CASE OF KANTOR v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KÁNTOR v. HUNGARY (Depunerea nr. 458/03) HOTĂRÂREA STRASBOURG 22 noiembrie 2005 FINAL 22/02/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kántor v. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė Popović, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 3 noiembrie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 458/03) împotriva Republicii Ungarie depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl Ferenc Kántor („reclamantul”), la 19 noiembrie 2002. Guvernul maghiar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. La 8 octombrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a decis să declare în același timp admisibilitatea și meritul cererii. FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1940 și trăiește în Balatonkenese. Reclamantul a înaintat o acțiune împotriva unei societăți de construcții pentru repoziția de bunuri imobiliare. De asemenea, a solicitat compensații. La 15 mai 1992, Curtea Regională de Budapesta i-a acordat 624.986 forints maghiari (HUF) în despăgubire. La 28 octombrie 1994, reclamantul, fiind nemulțumit de acordarea premiului, a introdus o altă acțiune de compensare împotriva societății de clădire din motive parțial modificate. După ședința din 23 februarie 1995, Curtea Centrală de District Buda și-a respins acțiunea din 12 martie 1995. La 11 octombrie 1995, Curtea Regională de Budapesta a susținut hotărârea Curții de District. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare la 19 ianuarie 1996. La 30 mai 1997, Curtea Supremă a anulat atât hotărârile, cât și a trimis cazul la instanța de primă instanță. În reluarea procedurii, la 1 decembrie 1997 a fost acordată prioritate. Audierile au avut loc la 17 decembrie 1997 și 19 martie 1998. La 12 mai 1998 s-a desemnat un expert imobiliar. După un avertisment, acesta din urmă și-a prezentat avizul 30 septembrie 1998 10. La 13 octombrie 1998, Curtea Centrală de District Buda a desfășurat o audiere și, la 21 octombrie 1998, a respins acțiunea reclamantului. 11. La 26 mai 1999, Curtea Regională de Budapesta a respins petiția de prejudecăție. 12. La 2 iunie 1999, Curtea Regională a avut o audiere și, la 9 iulie 1999, a schimbat parțial hotărârea de primă instanță și a acordat reclamantului HUF 152.204 în compensare. Reclamantul a depus o cerere de reexaminare la 7 ianuarie 2000. 13. La 27 februarie 2002, Curtea Supremă a susținut decizia Curții Regionale. Această hotărâre a fost înaintată la 23 mai 2002. ARTICOLUL 6 § 1 ALEGAT DE CONVENȚIE 14. Reclamantul se plânge că durata procedurii a fost incompatibilă cu cerința de „templ rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție, care se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 15. Guvernul a contestat acest argument. 16. Perioada care va fi luată în considerare a început la 28 octombrie 1994 și s-a încheiat la 23 mai 2002 cu serviciul hotărârii Curții Supreme. Astfel a durat aproape șapte ani și șapte luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitate 17. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 19. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 20. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind această temă, Curtea consideră, în special având în vedere caracterul prolungat al procedurii de reexaminare, că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 § 1. II. ALTE VIOLAȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 21. În baza articolelor 6 și 7 din Convenție, reclamantul s-a plâns că procedura era nedrept și că rezultatul lor era greșit. 22. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii dinaintea instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 din Convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată, care sunt, prin urmare, principalele chestiuni de reglementare de drept național și de instanțe naționale ( García Ruiz c. Spania) [GC], nr. 30544/96, § 28). În acest caz, nu se pare că judecătorii nu au fost imparțiale sau că procedura a fost altfel nedrept. În plus, argumentele reclamantei nu pun în evidență nicio problemă în temeiul articolului 7 din Convenție. 23. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 25. Reclamantul a solicitat 80 de milioane de forinturi maghiare în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 26. Guvernul a contestat aceste afirmații. 27. Curtea nu descoperă nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Reclamantul nu a formulat nicio cerere în temeiul acestui capitol. Dobânzile implicite 29. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii inadmisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3500 EUR (3 mii cinci sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformate în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 noiembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa

SECOND SECTION

CASE OF

KÁNTOR v. HUNGARY

(Application no. 458/03)

JUDGMENT

STRASBOURG

22 November 2005

FINAL

22/02/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Kántor v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Ms

D.

Jočienė

,

Mr

D.

Popović,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 3 November 2005,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 458/03) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr Ferenc Kántor (“the applicant”), on 19 November 2002.

2.

The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.

3.

On 8 October 2004 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1940 and lives in Balatonkenese.

5.

The applicant brought an action against a building society for repossession of real property. He also claimed compensation. On

15 May 1992 the Budapest Regional Court awarded him 624,986 Hungarian forints (HUF) in compensation.

6.

On 28 October 1994 the applicant, being dissatisfied with the award, brought another action for compensation against the building society on partly modified legal grounds.

After having held a hearing on 23 February 1995, the Buda Central District Court dismissed his action on 12 March 1995. The applicant appealed.

7.

On 11 October 1995 the Budapest Regional Court upheld the District Court’s judgment. The applicant filed a petition for review on 19 January 1996.

8.

On 30 May 1997 the Supreme Court quashed both decisions and remitted the case to the first-instance court.

9.

In the resumed proceedings, on 1 December 1997 the case was given priority. Hearings took place on 17 December 1997 and 19 March 1998.

On 12 May 1998 a real-estate expert was appointed. Following a warning, the latter presented his opinion 30 September 1998.

10.

On 13 October 1998 the Buda Central District Court held a hearing and, on 21 October 1998, dismissed the applicant’s action. The applicant appealed.

11.

On 26 May 1999 the Budapest Regional Court dismissed his motion for bias.

12.

On 2 June 1999 the Regional Court held a hearing and, on

9 July 1999, partly changed the first-instance judgment and awarded the applicant HUF

152,204 in compensation. The applicant filed a petition for review on 7 January 2000.

13.

On 27 February 2002 the Supreme Court upheld the Regional Court’s decision. This judgment was served on 23 May 2002.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

14.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

15.

The Government contested that argument.

16.

The period to be taken into consideration began on 28 October 1994 and ended on 23 May 2002 with the service of the Supreme Court’s decision. It thus lasted nearly seven years and seven months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

17.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

18.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

19.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

20.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers, in particular in view of the protracted nature of the review proceedings, that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

21.

Relying on Articles 6 and 7 of the Convention, the applicant complained that the proceedings were unfair and their outcome was wrong.

22.

In so far as the applicant’s complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed, which are therefore primarily matters for regulation by national law and the national courts (

García Ruiz v. Spain

[GC], no. 30544/96, § 28). In the present case, there is no appearance that the courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair. Moreover, the applicant’s submissions do not raise any issue under Article 7 of the Convention.

23.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

24.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

25.

The applicant claimed 80 million Hungarian forints in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

26.

The Government contested these claims.

27.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards award him 3,500 euros (EUR) under that head.

B.

Costs and expenses

28.

The applicant made no claim under this head.

C.

Default interest

29.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 22 November 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P. Costa

Registrar

President