ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4580/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 268 din 6 august 2009 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale și excepția lipsei de obiect a acțiunii și a fost admisă cererea formulată de reclamanții M.J.G., S.E.E., S.E.M. în contradictoriu cu pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție până la soluționarea pe fond a acțiunii în contencios administrativ.

2. Motivarea Curții de Apel Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât și a respins-o întrucât cererea de față vizează drepturi deja stabilite și confirmate prin hotărâri judecătorești irevocabile, iar reclamanții nu contestă modul de stabilire a acestora, ci contestă suspendarea executării, printr-un act administrativ, a hotărârilor judecătorești menționate, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006.

De asemenea, instanța de fond a constatat neîntemeiate apărările pârâtului cu privire la existența altor hotărâri judecătorești de suspendare a executării aceluiași act, întrucât împrejurarea că efectele Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost suspendate prin decizii ale altor Curți de Apel din țară nu lasă acțiunea lipsită de obiect și nu conduce la concluzia lipsei interesului acțiunii, reclamanții nefiind părți în litigiile la care s-a referit prin întâmpinare pârâtul. Cu privire la cererea de suspendare formulată de reclamanți, instanța de fond a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Curtea a reținut că există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, întrucât, actul atacat este fundamentat pe dispozițiile unui act normativ neaplicabil cauzei, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 ce vizează drepturi salariale restante, în vreme de Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 vizează sistarea unor drepturi salariale curente și viitoare. De asemenea, instanța de fond a apreciat că cererea de suspendare este întemeiată, întrucât reducerea veniturilor reclamanților în procent de 50% reprezintă fără îndoială un prejudiciu material viitor și previzibil, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii. 3. Recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul și-a structurat criticile formulate în trei motive de recurs, după cum urmează: 3.1. Curtea de Apel Timișoara a soluționat pricina de față fără a fi competentă din punct de vedere teritorial. Recurentul susține că din interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel București. 3.2. Prima instanță a ignorat faptul că prin mai multe hotărâri judecătorești Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, dispusese deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, recurentul consideră că recurenții nu pot justifica un interes în promovarea acțiunii de față. 3.3. În cuprinsul acestui motiv recurentul formulează critici pe „fondul” soluției pronunțate, afirmând că „instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului atacat, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii”. Dezvoltând ideea enunțată, recurentul arată că prin actul examinat nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G.

nr. 71/2009. Motivația emitentului este de natură strict financiară, fiind generată de nealocarea fondurilor necesare de către M.F.P. Cât privește condiția pagubei iminente, recurentul consideră că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu justifică îndeplinirea acestei condiții și, implicit, suspendarea aplicării unui act administrativ. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului 1. Soluția Înaltei Curți Examinând sentința atacată prin prisma recursului declarat, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală. Prima instanță a soluționat corect atât excepțiile invocate, cât și cererea de suspendare pe fondul ei, toate criticile formulate urmând a fi respinse pentru argumentele expuse în continuare.

2. Argumentele Înaltei Curți corespunzătoare fiecărui motiv de recurs 2.1. Dispozițiile legale invocate de recurent, nu pot conduce la concluzia că prima instanță a soluționat pricina cu încălcarea normelor de competență, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: „ Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”. Reglementarea citată consacră o normă de protecție edictată în favoarea reclamantului, care, în materia contenciosului administrativ, are dreptul să aleagă între două instanțe deopotrivă competente: instanța de la domiciliul său și instanța în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului.

Ca urmare, fiind vorba de o competență alternativă, reclamantul este cel care decide instanța pe care o învestește cu cererea sa, iar în speță, s-a optat pentru prima variantă, cererea fiind înregistrată la instanța domiciliului reclamanților. Potrivit art. 12 din C. proc. civ., pârâtul, în speță recurentul-pârât este obligat să se supună „alegerii” pe care au făcut-o intimații – reclamanții, interpretarea „per a contrario” pe care o propune fiind străină regulii procedurale impuse de acest text. 2.2. În esență, în cel de-al doilea motiv de recurs recurentul reiterează excepția lipsei de interes, cu aceeași motivare ca și la judecata în primă instanță. Lipsa de actualitate a interesului intimaților- reclamanți este susținută de recurent prin invocarea mai multor hotărâri judecătorești prin care s-a dispus suspendarea aceluiași act administrativ.

Soluția Curții de apel, în sensul respingerii acestei excepții cu motivarea că nefiind părți în acele dosare, reclamanții nu pot beneficia de efectele suspendării, este corectă. În plus, recurentul nu a făcut dovada rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătorești anterioare, toate fiind atacate cu recurs. 2.3. Interpretarea pe care Curtea de apel a dat-o dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât și aplicarea concretă a textului de lege la cauza dedusă soluționării, s-au realizat legal. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. „ În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.” Curtea de apel a reținut, în raport de dispoziția legală anterior citată, că suspendarea executării actului administrativ se poate dispune dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiții: să existe un caz bine justificat și pentru prevenirea unei pagube iminente. În privința primei condiții, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) lămuresc conținutul noțiunii de cazuri bine justificate, aceasta referindu-se la împrejurările legate de starea de fapt și de drept,care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât se dispune suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu data de 01 martie 2009, procurorii și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.

Curtea a apreciat cu temei că prezumția de legalitate a actului administrativ contestat este serios afectată de împrejurarea că acesta retroactivează, de vreme ce vizează drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, iar data emiterii este 02 iulie 2009. În plus, examinând sumar motivele de drept care au fundamentat ordinul a cărui suspendare se solicită, se constată că s-au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi din sectorul bugetar,dispoziții care stabilesc că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, devenite executorii până la 31 decembrie 2009 intră sub incidența ordonanței și se vor plăti conform procedurii prevăzute de acest act normativ.

Or soluția dispusă prin actul administrativ atacat este contrară textului legal pe care se întemeiază. De asemenea, ordinul atacat contravine și dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cu care: „(2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.” În speță, ordinul a cărui executare se solicită a fi suspendată nu conține nici o referire la existenta vreunui caz prevăzut de Legea 303/2004, care să justifice suspendarea drepturilor salariale. Așa fiind, în baza unei cercetări sumare a aparenței dreptului, prima instanță a apreciat corect că există o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului a cărui suspendare se solicită.

Tot astfel se constată că prin o rdinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 dreptul salarial reprezentat de sporul de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihică a fost diminuat retroactiv și prin aceasta se produce un prejudiciu previzibil intimaților-reclamanți prin aceea că le sunt diminuate drepturile salariale lunare în mod substanțial. Intimații-reclamanți aveau, în mod indubitabil, o speranță legitimă în ceea ce privește valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activității in luna iunie 2009 și în continuare. 3. Temeiul de drept al hotărârii instanței de control judiciar În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc.

civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței civile nr. 268 din 6 august 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2009.