CtEDO 15.11.2005 Auto

GUBLER c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
15.11.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GUBLER c. FRANCE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 69742/01 depuse de Claude GUBLER împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 noiembrie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze mes Mularoni, Fura-Sandström, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 martie 2001, având în vedere decizia din 11 mai 2004 prin care camera celei de a doua secțiuni a decis să comunice prezenta cerere guvernului pârât, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, după ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Claude Gubler, este un resortisant francez, născut în 1934 și rezident la Paris. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl B. Cahen, avocat la Paris. Guvernul pârât a fost reprezentat de dl Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a asigurat funcția de consilier medical special al președintelui Republicii Franceze, François Mitterrand, din 1981 până în 1994. În cadrul funcțiilor sale, acesta din urmă a decis să-și divulge starea de sănătate și să publice buletine medicale din 1981 până în 1992, data la care a anunțat cancerul, apoi din 1992 până în 1994; reclamantul a fost însărcinat să efectueze bilanțurile necesare pentru publicarea buletinelor medicale. În 1981, președintele Mitterrand i-a cerut reclamantului să nu menționeze imediat, din motive specifice, descoperirea cancerului său prostatic. Acesta din urmă s-a conformat acestei cereri. După cum a fost autorizat de Președintele Republicii, reclamantul a decis ulterior să se pronunțe în cadrul unei cărți intitulate "Marea secretă" Această lucrare prezintă relațiile dintre solicitant și președintele Mitterrand și prezintă modul în care primul a organizat un serviciu medical în jurul celui de-al doilea, în timp ce acesta a suferit de cancer diagnosticat încă din 1981. Publicarea acestei lucrări, pe scară largă prezentată de mass-media, a condus la mai multe proceduri (a se vedea în acest sens cauza Plon (Société) c. Franța, n 58148/00, CEDO 2004). La 17 ianuarie 1996, în ziua în care a avut loc lucrarea, văduva și copiii președintelui Mitterrand i-au numit pe editori și pe reclamant în cadrul unei proceduri pe baza dublei baze a vieții private și a secretului medical. Președintele Tribunalului de Mare Instanță din Paris, printr-o ordonanță din 18 ianuarie 1996, a apărat societatea editoare și reclamantul de a continua difuzarea cărții La 4 aprilie 1996, văduva președintelui Mitterrand și copiii săi l-au numit, în fond, pe reclamant în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris, prin hotărârea din 23 octombrie 1996, această instanță l-a condamnat pe reclamant și pe editorii săi să plătească 100.000 de franci francezi (FRF) pentru prejudiciile aduse Mitterrand și 80 000. FRF fiecăruia dintre ceilalți solicitanți și mențin interdicția de difuzare a Marelui Secret. La 27 mai 1997, instanța de apel din Paris a confirmat această hotărâre. Pe de altă parte, sesizat de procurorul districtual al Republicii Paris, tribunalul corecțional din Paris, printr-o hotărâre din 5 iulie 1996, l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunea de încălcare a secretului profesional și l-a condamnat la patru luni de închisoare cu suspendare. În aceste circumstanțe, în ianuarie și februarie 1996, Consiliul Regional al Franței de la a fost sesizat cu diferite plângeri din partea Consiliului Național al Organizației Medicale și al Consiliului Departamental al orașului Paris, pe de o parte, și a mai multor medici pe de altă parte. El a fost acuzat de încălcarea articolelor 4, 28, 31 și 51 din Codul de etică medicală, de dezvăluirea faptelor care țin de secretul medical și de viața privată a lui François Mitterrand, de eliberarea de certificate medicale de compătimire și de încălcarea onoarei profesiei. La data de 2 februarie 1996, Consiliul Național de la mai multe medici a decis să depună o plângere împotriva reclamantului în fața