ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4497/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4497/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 256 din 20 iulie 2009,

Curtea de Apel Timișoara, secția

de

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții

N.M., U.D.A., V.D.B., G.C.,

P.P., R.F., M.D.D., D.B.A., T.S., ș.a., în

contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Pe cale de

consecință, a dispus anularea, până la pronunțarea instanței de fond, a

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a Deciziei nr. 60 din 2

iulie 2009 emisă de procurorul general al

Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin care pârâții au dispus, cu

începere

de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor

salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

Prin aceeași sentință, instanța

de judecată a respins excepțiile necompetenței și inadmisibilității acțiunii,

pentru lipsa dovezii promovării acțiunii principale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de judecată a reținut, cu privire la excepții, că acestea nu

sunt întemeiate, întrucât obiectul acțiunii îl constituie suspendarea

executării unor acte administrative iar nu contestarea modalității de stabilire

a drepturilor salariale, pe de o parte, și că art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu

prevede, ca o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, dovada

introducerii în anulare, pe de altă parte.

Cu privire la cererea de

suspendare, instanța de judecată a reținut, în esență, că aceasta întrunește

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, invocând

prevederile art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea recursurilor, se

arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat greșit că

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului

justificat și a pagubei iminente ar fi îndeplinite în cauză.

Recurenții au reiterat, de

asemenea, excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Timișoara, cu

privire la cererea de suspendare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație,

susținând că, potrivit art. 5 C. proc. civ., competența de judecată aparține

Curții de Apel București, ca instanță de la domiciliul pârâtului.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va

arăta în continuare.

În ceea ce privește critica

referitoare la soluția primei instanțe privind excepția necompetenței

teritoriale a Curții de Apel Timișoara, de a judeca cererea de suspendare a

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație, se va reține că este neîntemeiată, așa cum

corect s-a reținut și prin sentința recurată.

Astfel, obiectul acțiunii îl

constituie suspendarea executării unor acte administrative.

Referindu-se la competența

teritorială a instanței de contencios administrativ, art. 10 alin. (3) din

legea susmenționată prevede că „Reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu

se poate

invoca excepția necompetenței teritoriale".

Rezultă, așadar, că Legea nr.

554/2004 prevede, sub aspect teritorial, o

competență

alternativă, lăsând la latitudinea reclamantului posibilitatea de a opta

între

instanța de la domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului.

Cum Legea nr. 554/2004 este o

lege specială, dispozițiile acesteia derogă

de

la cele ale dreptului comun în materie, respectiv art. 5 C. proc. civ.

,

invocat de recurenți, prima instanță reținând în mod corect că este competentă,

inclusiv teritorial, să judece acțiunea reclamanților.

Cu privire la cererea de

suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și

legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării

Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și a Deciziei

nr. 60 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin care pârâții au dispus,

cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50%

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a

drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor. în plus,

autoritățile pârâte au arătat că această modalitate de calcul a drepturilor

salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat

urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (f. 21 -

dosar fond).

În ceea ce privește această

măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor

administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării

principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se

află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra

celor vizați.

Suspendarea actelor

juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum

actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său,

se bazează pe prezumția de autenticitate

(actul emană de la cine se afirmă că

emană)

și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis

autoritatea

emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul

administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

D

in acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative

reprezintă,

într-adevăr, o situație de excepție, la care judecătorul de

contencios

administrativ poate să recurgă

atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de

Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele

ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă

din textul legal susmenționat că, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui

act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui

caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t)

din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de

subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional

precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a

supremației sale și a

legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al

doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de

lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot

ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret au

obligația să o realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în

mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a

reținut și prima instanță, prin actele administrative analizate, emise la data

de 2 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata

drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenții au încălcat

principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a

preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor

situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un

principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu

putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora

drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare.

În ceea ce privește

noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Această condiție

legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor

drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și

stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt

întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor

administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată,

va respinge recursurile declarate de pârâți, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe

lângă Tribunalul Arad, pe de o parte, și de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara, pe de altă parte, împotriva sentinței nr. 256 din 20 iulie 2009

a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2009.