tribunal de Taranto ne constituait donc qu’un double emploi par rapport à la procédure pendante devant ladite juridiction polonaise.

Le requérant s’oppose aux thèses des Gouvernements italien et polonais. Il fait notamment valoir qu’au cours de la procédure devant le tribunal de Taranto, l’instance a toujours été envoyée en temps utile au consulat italien à Varsovie, afin de procéder à la notification au domicile de M.Z.

D’après le requérant, le retard dans l’exécution d’une telle notification n’est donc pas justifié à la lumière des circonstances de l’espèce et, étant à la base du classement sans suite de la procédure, a constitué une violation des articles 6 § 1 et 8 de la Convention.

La Cour rappelle que, s’il s’agit d’une situation continue, le délai de six mois court à partir de la fin de celle-ci (voir, entre autres,

Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão et autres c. Portugal

, n

os

29813/96 et 30229/96, § 43, CEDH 2000-I ;

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, § 50, CEDH 1999-II).

En l’espèce, le grief du requérant porte sur l’impossibilité de conclure la procédure de séparation entamée devant les juridictions internes.

La Cour constate que cette situation a pris fin le 16 juin 1998, à savoir plus de six mois avant le 30

juillet 1999, date d’introduction de la requête.

Partant, la Cour estime qu’il convient de rejeter ce grief pour dépassement du délai de six mois, en application de l’article

35

§§

1 et 4 de la Convention.

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

La Cour doit d’abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit italien.

La Cour note que, selon la loi n

o

89 du 24

mars

2001 (ci-après la loi

Pinto), les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,

Brusco c. Italie

(déc.), n

o

69789/01, CEDH 2001

‑

IX, et

Giacometti et autres c. Italie

(déc.), n

o

34939/97, CEDH 2001

‑

XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que les requérants doivent tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. En l’espèce, il ne ressort pas que le requérant ait fait usage de cette voie de recours.

Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour rejette ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

§

3

b) de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

Tout accusé a droit notamment à

:

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

».

La Cour rappelle que le paragraphe 3 de l’article

6 de la Convention ne s’applique que dans le cadre d’une accusation pénale, alors que la procédure devant le tribunal de Varsovie portait uniquement sur la demande de divorce introduite par M.Z.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention conformément à l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

En outre, le requérant se plaint de ce qu’il a reçu la copie de cette décision, traduite en italien, alors que le délai pour l’attaquer avait déjà expiré.

Il invoque les articles 6 § 1 (équité de la procédure), 8 et 13 de la Convention. L’article 13 de la Convention se lit ainsi

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles ».

Quant à la première partie de ce grief, le Gouvernement polonais fait valoir qu’aux termes de l’article 58 § 1 du code de la famille et de la tutelle, la juridiction prononçant le divorce a l’obligation de se prononcer uniquement sur les questions concernant la garde de l’enfant et la prise en charge des besoins économiques de l’enfant.

Conformément à la jurisprudence de la Cour suprême et à l’article 113 du code de la famille et de la tutelle, la décision ayant pour objet la garde de l’enfant n’exclut pas en tant que tel le droit de visite de l’enfant de la part du parent autre que celui auquel la garde a été confiée.

Toutefois, le requérant n’a jamais introduit, au cours de la procédure devant le tribunal de Varsovie, une demande tendant à préciser les modalités de l’exercice de son droit de visite.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement polonais. D’abord, il fait valoir que le tribunal de Varsovie, prononçant le divorce, aurait dû prendre en compte son droit de visite, afin de sauvegarder l’intérêt de l’enfant, conformément à la législation polonaise en la matière.

En outre, le requérant observe qu’au cours de la procédure devant le tribunal de Varsovie, il n’a jamais été mis au courant de la part des autorités polonaises compétentes de la possibilité d’introduire une demande tendant à préciser les modalités de l’exercice de son droit de visite.