Consiliului regional al Franței de la . Prin decizia din 6 aprilie 1997, Consiliul regional d a Franței de la .Ordin de medici l-a condamnat pe solicitant la pedeapsa cu radiația. La 8 septembrie 1997, reclamantul a prezentat o cerere în motiv de suspiciune legitimă. Pe baza articolului 6 alineatul (1) din Convenție, acesta susținea că Consiliul naional al landului nu putea fi parte reclamantă în primă instanță și apoi instană de apel, în conformitate cu principiul potrivit căruia nu poate fi judecat și părtinitor. El a solicitat trimiterea la o altă instanță. În fond, el susținea în special că președintele la l . a fost informat cu privire la obligația sa de a păstra secretul medical și că aceasta era în numele secretului pe care îl solicitase medicului său, reclamantul, de a participa la dezvăluirea informațiilor neutre privind starea sa de sănătate. La 3 decembrie 1997 și, respectiv, la 17 mai 1999, Consiliul național al l a Ordinului medicilor și Consiliul departamental al orașului Paris au prezentat observații. Printr-o decizie din 19 mai 1999, secțiunea disciplinară a Consiliului Național al L Având în vedere că articolul L 41 din Codul de sănătate publică a încredințat secțiunii disciplinare sarcina de a se pronunța cu privire la cererile de decizii ale consiliilor regionale în materie de disciplină, fără a le exclude pe cele formulate împotriva deciziilor pronunțate în urma plângerii formulate de Consiliul Național : că, în exercitarea sarcinilor sale, secțiunea disciplinară este independentă de Consiliul Național ; că nici unul dintre membrii acestei secțiuni care trebuie să se pronunțe cu privire la prezenta acțiune nu a participat la deliberările din 2 februarie 1996 prin care Consiliul Național a decis să depună plângere în fața Consiliului Regional împotriva Dr. ; (i) că nu există motive întemeiate să se pună sub semnul întrebării imparțialitatea secțiunii disciplinare, având în vedere, de asemenea, că procedura de trimitere din motive de suspiciune legitimă nu poate fi revocată decât dacă există o altă instanță de aceeași natură la care reclamantul poate fi retrimis, dacă este cazul ; că acest lucru nu este cazul în speță, secțiunea disciplinară a Consiliului național de la mai multe medici fiind o jurisdicție unică a cărei competență se extinde asupra întregului teritoriu; întrucât, în sfârșit, o astfel de cerere nu poate fi formulată decât în fața instanței imediat superioare celei pe care o intenționează recuzarea În orice caz, cererea de trimitere astfel cum este prezentată de dr. GUBLER nu este admisibilă (...) circumstanțele invocate de [reclamantul] și întemeiate pe faptul că buletinele de sănătate mincinoase ar fi fost întocmite pe ordinea expresă a președintelui Mitterrand și în numele rațiunii da', că acesta din urmă l-ar fi dezlegat de obligația sa de secret medical, în sfârșit din ceea ce a publicat cartea sa, nu ar fi acționat decât pentru a restabili adevărul și pentru a-și apăra onoarea nu sunt (...) de natură să pună la îndoială realitatea și întinderea infracțiunilor comise. Având în vedere că acțiunile reprobabile ale DUBLER au constituit o necunoaștere a unor principii deontologice fundamentale, sunt de natură să devieze profesia medicală și trebuie privite ca fiind în detrimentul onoarei, în sensul dispozițiilor legii din 3 august 1995, ceea ce îi exclude pe cei care sunt anteriori datei de 18 mai 1995 (...) Recurentul a înaintat o cerere în anulare a acestei decizii Consiliului de Stat. Acesta a respins cererea printr-o hotărâre pronunțată la 29 decembrie 2000. Consiliul a luat în considerare în special (...) cu privire la motivul întemeiat pe necunoașterea principiului contradictoriui Având în vedere că, în cazul în care dl GUBLER susține că nu a fost dispus decât de un termen limitat la 48 de ore pentru a lua cunoștință de o lungă memorare prezentată de Consiliul departamental al orașului Paris, această memorare nu cuprinde nici un element nou în comparație cu cele care i-au fost comunicate anterior ; (i) În acest caz, principiul punerii în aplicare nu a fost ignorat cu