ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4496/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4496/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 261 din 20 iulie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții C.R., C.A.,

C.L., A.C., D.L., S.D., S.V., B.T., S.L., P.A., U.M., S.M., H.I., V.G., B.I.C.,

Z.L., F.M., M.A., N.L., L.R., G.A., D.L., F.V., V.L., M.D., B.L., G.L.,

B.L., P.A. și A.P., în contradictoriu cu pârâții

procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara. Pe cale de

consecință, a dispus anularea, până

la pronunțarea instanței de fond, a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și a Deciziei nr. 60 din 2 iulie 2009 emisă de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin care

pârâții au dispus, cu începere de la data de 01

iunie 2009, suspendarea plății sporului

de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor

salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

Instanța de

judecată a respins excepțiile necompetenței și inadmisibilității acțiunii,

pentru lipsa dovezii promovării acțiunii principale, invocate de pârâți, reținând

că obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării unor acte

administrative iar nu contestarea modalității de stabilire a drepturilor

salariale, pe de o parte, și că art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu prevede, ca o

condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, dovada introducerii în

anulare, pe de altă parte.

Cu privire la cererea de suspendare, instanța de judecată a reținut, în

esență,

că aceasta întrunește

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

pârâții, invocând prevederile art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea

recursurilor, se arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind

dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat

greșit că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența

cazului justificat și a pagubei iminente ar fi îndeplinite în cauză.

Recurenții au

reiterat, de asemenea, excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel

Timișoara, cu privire la cererea de suspendare a Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație, susținând că, potrivit

art. 5 C. proc. civ., competența de judecată aparține Curții de Apel București,

ca instanță de la domiciliul pârâtului.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu

criticile

formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile

sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce

privește critica referitoare la soluția primei instanțe privind excepția

necompetenței teritoriale a Curții de Apel Timișoara, de a judeca cererea de

suspendare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație, se va reține că este

neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut și prin sentința recurată.

Astfel,

obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării unor acte

administrative, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Referindu-se

la competența teritorială a instanței de contencios administrativ, art. 10

alin. (3) din legea susmenționată prevede că „Reclamantul se poate adresa

instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă

reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate

invoca excepția necompetenței teritoriale".

Rezultă,

așadar, că Legea nr. 554/2004 prevede, sub aspect teritorial, o competență

alternativă, lăsând la latitudinea reclamantului posibilitatea de a opta între

instanța de la domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului.

Cum Legea nr.

554/2004 este o lege specială, dispozițiile acesteia derogă de la cele ale

dreptului comun în materie, respectiv art. 5 C. proc. civ., invocat de

recurenți, prima instanță reținând în mod corect că este competentă, inclusiv

teritorial, să judece acțiunea reclamanților.

Cu privire la cererea de

suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și

legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Deciziei nr. 60 din 2

iulie 2009 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara, prin care pârâții au dispus, cu începere de la data de 01 iunie

2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să

se păstreze și pentru viitor. In plus, autoritățile pârâte au arătat că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plată unor sume prevăzute în

titluri

executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul

bugetar.

În ceea ce

privește această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea

executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la

dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității: atâta timp

cât autoritatea publică sau judecătorul

se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea

actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din

circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există.

Actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se

bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că

emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a

decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu,

întrucât actul administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative

reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție, la care judecătorul de

contencios administrativ poate

să

recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale

care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt

cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă

din textul legal susmenționat că, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui

act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui

caz bine justificat.

Conform art.

2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine

justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Prin urmare,

condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în

care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul

legalității a

devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art.

1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text

constituțional precizează faptul

că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul

actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil

al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază

de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a

cărei organizare a executării și executare în concret au obligația să o

realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în mod necesar un

raport de subordonare.

În speța de

față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în

raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actele

administrative

analizate, emise

la data de 2 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata

drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenții au încălcat

principiul neretroactivitătii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest

sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea

regulilor de drept unor situații existente

înainte de momentul emiterii actului.

În

jurisprudența instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a

fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se

impună și actelor administrative.

Trebuie

precizat, de asemenea, că interdicția retroactivității actelor

administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși

legalitatea acestor acte.

În cauza de

față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu

privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei

aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o

normă cu putere de lege.

De asemenea,

un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea

nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor

salariale ale judecătorilor și procurorilor nu

pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu

aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici

o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile

legale în vigoare.

În ceea ce

privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr.

554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind

vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este

viitor și previzibil

cu

evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele

arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că,

în. cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de

lege pentru suspendarea actelor

administrative, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28

din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursurile declarate de

pârâți, ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Timiș, pe de o parte, și de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara, pe de altă parte, împotriva sentinței nr. 261 din 20 iulie 2009

a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2009.