CASE OF LITOVKINA v. UKRAINE

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE LITOVKINA v. UKRAINE (Declarare nr. 35741/04) HOTĂRÂREA Strasburg 22 noiembrie 2005 FINAL 22/02/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Litovkina v. Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Camera compusă din: J.-P. Costa Președintele Cabral Barreto Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze Doamna Mularoni Fura-Sandström, judecătorii și grefierul Secțiunii Dollé, care au deliberat în privat la 3 noiembrie 2005, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 35741/04) împotriva Ucrainei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național ucrainean, dna Alisa Borisovna Litovkina („reclamantul”), la 25 septembrie 2004. Guvernul ucrainean (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna V. Lutkovska. La 19 noiembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în orașul Donetsk, Ucraina. Ea este judecător pensionat al Curții de Apel Regionale de Donetsk. La 5 aprilie 2002, Curtea de district Pecherskyi de Kyiv a ordonat Ministerului Finanțelor Ucrainei să plătească reclamantului UAH 4.187.97 [1] Curtea a susținut că suma atribuirii ar trebui să fie luată dintr-un cont specific al Trezoreriei de Stat. Hotărârea nu a fost apelată și a devenit finală la 17 mai 2002. În aceeași dată Curtea de district Pecherskyi de Kyiv a prezentat scrisoarea execuției pentru această hotărâre Serviciul de caiifice din districtul Pecherskyi de Kyiv pentru inițierea procedurii de executare. La 22 decembrie 2003, Serviciul Bailiffs a returnat scrisoarea reclamantului din cauza absenței alocațiilor relevante din bugetul de stat. Reclamantul a contestat decizia din 22 decembrie 2003 în fața Curții de district Golosiyvskyi din Kyiv. La 26 aprilie 2004, Curtea a constatat în parte pentru reclamant și a anulat decizia din 22 decembrie 2003. De asemenea, a ordonat Serviciului Baliffs să reînnoiască procedura de executare. La 29 aprilie 2005, hotărârea a fost executată în întregime. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 10. Legislația internă relevantă este rezumat în hotărârea Voitenko c. Ucraina (n. 18966/02, §§ 20-22 și 24-25, 29 iunie 2004). HOTĂRÂREA ADMISSIBILITATE 11. Reclamantul s-a plâns în substanță în conformitate cu art. 1 din Convenția și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la nerespectarea hotărârii Curții de district Pecherskyi din Kyiv din 5 aprilie 2002 în timp util. 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, în măsura în care este relevant, după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu interesul general ....” 12. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat măsurile interne, deoarece nu a apelat împotriva acestei hotărâri cu scopul de a schimba debitorul în procedura de executare. Ei au susținut că a fost responsabilitatea Administrației Curții de Stat, și nu a Ministerului Finanțelor, să plătească alocația judecătorilor pensionați speciali. Prin urmare, ei au propus ca cererea să fie declarată inadmisibilă. 13. Curtea nu constată niciun motiv rezonabil pentru a deține reclamantul responsabil pentru neacțiunea de a face apel împotriva unei hotărâri favorabile pentru sine. În plus, nu există nici o informație în cazul în care orice parte la procedura, inclusiv Ministerul Finanțelor, a fost împiedicată să conteste această hotărâre. În consecință, aceasta respinge obiecția Guvernului. 14. Curtea consideră că cererea susține probleme serioase de fapt și de drept în temeiul Convenției, ale căror hotărâre necesită o examinare a fondului; nu constată niciun motiv pentru declararea acesteia inadmisibilă. II. MERITS 15. Guvernul a repetat argumentele lor (sumarat la punctul 12 de mai sus), susținând că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Convenție sau a articolului Curtea remarcă că hotărârea Curții de district Pecherskyi din 5 aprilie 2002 a rămas neexecută pe parcursul a trei ani. 17. După respingerea argumentelor guvernamentale de mai sus, Curtea reamintește că a constatat deja încălcări ale art. 1 din Convenția și a art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile care pun la punct chestiuni similare cu prezenta cerere (a se vedea, de exemplu, Voitenko, citat mai sus, §§ 39-43 și 53-55). 18. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Convenția și a articolului III din Protocolul. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 19. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă pentru cel rănit.” 20. Reclamantul nu a depus o cerere pentru o justă satisfacție. În consecință, Curtea nu a pronunțat o astfel de atribuire. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară UNANIMOUS cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 noiembrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dollé J.-P. Președintele grefierului Costa [1] În jur de 683 euro – „EUR”.

