ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4485/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4485/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 391 din 30

iulie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal. a admis cererea formulată de reclamanții G.I., L.C., L.L., P.A.,

M.M., I.D., H.C., D.E., P.D.A., T.S., M.M.R., B.M., F.D., S.S., B.S., C.V.,

P.C.D., M.M. și R.F.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe cale de

consecință, a dispus anularea, până la pronunțarea instanței de fond, a actului

administrativ nr. 1328/C/2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care pârâtul a dispus, cu

începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru

risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a

drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

Instanța

de judecată a respins excepția necompetenței teritoriale, invocată de

pârât, reținând că obiectul acțiunii îl

constituie suspendarea executării unor acte administrative în temeiul art. 14

din Legea nr. 554/2004 iar nu contestarea modalității de stabilire a

drepturilor salariale.

Cu privire

la cererea de suspendare, instanța de judecată a reținut, în esență,

că aceasta întrunește condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâtul, invocând prevederile art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304 C. proc. civ.

În motivarea recursului, se

arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat greșit că

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului

justificat și a pagubei iminente ar fi îndeplinite în cauză.

Recurentul a reiterat, de

asemenea, excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Cluj, cu privire

la cererea de suspendare a actului contestat, susținând că, în cauză, sunt

aplicabile prevederile O.G. nr. 8/2007, raportat la art. 5 C. proc. civ., potrivit

cărora competența de judecată aparține Curții de Apel București.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul

este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește critica

referitoare la soluția primei instanțe privind excepția necompetenței

teritoriale a Curții de Apel Cluj, de a judeca cererea de suspendare a actului

contestat, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație, se va reține că este neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut și

prin sentința recurată.

Astfel, obiectul acțiunii îl

constituie suspendarea executării unui act administrativ, în temeiul art. 14

din Legea nr. 554/2004, iar nu contestarea modalității de stabilire a

drepturilor salariale.

Referindu-se la competența

teritorială a instanței de contencios administrativ, art. 10 alin. (3) din

legea susmenționată prevede că „Reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale".

Rezultă, așadar, că Legea nr.

554/2004 prevede, sub aspect teritorial, o competență alternativă, lăsând la

latitudinea reclamantului posibilitatea de a opta între instanța de la

domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului.

Cum Legea nr. 554/2004 este o

lege specială, dispozițiile acesteia derogă de la cele ale dreptului comun în

materie, respectiv art. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, prima instanță

reținând în mod corect că este competentă, inclusiv teritorial, să judece

acțiunea reclamanților.

Cu privire la cererea de

suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și

legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării unui

act emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009,

suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică,

iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se

păstreze și pentru viitor. În plus, autoritatea

pârâtă a arătat că această modalitate de

calcul a drepturilor salariale

se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să

se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii

având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul

bugetar.

În ceea ce privește această

măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor

administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea

respectării principiului legalității: atâta timp

cât autoritatea publică sau judecătorul

se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice

este măsura de întrerupere vremelnică a

efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el

există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă);

de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ

unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a

nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii,

echivalează cu a nu executa legea, ceea ce

este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și o

democrație constituțională.

Din acest

motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o

situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate

să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele

ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere

a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul

rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t)

din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere

discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei

organizare a executării și executare în concret au obligația să o realizeze;

așadar, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În speța de față,

Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport

de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a

reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 2

iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor

bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat

principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, care prevede Că legea dispune numai pentru viitor, cu

excepția

legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest

sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea

regulilor de drept unor situații existente

înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un

principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu

putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului

contestat

îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004,

potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de

acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește

prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de

pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o

definește ca fiind prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

Această

condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de

diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și

previzibil

cu evidență, în

contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind

că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu

art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul

declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin procurorul general, împotriva sentinței nr. 391 din 30 iulie

2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2009.