privire la motivul întemeiat pe necunoașterea dispozițiilor articolului 6 alineatul (1) din Convenție: 1- Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide fie cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei ; că secțiunea disciplinară a Consiliului Național al Medicilor este distinctă de celelalte formațiuni ale Consiliului Național al Medicilor ; (i) În orice caz, ea a putut, fără a ignora aceste dispoziții, să se pronunțe în apel asupra unei instanțe angajate în fața Consiliului regional de la 2000-548 din 15 iunie 2000) La prima sa reuniune și la prima reuniune care urmează fiecărei reînnoiri, Consiliul național alege în cadrul său opt membri care constituie, împreună cu consilierul din statul desemnat în conformitate cu articolul precedent și sub președinția sa, o secțiune disciplinară. Membrii care ies din funcțiune sunt realizați. Articolul L. 417 (Abrogat prin art. 4 I din ordonanța nr. 2000-548 din 15 iunie 2000) Consiliul regional exercită competența disciplinară în primă instanță. Consiliul regional poate fi sesizat de Consiliul Național sau de Consiliile departamentale din l maior sau de sindicatele medicilor din jurisdicția sa, indiferent dacă acționează din proprie inițiativă sau în urma unor plângeri. De asemenea, acesta poate fi sesizat de ministrul sănătății publice și al populației, de directorul departamental al sănătății, de prefect, de procurorul Republicii sau de un medic înscris în tabloul de bord al Ordinului. Consiliul regional trebuie să se pronunțe în termen de șase luni de la depunerea plângerii. În caz contrar, consiliul național poate transmite plângerea unui alt consiliu regional pe care îl desemnează. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul a invocat un defect de injumătățire din partea Consiliului Național al Medicilor, în măsura în care acesta era judecător și parțial, în timp ce acesta era reclamant în primă instanță și apoi instanța de apel, aceasta din urmă fiind astfel obligată să se pronunțe asupra propriei plângeri ca organ disciplinar. Pe baza jurisprudenței Curții (în special Gautrin și alții c. Franța, Hotărârea din 20 mai 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, III), reclamantul susține că nu a fost demonstrat, în special de către Consiliul de Stat, în care secțiunea disciplinară a fost separată de Consiliul Național de la Ecuador, în timp ce medicii care îi compun fac parte dintr-un ordin care, începând din 1996, a denunțat și criticat în repetate rânduri conduita reclamantului, inclusiv în mass-media. Convingerea membrilor secțiunii disciplinare ar fi fost, prin urmare, prestabilită. Reclamantul susține, de asemenea, că faptul că memoriul prezentat de consiliul departamental al orașului Paris nu i-a fost adresat decât în ziua în care a fost încununat, în timp ce acest document introducea elemente noi, aduce atingere drepturilor la apărare garantate prin art. 6 alin. (1) din Convenție. ÎN DREPT recurentul invocă mai multe încălcări ale articolului 6 alineatul (1) din convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Cu privire la caracterul imparțial al Consiliului Național al Ordinului Medicilor Guvernul consideră că reînnoirea de către o treime la fiecare doi ani a membrilor Consiliului Național, aleși pe o perioadă de șase ani, interzice să se considere că membrii secțiunii disciplinare, reînnoiți integral la fiecare doi ani, ar fi supuși sau sub dependența ierarhică a Consiliului Național. În plus, membrii secțiunii disciplinare nu pot fi decăzuți din mandatul lor. Guvernul subliniază mai ales că, dacă membrii secțiunii disciplinare se află de obicei în Consiliul Național al Ordinului Medicilor, ei nu sunt niciodată în componența Consiliului Național menționat atunci când acesta decide să exercite autoritatea, pe care o deține în momentul faptelor din art. L. 417 din Codul de sănătate publică, să sesizeze el însuși instanța de primă instanță în domeniul medical, și anume Consiliile regionale, de la nerespectarea deontologiei comise de un medic. Guvernul concluzionează că membrii secțiunii disciplinare