Quant à la première partie de ce grief, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 58 § 1 du code polonais de la famille et de la tutelle, la juridiction prononçant le divorce doit trancher les questions concernant la garde de l’enfant et la prise en charge des besoins économiques de l’enfant.

Or, le tribunal de Varsovie, prononçant le divorce, a confié la garde de l’enfant à M.Z. et a ordonné au requérant de verser à cette dernière une pension alimentaire mensuelle.

La Cour relève qu’en droit polonais le jugement prononçant le divorce et confiant la garde de l’enfant à M.Z. n’exclut pas en tant que tel le droit de visite de l’enfant de la part du requérant.

Au cours de la procédure devant le tribunal de Varsovie, le requérant aurait pu demander à tout moment à cette dernière juridiction de définir les modalités de l’exercice de son droit de visite. De plus, une telle possibilité reste ouverte au requérant malgré le caractère définitif du jugement du tribunal de Varsovie.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour considère que, quant à la première partie de ce grief, il convient de la rejeter pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à la deuxième partie de ce grief, la Cour rappelle que le droit du requérant de recevoir une copie de la décision du tribunal de Varsovie dans sa langue maternelle ne figure pas au nombre des droits et libertés protégés par la Convention et ses Protocoles.

Il s’ensuit que la deuxième partie de ce grief doit être rejetée pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le Gouvernement italien fait valoir que, compte tenu de l’impossibilité pour le service social international de mettre en exécution la première décision du tribunal pour enfants de Taranto, le 13 janvier 2000 cette dernière juridiction a adopté une deuxième décision, par laquelle elle a reconnu le droit du requérant de rencontrer sa fille.

Cette deuxième décision a permis au requérant de se prévaloir de la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 en matière de soustraction internationale de mineurs.

Selon le Gouvernement italien, compte tenu notamment de la nécessité de ne pas empiéter sur la souveraineté d’un autre Etat, le tribunal pour enfants de Taranto n’aurait pu adopter aucune autre décision faisant suite à la demande adressée par le requérant.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement, faisant notamment valoir que le tribunal pour enfants de Taranto n’a pas pris de mesures effectives visant à garantir l’application concrète de son droit de rencontrer sa fille.

La Cour note qu’il ressort des documents envoyés par le Gouvernement italien que, par une décision du 13 janvier 2000, le tribunal pour enfants reconnut le droit du requérant de rencontrer sa fille.

Il s’ensuit qu’il convient de rejeter ce grief pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

S’agissant de la partie du grief tirée de l’envoi d’une copie de l’arrêt rédigé seulement en polonais, la Cour rappelle que le droit du requérant de recevoir une copie de cet arrêt dans sa langue maternelle ne figure pas au nombre des droits et libertés protégés par la Convention et ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour incompatibilité

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à la partie restante du grief, la Cour doit d’abord déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit polonais.

A cet égard, la Cour note que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation envers l’arrêt de la cour d’appel de Varsovie. Même à supposer qu’il s’agisse d’une défaillance de l’avocat commis d’office, la Cour observe que le requérant n’a pas signalé une telle défaillance aux autorités polonaises (voir

Bacquet c. France

, n

o

20309/92, (déc.), 29 juin 1994).

Il s’ensuit que la partie restante de

ce grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

La Cour doit de nouveau déterminer si le requérant a épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours qui lui étaient ouvertes en droit polonais.

La Cour note qu’il ressort du dossier que le requérant a eu connaissance de l’arrêt du 17 janvier 2001 dès le 25 janvier 2001, qu’il n’a pas interjeté appel de cet arrêt et qu’il n’a pas demandé aux autorités polonaises la désignation d’un avocat commis d’office conformément aux règles procédurales applicables en l’espèce. L’arrêt du tribunal de Varsovie a donc acquis force de chose jugée le 8

février 2001.

A la lumière de ces considérations, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Vu les considérations ci-dessus, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Greffière

Président