SECOND SECTION

CASE OF LITOVKINA v. UKRAINE

(Application no. 35741/04)

JUDGMENT

STRASBOURG

22 November 2005

FINAL

22/02/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Litovkina v. Ukraine,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

I.

Cabral Barreto

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

V.

Butkevych

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Mrs

A.

Mularoni

,

Mrs

E.

Fura-Sandström,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 3 November 2005,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 35741/04) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Ukrainian national, Mrs Alisa Borisovna Litovkina (“the applicant”), on 25

September

2004.

2.

The Ukrainian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs V. Lutkovska.

3.

On 19

November

2004 the Court decided to communicate the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1936 and lives in the city of Donetsk, Ukraine. She is a retired judge of the Donetsk Regional Court of Appeal.

5.

On 5

April

2002 the Pecherskyi District Court of Kyiv ordered the Ministry of Finance of Ukraine to pay the applicant UAH

4,187.97

[1]

in pension arrears (involving a special retired judges’ allowance). The court held that the amount of the award should be seized from a specific account of the State Treasury.

6.

The judgment was not appealed against and became final on 17

May

7.

On 22

December

2003 the Bailiffs’ Service returned the writ to the applicant because of the absence of relevant allocations from the State Budget.

8.

The applicant challenged the decision of 22

December

2003 before the Golosiyvskyi District Court of Kyiv. On 26

April

2004 the court found in part for the applicant and quashed the decision of 22

December

9.

On 29

April

2005 the judgment was enforced in full.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

10.

The relevant domestic law is summarised in the judgment of

Voytenko

v. Ukraine

(no. 18966/02, §§ 20-22 and 24-25, 29 June 2004).

THE LAW

I.

ADMISSIBILITY

11.

The applicant complained in substance under Article

6

§

1 of the Convention and Article

1 of Protocol

No.

1 about the State authorities’ failure to enforce the judgment of the Pecherskyi District Court of Kyiv of 5

April

2002 in due time. Article

6

§

1 of the Convention and Article

1 of Protocol

No.

1 provide, insofar as relevant, as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law. ...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest ....”

12.

The Government contended that the applicant had not exhausted domestic remedies as he had not appealed against that judgment with the aim of changing the debtor in the enforcement proceedings. They maintained that it had been the responsibility of the State Court Administration, and not of the Ministry of Finance, to pay the special retired judges’ allowance. They therefore proposed that the application be declared inadmissible.

13.

The Court does not find any reasonable ground to hold the applicant responsible for failure to appeal against a judgment favourable to herself. Moreover, there is no information in the case file that any party to the proceedings, including the Ministry of Finance, was prevented from contesting that judgment. Accordingly, it dismisses the Government’s objection.

14.

The Court takes the view that the application raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. It finds no ground for declaring it inadmissible.

II.

MERITS

15.

The Government repeated their arguments (summarised at paragraph 12 above), contending that there had been no violation of Article

6

§

1 of the Convention or Article

1

of Protocol

No.

1.

16.

The Court notes that the judgment of the Pecherskyi District Court of Kyiv of 5

April

2002 remained unenforced over three years.

17.

Having rejected the Government’s arguments above, the Court recalls that it has already found violations of Article

6

§

1 of the Convention and Article

1

of Protocol

No.

1 in cases raising issues similar to the present application (see, for instance,

Voytenko,

cited above, §§ 39-43 and 53-55).

18.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. There has, accordingly, been a violation of Article

6

§

1 of the Convention and Article

1

of Protocol

No.

1.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

19.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

20.

The applicant did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court makes no such award.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article

6

§

1 of the Convention;

3.

Holds

that there has been a violation of Article

1 of Protocol

No.

1.

Done in English, and notified in writing on 22 November 2005, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President

[1]

.

Around 683

euros – “EUR”.