ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 14 ianuarie 2001, reclamanții O.I., M.A.I., M.N.E., D.C.C.A.M. și C.R. au chemat în judecată pe pârâții RA L. și Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să desființeze decizia nr. 336 din 11 decembrie 2001 emisă de RA L. și să oblige pârâtele la plata despăgubirilor bănești cuvenite pentru cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii autoarei lor O.V., conform certificatului de calitate succesorală nr. 23 din 8 februarie 2001, proprietară a cotei de 3/4 din imobil, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10481 din 23 martie 1941 de Secția Notariat a Tribunalului Ilfov.

Prin decizia nr. 336/2001, pârâta RA L. a respins cererea reclamanților de restituire a contravalorii imobilului, motivată de faptul că actele depuse de reclamanți nu justifică titlul autoarei lor; că aceștia nu fac parte din categoria persoanelor îndreptățite, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001 și că imobilul în litigiu nu cade sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001. La data de 4 august 2002 a decedat reclamantul M.N.E., iar calitatea sa procesuală a fost preluată de moștenitorii săi M.M.O. și M.N.C.F. Ca urmare a publicării O.U.G. nr. 32 din 27 martie 2002, privind comasarea prin absorbție a RA L. de către RA A.P.P.S. SA, aceasta din urmă a dobândit calitatea de pârâtă în cauză. Prin sentința nr. 454 din 7 mai 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea, ca neîntemeiată, reținând că din înscrisurile depuse de reclamanți nu rezultă că defuncta O.V., autoarea acestora, ar fi avut în patrimoniu imobilul a cărui restituire se solicită.

Din adresa nr. 11732/2002 emisă de RA A.P.P.S. SA, rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, prin decizia nr. 617 din 19 iunie 1962 a Sfatului Popular al Raionului 1 Mai, de la fosta proprietară D.G., reclamanții nefiind în măsură să dovedească faptul că D.G.S., vânzătoarea imobilului, ar fi una și aceeași persoană cu D.G. Prin decizia nr. 844 din 13 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți, reținând, în esență, că pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, persoana interesată trebuie să dovedească că este vorba de o preluare abuzivă a imobilului produsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și că solicitarea este făcută de o persoană îndreptățită, respectiv de persoana care a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului al fostului proprietar și calitatea solicitanților de moștenitori ai acestuia.

În speță, s-a dovedit că preluarea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut, ca succesiune vacantă, în baza certificatului de succesiune vacantă nr. 132 din 10 iunie 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, de la numita D.G. În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului, instanța de apel a reținut că nu există la dosar probe pertinente în sensul că D.G. ar fi fost proprietar al imobilului la un moment anterior emiterii certificatului de succesiune vacantă, iar reclamanții nu au pretins că ar avea vreo legătură de rudenie cu această persoană. În schimb, reclamanții au susținut că autoarea lor, O.V., a dobândit prin cumpărare de la D.G.S. cota de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Reclamanții sunt moștenitorii cumpărătoarei O.V., însă, în raport de actele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că D.G.S. a fost proprietara cotei de 3/4 din imobilul în litigiu. S-a mai reținut, că, aparent, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 10481 din 24 martie 1941, D.G.S. a transmis acest drept în patrimoniul autoarei reclamanților, însă, trebuie observat că în registrul de transcripțiuni, la rubrica „observații”, s-a făcut următoarea mențiune: „conform cererii înregistrate la nr. 42293 din Decembrie 1944 și pe baza adresei nr. 33730 din 9 Decembrie 1944, cum și a sentinței civile nr. 546/944 a Tribunalului Ilfov, Secția II CC: Admite acțiunea introdusă de D.G.S.

din București, contra doamnei V.O. din București, și în consecință; constată inexistentă vânzarea prevăzut în actul de vindere-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 10481/1941 și transcris la nr. 4024/1941 și având ca obiect imobilul din București, care nu a ieșit din patrimoniul reclamantei”, și că referitor la perioada ce a urmat acestei mențiuni, care dovedește inexistența dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autoarei reclamanților, nu s-a depus nicio probă aptă să dovedească contrariul. S-a concluzionat, că deși în perioada 1941-1944 O.V. a făcut acte de administrate a imobilului, acestea nu au semnificația pretinsă de reclamanți și privesc o perioadă ce nu se încadrează în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții D.C., O.I., M.A.I., M.M.O., M.N.C.F. și C.R., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece, după pronunțarea acesteia, au făcut diligențe și au intrat în posesia sentinței civile nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. 2952/1944, din cuprinsul căreia rezultă că D.G.S., proprietara cotei de 3/4 din imobilul în litigiu, vândută autoarei acestora, O.V., în anul 1941, solicită instanței să se constate inexistența vânzării acestui imobil către autoarea O.V., deoarece prețul vânzării nu a fost plătit de cumpărătoare, acțiune ce a fost admisă fără a se administra nicio probă; că autoarea nu s-a prezentat niciodată la proces și că aceasta a fost reprezentată de avocat B., care nu s-a opus la admiterea acțiunii; că cererile de renunțare la apel formulate de ambele părți sunt scrise de aceeași mână, lucru imposibil, dat fiind caracterul personal al cererii; că cererea de renunțare la apel a autoarei O.V.

este semnată de avocat C., iar cererea D.S.G., de asemenea, de o altă persoană; că pe cele două cereri se află apostila prin care se atestă că, identitatea și consimțământul, „a fost stabilită personal”, deși cererile sunt semnate de alte persoane; că funcționarul tribunalului, care a atestat „prezența și identitatea” celor două renunțătoare, este același cu semnatarul încheierii de învestire cu formulă executorie a sentinței, ceea ce duce la concluzia că persoana care a înregistrat cererile a atestat și prezența și a învestit și sentința, lucru de neacceptat, având în vedere „logica juridică chiar și a acelor timpuri”.

