ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 35/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 27 iunie 2008, M.E.D.D.S. a solicitat, instanței, în contradictoriu cu M. Arad, prin D.G.F.P. Arad, să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în satul Bulci, județul Arad (înscris în C.F. 675 Bulci – Arad, compus din intravilan cu parc și castel, în suprafață de 89.326 m.p.) precum și obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în urma comparării titlurilor de proprietate. Printr-un alt capăt de cerere, s-a solicitat și rectificarea înscrierilor din cartea funciară, cu privire la titularul dreptului de proprietate. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că nemișcătorul compus din intravilan cu parc și castel, în suprafață totală de 89.326 m.p.

a fost preluat de către stat, din proprietatea familiei sale, în mod abuziv, fără titlu valabil, inițial prin confiscare, în baza sentinței nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem, pentru ca mai apoi, în mod abuziv și în baza unor titluri nevalabile, să ajungă în proprietatea pârâtului M. Arad, prin emiterea Hotărârii nr. 102/2003. Ca atare, se arată, statul român nu a avut decât calitatea de proprietar aparent, calitate obținută în urma unei posedări abuzive și prin urmare actele subsecvente acestei preluări s-au făcut cu nerespectarea și încălcarea drepturilor de proprietate ale familiei sale. Comparând titlul său de proprietate, conchide reclamantul (care exhibă trei certificate de calitate de moștenitor emise la 18 noiembrie 2002 de B.N.P.

I.T., din care rezultă că este unicul moștenitor al tatălui său D.S.V., al mamei sale D.S.J.F., precum și al colateralilor săi F.I., M.S.F.I. și G.) cu titlul statului, se poate concluziona că primul este mai bine caracterizat și consolidat, în condițiile în care, se arată, compararea titlurilor de proprietate reprezintă o modalitate juridică de identificare a adevăraților proprietari în materia acțiunii în revendicare. În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., Constituția României de la 1948 și D.U.D.O. Investită în primă instanță, Judecătoria Lipova, prin sentința civilă nr. 180 din 19 februarie 2009, a admis acțiunea și constatând nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului asupra nemișcătorului, i-a obligat pe pârâți să-i lase reclamantului în liberă și liniștită posesie, imobilul înscris în C.F.

nr. 675 Bulci, având descrierea intravilan cu parc și castel, obligație ce urma a fi executată într-un termen de grație de un an de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. A dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în C.F. prin O.C.P.I. Lipova. Soluția a fost menținută de Tribunalul Arad, secția civilă, care, prin decizia nr. 278/ A din 18 iunie 2009, a respins apelurile pârâților. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1109 din 17 noiembrie 2009, a admis recursurile declarate în cauză de pârâții M. Arad, prin P. și M.F.P., prin D.G.F.P. Arad și în consecință a casat decizia atacată și admițând apelurile pârâților, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanță, la Tribunalul Arad.

În rejudecare, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 212 din 30 martie 2010, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiate. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Arad. A admis acțiunea și a constatat că imobilul situat în satul Bulci, județul Arad, înscris în C.F. 675, compus din intravilan cu castel, în suprafață de 89.326 m.p. a fost preluat de stat fără titlu valabil. A obligat pârâtul M. Arad, să lase acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului. A dispus efectuarea cuvenitelor modificări în C.F. 675 Bulci, privind titularul dreptului de proprietate.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantul și-a dovedit calitatea procesuală activă, din certificatul de calitate de moștenitor nr. 6 din 18 ianuarie 2006 eliberat de B.N.P. I.T. rezultând că acesta este moștenitorul testamentar al mătușii sale M.S.F.G., decedată la 2 octombrie 1995, în Elveția, care la rândul său este moștenitoarea testamentară a soțului său M.S.F.I., proprietarul tabular al imobilului în litigiu, preluat de la acesta prin confiscare, în baza sentinței penale nr. 49/1954 a Tribunalului Militar Suprem.

Tribunalul a reținut, totodată, că cererea este admisibilă în raport cu statuările deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., care are prioritate, prioritate ce poate fi recunoscută în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în maniera în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice . Or, se mai arată, negarea posibilității revenirii bunurilor în proprietatea legitimă a celui care le-a deținut sau a moștenitorilor săi (cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost înstrăinate unor terți) ar constitui o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituție și de art. 6 alin. (1) al C.E.D.O.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că fostul proprietar tabular al imobilului, I.M.S. a fost condamnat pentru o infracțiune cu caracter politic (opoziție față de regimul comunist) prin sentința penală nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, prin care i s-a confiscat și întreaga avere. Ca atare, reclamantul, este îndreptățit a afirma dreptul său de proprietate, avându-se în vedere calitatea sa de moștenitor al persoanei de la care imobilul a fost preluat în mod abuziv, deci fără titlu valabil. Trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat al statului și din administrarea M.S., în domeniul public al M. Arad (prin Hotărârea nr. 102/2003 a Consiliului Arad) și transcrierea dreptului de proprietate, în favoarea acestuia, sunt lipsite de relevanță, conchide tribunalul, câtă vreme S.R.

a preluat imobilul abuziv fără titlul valabil, astfel că fostul proprietar își păstrează calitatea avută la data preluării. Cât privește existența unor legi speciale de reparație se arată, acestea nu au „stins” în nici un mod dreptul de proprietate al reclamantului, ci au instituit doar măsuri alternative de reparare „la alegerea” foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora. Ca atare, comparând titlul de proprietate al reclamantului cu cel al pârâtei, tribunalul a reținut că titlul reclamantului este preferabil, întrucât provine de la un proprietar de necontestat, în vreme ce titlul M. Arad, provine de la un neproprietar (S.R.) ce nu putea transfera în patrimoniul pârâtului, un drept pe care l-a obținut în mod abuziv.

