- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 24 noiembrie 2005
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Enrico Cecere împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CECERE C. ITALIA (solicitarea nr. 70585/01) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 24 noiembrie 2005 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Enrico Cecere c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M.
Zupančič președintele Caflisch Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemele, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 noiembrie 2005, Renunță la hotărâre aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 70585/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant al acestui stat, Enrico Cecere ( La 5 iunie 2001, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (precum și a Conveniei privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul F. D appice, avocat la Roma. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de agenii săi, dnii U. Leanza și I. Braguglia și co-agenii lor succesive, dnii Esposito și F. Crisafolli.
Reclamantul s-a plâns de posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul în lipsa unei asistențe din partea forței publice în materie de expulzare a chiriașilor, de durata procedurii de expulzare și de negare a dreptului de acces la o instanță. La 20 noiembrie 2003, după ce a primit observațiile părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 9 august 2005 și 10 octombrie 2005, reclamantul și guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unui regulament confidențial al cauzei. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1956 și locuiește la Roma. G.C. și F.M. erau proprietari ai unui apartament în Roma, pe care îl închiriaseră către S.C. Printr-o scrisoare recomandată din 12 iunie 1990, proprietarii l-au informat pe locatar cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 ianuarie 1991, și l-au rugat să elibereze locul înainte de această dată.
Printr-un act notificat la 3 iulie 1990, proprietarii au reinițiat anunțul de concediu și l-au citat în fața judecătorului judecător din Roma. 10. Printr-o ordonanță din 7 decembrie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 31 iulie 1991 cel târziu. Această hotărâre a devenit executorie la 7 decembrie 1990. 11. La 12 decembrie 1990, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a decis să continue procedura de expulzare. La 12 august 1991, reclamantul a indicat locatarului că trebuia să elibereze apartamentul. 13. La 7 septembrie 1991, acesta a înțeles că anunțul de expulzare va fi executat la 24 octombrie 1991 prin executor judecătoresc.
14. Între 24 octombrie 1991 și 21 noiembrie 2000, executorul judiciar a avut loc la treizeci și o încercare de expulzare care au fost toate soluționate printr-un eșec, reclamantul neputând beneficia de asistența publică. 15. La 28 decembrie 2000, reclamantul și-a recuperat apartamentul. ÎN Â 16. La 10 octombrie 2005, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație: Declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei care are ca origine cererea nr. 70585/01 formulată de dl Enrico Cecere, guvernul italian propune ca aceasta să plătească suma de 10 000 EUR pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Această plată va fi soluționată definitiv. În cazul în care nu se poate soluționa în termenul menționat, Ö s Õ angajat să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale. Această declarație nu se referă la nici o recunoaștere din partea guvernului a unei încălcări a Convenției europene a drepturilor omului în speță. În plus, în cazul în care se dorește să nu se solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție.
17. La 9 august 2005, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant J. Am luat cunoștință de declarația guvernului italian conform căreia este pregătit să plătească suma de 10 000 EUR domnului Enrico Cecere pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei care are ca origine cererea nr. 70585/01 pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. J a acceptat această propunere și a renunțat, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva Italiei cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar cauza soluționată definitiv. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului amiabil la care am ajuns eu și guvernul.
În plus, sunt dispus să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 18. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). În această privință, Curtea consideră că a precizat deja natura și amploarea obligațiilor care îi revin statului pârât în cauzele de expulzare a locatarilor (a se vedea Imobiliar Saffi c. Italia [GC], n 2774/93, CEDO 1999-V), și problema îndeplinirii acestor obligații este în prezent pendinte în fața Comitetului miniștrilor. Prin urmare, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. Curtea concluzionează, prin urmare, că regulamentul privind respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale (art. 37 alineatul (1) în final) din Convenție și art. 62 alin. (3) din Regulamentul de procedură.
19. În consecință, este necesar să se șteargă cauza rolului. PRIN CES, CURȚA, ÎN L Berger Boštjan dl Zupančič Moduler Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ENRICO CECERE c. ITALIE (Requête n o 70585/01) ARRÊT (Règlement amiable) STRASBOURG 24 novembre 2005 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Enrico Cecere c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , L. Caflisch , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. V. Zagrebelsky , M me A. Gyulumyan , M. David Thór Björgvinsson, M me I. Ziemele, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 novembre 2005, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 70585/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Enrico Cecere (« le requérant »), a saisi la Cour le 5 juin 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représentée par M e F. D’Apice, avocat à Rome. Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM. V. Esposito et F. Crisafulli.
Le requérant se plaignait de l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement à défaut d’assistance de la force publique en matière d’expulsion de locataires, de la durée de la procédure d’expulsion et du déni du droit d’accès à un tribunal.
Le 20 novembre 2003, après avoir recueilli les observations des parties, la Cour a déclaré la requête recevable.
Les 9 août et 10 octobre 2005 respectivement, le requérant et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire. EN FAIT
Le requérant est né en 1956 et réside à Rome.
G.C. et F.M. étaient propriétaires d’un appartement à Rome, qu’ils avaient loué à S.C.
Par une lettre recommandée du 12 juin 1990, les propriétaires informèrent le locataire de leur intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 janvier 1991, et le prièrent de libérer les lieux avant cette date.
Par un acte signifié le 3 juillet 1990, les propriétaires réitérèrent l’avis de congé et assignèrent l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Rome.
Par une ordonnance du 7 décembre 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 juillet 1991. Cette décision devint exécutoire le 7 décembre 1990.
Le 12 décembre 1990, le requérant devint propriétaire de l’appartement et décida de poursuivre la procédure d’expulsion.
Le 12 août 1991, le requérant signifia au locataire qu’il devait libérer l’appartement.
Le 7 septembre 1991, il lui signifia que l’avis d’expulsion serait exécuté le 24 octobre 1991 par voie d’huissier de justice.
Entre le 24 octobre 1991 et le 21 novembre 2000, l’huissier de justice procéda à trente et une tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, le requérant n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique.
Le 28 décembre 2000, le requérant récupéra son appartement. EN DROIT
Le 10 octobre 2005, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n o 70585/01, introduite par M. Enrico Cecere, le gouvernement italien offre de verser à celui-ci la somme de 10 000 euros au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois à compter de la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce. En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
Le 9 août 2005, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant : « J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement italien selon laquelle il est prêt à verser la somme de 10 000 euros à M. Enrico Cecere au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n o 70585/01 pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de l’Italie à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée. La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus. En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). A cet égard, elle estime avoir déjà précisé la nature et l’ampleur des obligations qui incombent à l’Etat défendeur dans les affaires d’expulsion de locataires (voir Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, CEDH 1999-V), et la question de l’accomplissement de ces obligations est actuellement pendante devant le Comité des Ministres. Il ne se justifie donc plus de poursuivre l’examen de la requête. La Cour conclut dès lors que le règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1 in fine de la Convention et 62 § 3 du règlement).
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de rayer l’affaire du rôle ; 2. Prend acte de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 novembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président