ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4580/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4580/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 268 din 6 august 2009 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă excepția necompetenței teritoriale și excepția lipsei

de obiect a acțiunii și a fost admisă cererea formulată de reclamanții M.J.G.,

S.E.E., S.E.M. în contradictoriu cu pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, privind suspendarea executării Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție până la soluționarea pe fond a acțiunii în

contencios administrativ.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a analizat cu prioritate excepția necompetenței

teritoriale invocată de pârât și a respins-o întrucât cererea de față vizează

drepturi deja stabilite și confirmate prin hotărâri judecătorești irevocabile,

iar reclamanții nu contestă modul de stabilire a acestora, ci contestă

suspendarea executării, printr-un act administrativ, a hotărârilor

judecătorești menționate, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile

O.U.G. nr. 27/2006.

De asemenea, instanța de

fond a constatat neîntemeiate apărările pârâtului cu privire la existența altor

hotărâri judecătorești de suspendare a executării aceluiași act, întrucât

împrejurarea că efectele Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost

suspendate prin decizii ale altor Curți de Apel din țară nu lasă acțiunea

lipsită de obiect și nu conduce la concluzia lipsei interesului acțiunii,

reclamanții nefiind părți în litigiile la care s-a referit prin întâmpinare

pârâtul.

Cu privire la cererea de

suspendare formulată de reclamanți, instanța de fond a apreciat că sunt

întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ. Curtea a reținut că există o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, întrucât,

actul atacat este fundamentat pe dispozițiile unui act normativ neaplicabil

cauzei, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 ce vizează drepturi salariale restante, în

vreme de Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 vizează sistarea unor drepturi

salariale curente și viitoare.

De asemenea, instanța de

fond a apreciat că cererea de suspendare este întemeiată, întrucât reducerea veniturilor

reclamanților în procent de 50% reprezintă fără îndoială un prejudiciu material

viitor și previzibil, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege pentru

admiterea cererii.

pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ.,

precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304

1

C.

proc. civ.

Recurentul și-a structurat

criticile formulate în trei motive de recurs, după cum urmează:

3.1. Curtea de Apel Timișoara

a soluționat pricina de față fără a fi competentă din punct de vedere

teritorial.

Recurentul susține că din

interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) și art. 28 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 rezultă că instanța competentă să soluționeze cauza este Curtea de

Apel București.

3.2. Prima instanță a

ignorat faptul că prin mai multe hotărâri judecătorești Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, dispusese

deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, recurentul

consideră că recurenții nu pot justifica un interes în promovarea acțiunii de

față.

3.3. În cuprinsul acestui

motiv recurentul formulează critici pe „fondul” soluției pronunțate, afirmând

că „instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului atacat,

hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii”.

Dezvoltând ideea enunțată,

recurentul arată că prin actul examinat nu a avut loc o diminuare a drepturilor

salariale, ci doar o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a

plății drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite

de O.U.G. nr. 71/2009. Motivația emitentului este de natură strict financiară,

fiind generată de nealocarea fondurilor necesare de către M.F.P.

Cât privește condiția

pagubei iminente, recurentul consideră că încasarea unor sume de bani mai mici,

indiferent cu ce titlu, nu justifică îndeplinirea acestei condiții și,

implicit, suspendarea aplicării unui act administrativ.

II.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

1.

Soluția Înaltei Curți

Examinând sentința atacată

prin prisma recursului declarat, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală. Prima instanță a

soluționat corect atât excepțiile invocate, cât și cererea de suspendare pe

fondul ei, toate criticile formulate urmând a fi respinse pentru argumentele

expuse în continuare.

2.

Argumentele Înaltei Curți

corespunzătoare fiecărui motiv

de recurs

2.1. Dispozițiile legale

invocate de recurent, nu pot conduce la concluzia că prima instanță a

soluționat pricina cu încălcarea normelor de competență, motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 10

alin. (3) din Legea nr. 554/2004: „

Reclamantul se

poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul

pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului,

nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”.

Reglementarea

citată consacră o normă de protecție edictată în favoarea reclamantului, care,

în materia contenciosului administrativ, are dreptul să aleagă între două

instanțe deopotrivă competente: instanța de la domiciliul său și instanța în a

cărei rază teritorială se află sediul pârâtului.