Se concluzionează că, față de actele administrate, rezultă că prețul vânzării a fost plătit în anul 1941; că autoarea reclamanților, ca și D.G.S., nu au fost niciodată la proces, pentru ambele semnând alte persoane, ceea ce denotă că nu au știut de acest proces și că hotărârea pronunțată nu reprezintă o dovadă a anulării vânzării, ca expresie a voinței acestora. Ceea ce face ca sentința civilă să nu fie opozabilă niciuneia din părți, și în special autoarei O.V., este faptul că renunțarea este personală și nu poate fi făcută de o altă persoană. Se mai arată, că „anularea vânzării din 1944 este o operațiune străină de cele două părți contractante, și că toate operațiunile expuse mai sus sunt de natură a crea convingerea că sentința civilă și toate celelalte înscrisuri sunt confecționate de autoritățile Statului comunist”; că s-a dovedit faptul că ultimul proprietar al imobilului este V.O.

și nu D.G.S., și că D.G., de la care statul ar fi moștenit imobilul, nu a existat niciodată. S-a concluzionat, că singurul act autentic semnat de ambele părți și transcris, este titlul autoarei V.O., motiv pentru care recurenții-reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001. Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Deși nu arată expres, recurenții-reclamanți, susținând că au făcut dovada în cauză că au „calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001”, critică aplicarea greșită, în speță, a prevederilor art. 3 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit prevederilor art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt persoane îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, în echivalent „persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”. Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că pentru a avea calitatea de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură sau, după caz, în echivalent, a imobilului în litigiu, recurenții-reclamanți trebuie să aibă calitatea de moștenitori legali sau testamentari ai fostului proprietar și să facă dovada că autoarea lor, V.O., era proprietara cotei de 3/4 din imobil la data preluării acestuia de către stat.

Dacă s-a stabilit definitiv, prin decizia recurată, că reclamanții au calitatea de moștenitori legali ai numitei O.V., nu s-a dovedit, însă, că la data preluării imobilului de către stat, în baza certificatului de succesiune vacantă nr. 132 din 10 iunie 1961 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai, de la numita D.G., autoarea reclamanților, O.V., era proprietara imobilului în litigiu. Astfel, prin sentința civilă nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția II CC, învestită cu formulă executorie și trecută în registru la nr. 398/1944, s-a admis acțiunea introdusă de D.G.S. împotriva V.O. și s-a constatat „inexistența vânzării prevăzută în actul de vindere-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, la nr. 10481/941 și transcris la nr. 4024/1941 și având ca obiect imobilul din București, care nu a ieșit din patrimoniul reclamantei”.

Câtă vreme această hotărâre judecătorească nu a fost reformată în căile de atac prevăzute de lege, nu poate fi primită susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia autoarea lor, O.V. „a fost ultima proprietară a imobilului și că posesia imobilului a fost preluată de la aceasta și nu de la D.G.S.”. Pe de altă parte, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat de la altă persoană decât adevăratul proprietar, respectiv de la D.G., și nu de la D.G.S., reținându-se că nu ar fi vorba de una și aceeași persoană, această situație nu produce nici un fel de consecințe juridice în persoana reclamanților, câtă vreme titlul de proprietate al autoarei lor a fost desființat prin sentința nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția II CC, așa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, legal au constatat instanțele de fond și apel că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Criticile formulate de recurenții-reclamanți privind nelegalitatea sentinței civile nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția II CC, în dosarul nr. 2952/1944, așa cum au fost expuse mai sus, nu pot fi primite și analizate în prezentul litigiu, întrucât părțile nu se află într-o cale de atac privitoare la această hotărâre judecătorească, pe de o parte, iar, pe de altă parte, analizarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești în afara căilor de atac prevăzute de lege, respectiv într-un alt dosar, ce privește un alt cadru procesual, este inadmisibilă.

Sentința civilă nr. 546 din 7 decembrie 1944 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția II CC, în dosarul nr. 2952/1944, poate fi reformată numai în căile de atac, ordinare și extraordinare, exercitate împotriva acesteia, de părțile litigante sau succesori în drepturi ale acestora și nu în calea de atac exercitată împotriva altei hotărâri judecătorești. Celelalte critici formulate de reclamanți, ce vizează aprecierea probatoriului administrat în cauză, nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Față de considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.C., O.I., M.A.I., M.N.C.F., C.R. și M.M.O. - decedată, continuat de moștenitorul acesteia, M.N.C.F., împotriva deciziei nr. 844 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010.