ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 173/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 250 din 14 iulie 2009, Curtea

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea

formulată de reclamanții B.I., F.V., P.S., V.D.S., ș.a., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și, pe cale de consecință, a dispus suspendarea, până la pronunțarea

instanței de fond, a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care pârâtul

a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de

50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de

calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

Instanța de judecată a respins

excepțiile necompetenței teritoriale și lipsei de obiect a acțiunii, invocate

de pârât, reținând că obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării unui

act administrativ iar nu contestarea modalității de stabilire a drepturilor

salariale, pe de o parte, și că efectele procesului sunt limitate la părțile

acestuia, pe de altă parte.

Cu privire la cererea de suspendare,

instanța de judecată a reținut, în esență, că aceasta întrunește condițiile

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș,

invocând prevederile art. 304 pct. 4, 8 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea recursului, se arată,

în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită

a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat greșit că dispozițiile art. 14

din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului justificat și a pagubei

iminente ar fi îndeplinite în cauză.

Recurenții au reiterat, de asemenea,

excepția lipsei de obiect și excepția necompetenței teritoriale a Curții de

Apel Timișoara, cu privire la cererea de suspendare a Ordinului nr. 1472 din 2

iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație, susținând că, potrivit art. 5 C. proc. civ., competența de judecată

aparține Curții de Apel București, ca instanță de la domiciliul pârâtului.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondate, după cum se va

arăta în continuare.

În ceea ce privește critica

referitoare la soluția primei instanțe privind excepția necompetenței teritoriale

a Curții de Apel Timișoara, de a judeca cererea de suspendare a Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație, se va reține că este neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut

și prin sentința recurată.

Astfel, obiectul acțiunii îl

constituie suspendarea executării unui act administrativ, în temeiul art. 14

din Legea nr. 554/2004.

Referindu-se la

competența teritorială a instanței de contencios administrativ, art. 10 alin. (3)

din legea susmenționată prevede că „Reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale”.

Rezultă, așadar, că

Legea nr. 554/2004 prevede, sub

aspect teritorial, o competență alternativă, lăsând la latitudinea

reclamantului posibilitatea de a opta între

instanța

de la domiciliul său și cea de la domiciliul pârâtului.

Cum

Legea nr. 554/2004 este o lege specială, dispozițiile

acesteia derogă de la cele ale dreptului comun în materie, respectiv art. 5 C.

proc. civ., invocat de recurenți, prima instanță reținând în mod corect că este

competentă, inclusiv teritorial, să judece acțiunea reclamanților.

Nici critica referitoare la lipsa de

obiect a acțiunii, care, în realitate, este o excepție a lipsei de interes a reclamanților

în promovarea acțiunii, nu este întemeiată, interesul fiind justificat de

suspendarea efectelor actului contestat, constând în diminuarea semnificativă,

intempestivă și retroactivă a drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți,

fără a avea relevanță împrejurarea că executarea ordinului atacat ar fi fost,

deja, dispusă prin alte hotărâri judecătorești, întrucât aceste hotărâri își

limitează efectele la părțile procesului în care au fost pronunțate.

Cu privire la cererea de suspendare,

se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a arătat, obiectul

acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării Ordinului nr. 1472

din 2 iulie 2009 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin care s-a dispus, cu începere de la data de

01 iunie 2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor

salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În plus, se arată că această

modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor,

plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării

prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri

executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din

sectorul bugetar.

În ceea ce privește această măsură

legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor

administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția

autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării

principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se

află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra

celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare

din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă);

de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ

unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de

excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă

atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele

ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal susmenționat

că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor

unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui

caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al

efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot

ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret au

obligația să o realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în

mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, prin actul administrativ

analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod retroactiv în

plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte

poate aprecia că există indicii în sensul că a fot încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea, că

interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu

putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora

drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi legale,

plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în

alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de

pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o

definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

Această condiție legală este, de

asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale;

acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul

derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind că

în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și art.

28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș

împotriva sentinței nr. 250 din 14 iulie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 ianuarie 2010.