Ca urmare, fiind

vorba de o competență alternativă, reclamantul este cel care decide instanța pe

care o învestește cu cererea sa, iar în speță, s-a optat pentru prima variantă,

cererea fiind înregistrată la instanța domiciliului reclamanților. Potrivit art.

12 din C. proc. civ., pârâtul, în speță recurentul-pârât este obligat să se

supună „alegerii” pe care au făcut-o intimații – reclamanții, interpretarea

„per a contrario” pe care o propune fiind străină regulii procedurale impuse de

acest text.

2.2. În esență,

în cel de-al doilea motiv de recurs recurentul reiterează excepția lipsei de

interes, cu aceeași motivare ca și la judecata în primă instanță.

Lipsa de

actualitate a interesului intimaților- reclamanți este susținută de recurent

prin invocarea mai multor hotărâri judecătorești prin care s-a dispus

suspendarea aceluiași act administrativ. Soluția Curții de apel, în sensul

respingerii acestei excepții cu motivarea că nefiind părți în acele dosare,

reclamanții nu pot beneficia de efectele suspendării, este corectă.

În plus,

recurentul nu a făcut dovada rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătorești

anterioare, toate fiind atacate cu recurs.

2.3.

Interpretarea pe care Curtea de apel a dat-o dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, cât și aplicarea concretă a textului de lege la cauza

dedusă soluționării, s-au realizat legal.

Potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

„

În cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în

care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de

60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.”

Curtea

de apel a reținut, în raport de dispoziția legală anterior citată, că

suspendarea executării actului administrativ se poate dispune dacă sunt

întrunite cumulativ cele două condiții: să existe un caz bine justificat și

pentru prevenirea unei pagube iminente.

În

privința primei condiții, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) lămuresc

conținutul noțiunii de cazuri bine justificate, aceasta referindu-se la

împrejurările legate de starea de fapt și de drept,care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin

ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât se dispune suspendarea

aplicării Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit

Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu data de 01 martie 2009,

procurorii și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50%

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare

brută lunară.

Curtea

a apreciat cu temei că prezumția de legalitate a actului administrativ contestat

este serios afectată de împrejurarea că acesta retroactivează, de vreme ce vizează

drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, iar data emiterii

este 02 iulie 2009.

În

plus, examinând sumar motivele de drept care au fundamentat ordinul a cărui

suspendare se solicită, se constată că s-au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin.

(1) din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri

executorii având ca obiect acordarea de drepturi din sectorul

bugetar,dispoziții care stabilesc că plata sumelor prevăzute prin hotărâri

judecătorești, devenite executorii până la 31 decembrie 2009 intră sub

incidența ordonanței și se vor plăti conform procedurii prevăzute de acest act

normativ.

Or

soluția dispusă prin actul administrativ atacat este contrară textului legal pe

care se întemeiază.

De

asemenea, ordinul atacat contravine și dispozițiilor art. 74 alin. (2) din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cu

care:

„(2) Drepturile salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta

lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege

specială.”

În

speță, ordinul a cărui executare se solicită a fi suspendată nu conține nici o

referire la existenta vreunui caz prevăzut de Legea 303/2004, care să justifice

suspendarea drepturilor salariale.

Așa

fiind, în baza unei cercetări sumare a aparenței dreptului, prima instanță a

apreciat corect că există o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de

legalitate a actului a cărui suspendare se solicită.

Tot

astfel se constată că prin

o

rdinul

nr. 1472 din 02 iulie 2009 dreptul salarial reprezentat de sporul de 50% pentru

risc si suprasolicitare neuropsihică a fost diminuat retroactiv și prin aceasta

se produce un prejudiciu previzibil intimaților-reclamanți prin aceea că le

sunt diminuate drepturile salariale lunare în mod substanțial. Intimații-reclamanți

aveau, în mod indubitabil, o speranță legitimă în ceea ce privește valoarea

patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activității in luna

iunie 2009 și în continuare.

de drept al hotărârii instanței de control judiciar

În

raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față

este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ.

și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș

împotriva sentinței civile nr. 268 din 6 august 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2009.