nu sunt la originea plângerilor depuse de Consiliul Național de la Ordinul medicilor și că, prin urmare, beneficiază de garanțiile obiective de independență necesare exercitării funcțiilor lor. Guvernul adaugă că, în speță, dosarul disciplinar al reclamantului, la care acesta a avut acces pe deplin în cadrul acțiunii sale în fața Consiliului de Stat, conține în special un extras din procesul-verbal al reuniunii Consiliului Național din 2 februarie 1996 în cursul căruia s-a luat decizia de a depune o plângere împotriva sa. Cu toate acestea, documentul menționează în mod explicit faptul că membrii secțiunii disciplinare au părăsit ședința înainte ca Consiliul național să delibereze asupra comportamentului reclamantului; guvernul concluzionează că aceste temeri nu sunt verificabile în mod obiectiv și că, prin urmare, obiecția sa este vădit nefondată. În ceea ce-l privește, reclamantul subliniază că secțiunea disciplinară face parte integrantă din Consiliul Național al Medicilor, o entitate care a primit una dintre plângerile depuse împotriva sa. Reclamanții care aparțin în speță aceluiași organism ca și cei responsabili cu judecarea cazului său în apel, nu se poate constata, în opinia reclamantului, o confuzie între funcțiile de judecător și de parte. El subliniază necesitatea ca instanța de judecată și cea de judecată să fie complet autonome pe de altă parte și insistă asupra faptului că, în speță, membrii secțiunii disciplinare sunt aleși de Consiliul Național al L 155), reclamantul consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De altfel, Comitetul consideră că, chiar dacă se presupune că distincția dintre membrii secțiunii disciplinare și membrii Consiliului național care au deliberat asupra plângerii depuse împotriva sa este stabilită, este incontestabil că membrii secțiunii disciplinare au fost influențați de autoritatea juridică pe care o reprezintă Consiliul Național. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea amintește, pe de o parte, că principiul egalității armelor impune ca fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o pun într-o situație de dezavantaj net față de adversarul său (a se vedea, printre altele, Kress c. Franța [GC], n 39594/98, § 72, CEDH 2001-IV). Pe de altă parte, dreptul la o procedură contradictorie implică pentru o parte, posibilitatea de a lua cunoștință de observațiile sau de piesele produse de cealaltă parte, precum și de a le discuta (a se vedea în special Ruiz-Mateos c. Spania, Hotărârea din 23 iunie 1993, seria A n În plus, pentru a aprecia amploarea acestui drept, trebuie să se țină seama de particularitățile procedurii în cauză (a se vedea Meftah și alții c. Franța [GC], n 32911/96 și altele, § 42 și 43, CEDH 2002-VII). În speță, Curtea constată că reclamantul susține că nu a avut timp să ia în considerare și să răspundă observațiilor prezentate la 17 mai 1999 de Consiliul departamental al orașului Paris, întrucât decizia secțiunii disciplinare a fost luată la 19 mai 1999. Cu toate acestea, Comisia constată că, la 18 mai 1999, reclamantul a depus la Consiliul Național al Ordinului Medicilor un memoriu care susținea că depunerea cu întârziere a observațiilor menționate anterior nu a respectat principiul contradicției. Cu toate acestea, el nu a solicitat amânarea procedurii. Curtea constată, de asemenea, că, în cazul în care reclamantul nu furnizează textul observațiilor Consiliului departamental al orașului Paris, din hotărârile instanțelor interne care au pronunțat cu privire la aceste acțiuni diferite reiese în mod clar că aceste observații nu conțineau elemente noi față de cele comunicate anterior. Or, el a putut răspunde la acestea din urmă în cadrul unei proceduri contradictorii atât în fața secțiunii disciplinare a Consiliului Național de la □ Ordinul medicilor, cât și în fața Consiliului de Stat. În consecință, având în vedere întreaga procedură, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibil faptul că t ă ț i le reținute din in t e n ț ia . Dolle Cabral Barreto greenère Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă