CASE OF SZIKORA v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE SZIKORA c. HUNGARY (Depunerea nr. 28441/02) HOTĂRÂREA Strasburg 22 noiembrie 2005 FINAL 22/02/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Szikora c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė Popović, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 3 noiembrie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 28441/02) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Ferenc Szikora („reclamantul”), la 11 octombrie 2001. Guvernul maghiar („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct. La 8 aprilie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp. Reclamantul s-a născut în 1928 și trăiește în Budapesta. La 29 ianuarie 1996, reclamantul a luat o acțiune împotriva mai multor respondenți, cerând taxe pentru utilizarea garajelor deținute de el. Unele acuzate au adus reclamații împotriva reclamantului, susținând că au efectuat plăți pentru utilizarea anumitor garaje pentru care proprietatea lor a fost stabilită ulterior prin hotărâri judiciare. Curtea Centrală de District a avut loc audieri la 27 iunie și 13 decembrie 1996, precum și la 10 și 28 februarie 1997. La 10 iunie 1997 a fost desemnat un expert. Audieri suplimentare au avut loc la 11 iulie și 7 noiembrie 1997. La 19 noiembrie 1997, Curtea de District a respins acțiunea reclamantului și a ordonat să plătească sumele solicitate respondenților. La recurs, la 24 februarie 1999, Curtea Regională de la Budapesta a pronunțat o audiere și, la 14 mai 1999, a schimbat parțial hotărârea de primă instanță și a redus suma plătibilă de către reclamant. La 26 iulie 1999, reclamantul a depus o cerere de reexaminare de către Curtea Supremă. La 20 și 21 octombrie 1999, respondenții au depus observațiile lor în răspuns. Reclamantul a prezentat un răspuns la 8 decembrie 1999. 10. La 28 iunie 2001, Curtea Supremă a susținut hotărârea Curții Regionale, decizia care a fost acordată reclamantului la 3 septembrie 2001. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 11. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din convenție, care, în măsura în care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 12. Guvernul a contestat acest argument. 13. Perioada care va fi luată în considerare a început la 29 ianuarie 1996 și s-a încheiat la 3 septembrie 2001 cu serviciul hotărârii Curții Supreme. Astfel a durat cinci ani și șapte luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitate 14. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 16. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 17. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că acest caz nu a fost deosebit de complex. În plus, observă două perioade de inactivitate din partea instanțelor interne: primul a durat aproximativ 15 luni înainte de o ședință de recurs a fost desfășurată de Curtea regională din Budapesta (punctele 7 și 8 de mai sus), iar a doua a depășit un an și jumătate înainte de Curtea Supremă (punctele 9 și 10 de mai sus). Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea constată că lungimea procedurii în cauza instantană a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempo rațional”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 18. Referindu-se la art. 6 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plângut de asemenea de rezultatul procedurii. 19. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare prin legislația națională și instanțele naționale ( García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 20. În aceste circumstanțe, nu există nimic în jurisprudența care indică faptul că instanțele nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nejustificată. În plus, în absența arbitralității, hotărârile instanțelor interne care pronunțe un litigiu de drept civil între părțile private nu constituie o ingerință în drepturile reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. 21. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat compensarea pentru prejudiciile morale pe care le-a suferit pentru o sumă care va fi determinată de Curte în conformitate cu jurisprudența sa. 24. Guvernul nu a exprimat un aviz în această chestiune. 25. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în temeiul acestui capitol. Dobânzile implicite 27. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1200 EUR (1 mie două sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) care de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 22 noiembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele

SECOND SECTION

CASE OF

SZIKORA v. HUNGARY

(Application no. 28441/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

22 November 2005

FINAL

22/02/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Szikora v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Ms

D.

Jočienė

,

Mr

D.

Popović,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 3 November 2005,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 28441/02) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Ferenc Szikora (“the applicant”), on 11 October 2001.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary.

3.

On 8 April 2005 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1928 and lives in Budapest.

5.

On 29 January 1996 the applicant brought an action against several respondents, claiming fees for the use of garages owned by him. Some defendants brought counterclaims against the applicant, claiming that they had made payments for the use of certain garages in respect of which their ownership was later established by court decisions.

6.

The Buda Central District Court held hearings on 27 June and 13

December 1996, as well as on 10 and 28 February 1997. On 10

June

1997 an expert was appointed.

Further hearings took place on 11 July and 7 November 1997.

7.

On 19 November 1997 the District Court dismissed the applicant’s action and ordered him to pay the claimed amounts to the respondents.

8.

On appeal, on 24 February 1999 the Budapest Regional Court held a hearing. On 14 May 1999 it partly changed the first-instance judgment and reduced the amount payable by the applicant.

9.

On 26 July 1999 the applicant filed a petition for a review by the Supreme Court. On 20 and 21 October 1999 the respondents filed their observations in reply. The applicant submitted a reply on 8 December 1999.

10.

On 28 June 2001 the Supreme Court upheld the Regional Court’s decision. This decision was served on the applicant on 3 September 2001.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

11.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which insofar as relevant reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

12.

The Government contested that argument.

13.

The period to be taken into consideration began on 29 January 1996 and ended on 3 September 2001 with the service of the Supreme Court’s decision. It thus lasted five years and seven months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

14.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

15.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

16.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

17.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the case was not particularly complex. Moreover, it notes two periods of inactivity on the part of the domestic courts: The first lasted some 15

months before an appeal hearing was held by the Budapest Regional Court (paragraphs 7 and 8 above), and the second exceeded one and a half years before the Supreme Court (paragraphs 9 and 10 above). Having regard to its case-law on the subject, the Court finds that the length of the proceedings in the instant case was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

18.

Relying on Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No.

1, the applicant also complained of the outcome of the proceedings.

19.

In so far as the applicant’s complaint may be understood to concern the domestic courts’ assessment of the evidence and the result of the proceedings, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 28, ECHR 1999

‑

I).

20.

In the circumstances, there is nothing in the case-file indicating that the courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair. Moreover, in the absence of any arbitrariness, the domestic courts’ decisions adjudicating a civil-law dispute between private parties do not amount to an interference with an applicant’s rights under Article 1 of Protocol No. 1.

21.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 §

4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

22.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

23.

The applicant claimed compensation for the non-pecuniary damage he suffered for an amount to be determined by the Court in accordance with its case-law.

24.

The Government did not express an opinion on the matter.

25.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards award him 1,200 euros.

B.

Costs and expenses

26.

The applicant made no claim under this head.

C.

Default interest

27.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 1,200 (one thousand two hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.

Done in English, and notified in writing on 22 November 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Registrar

President