S-a invocat, în sprijinul acestei soluții și jurisprudența constantă a C.E.D.O., potrivit căreia privarea de libertate încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., preluarea prin confiscarea averii ca urmare a unei condamnări pentru motive politice echivalând cu o expropriere în fapt și constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 317/ A din 6 octombrie 2010, a respins apelul declarat de pârât, arătând, în esență, că în mod corect prima instanță a reținut calitatea procesuală activă a reclamantului, în condițiile în care certificatele de calitate de moștenitor prezentate sunt înscrisuri autentice emise de instituția competentă potrivit Legii nr. 36/1995, acestea producând efecte „prin ele însele” în privința recunoașterii calității de moștenitor a reclamantului după proprietarul tabular M.S.F.I., până la anularea lor pe cale judecătorească, potrivit art. 88 din aceeași lege.

Nici susținerile referitoare la decăderea reclamantului intimat din dreptul de a solicitat restituirea în natură a imobilului, nu au fost primite, pe considerentul că acțiunea ce face obiectul cauzei de față, este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în raport de statuările Deciziei nr. 33/2008 și respectiv prevederile C.E.D.O. care, are prioritate în raport cu Legea nr. 10/2001. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul M. Arad, prin P. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel după cum urmează: - acțiunea a fost greșit admisă, deși reclamantul era decăzut din dreptul de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, în condițiile în care acesta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, și nu a notificat unitatea deținătoare, în condițiile art. 22 și următoarele din acest act normativ.

Astfel, se mai arată, făcându-se trimitere la decizia nr. 344/2003 a Curții Constituționale, dreptul persoanei interesate de a se adresa liber unui tribunal, implică obligativitatea acesteia de a respecta procedurile instituite de state pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă a opțiune a persoanei, între norma de drept material și cea de procedură. Or, reclamantul nu poate invoca prevederile Convenției pentru apărarea unui presupus drept de proprietate, întrucât nu are un „bun” în sensul definit de instanța europeană în jurisprudența sa, care să fie protejat de prevederile C.E.D.O. - nemișcătorul în litigiu, este proprietate publică a M. Arad, fiind afectat unei activități de interes public, în condițiile în care în clădire funcționează Secția externă de TBC a Spitalului Clinic Municipal Arad.

Or, caracteristicile speciale ale bunurilor din domeniul public sunt inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și imposibilitatea grevării lor de servituți. - prin decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit fără echivoc că acțiunile întemeiate pe dreptul comun pot fi admisibile doar în condițiile în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Or, în cauză, s-a făcut dovada că acțiunea reclamantului nu poate fi primită întrucât acesta nu a urmat procedura legii speciale de reparație iar, pe de altă parte imobilul constituie proprietatea publică a M. Arad, drept protejat de dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituția României.

- instanțele au respins greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, deși acesta nu a făcut dovada acceptării succesiunii rămasă după fostul proprietar tabular al imobilului, în termenul de 6 luni, defipt prin art. 700 C. civ. Astfel, reclamantul a înțeles să-și legitimeze dreptul la acțiune doar pe baza unui certificat de calitate de moștenitor emis la 18 ianuarie 2006, în baza unui testament olograf (se face trimitere și la prevederile art. 892 C. civ.) în vreme ce autoarea sa, M.S.F.G. a decedat în Elveția, la 2 octombrie 1995. - Cum autoarea testamentului olograf nu a fost proprietarul tabular al imobilului, trebuia să se facă de asemenea dovada că aceasta a acceptat succesiunea de pe urma adevăratului proprietar, din patrimoniul căruia a fost preluat imobilul.

- întrucât reclamantul nu avea posesia universalității ce i-a fost testată, era obligatorie conform legii române, acceptarea expresă a moștenirii, în termenul legal, acceptare ce nu a fost dovedită. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed. Se impune a se preciza dintru început că, examinând criticile recurentului vizând respingerea greșită de către instanțe a excepției referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt fondate. Astfel, este de observat că Legea nr. 36/1995, prin art. 88 teza a II-a, statuează în mod categoric și neechivoc că, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor, a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Ca atare, odată emis de notarul public, certificatul de moștenitor, ori certificatul de calitate de moștenitor, nu poate fi ignorat prin simpla lui negare, de către părțile litigante ori înlăturat de instanță pe cale incidentală, întrucât un atare act, în puterea legii, face dovada deplină asupra calității de moștenitor, până la momentul anulării lui prin hotărâre judecătorească. Or, anularea certificatului de moștenitor se poate cere numai pe cale principală printr-o acțiune separată, împrejurare ce trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească care să nege ori să infirme calitatea de moștenitor a titularului ori, după caz, întinderea drepturilor lui ereditare. Cum, în speță, pârâtul nu a invocat și prezentat o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să se fi anulat certificatele de calitate de moștenitor exhibate de reclamant, aceste din urmă acte notariale fac dovada deplină a calității sale de succesor după defuncta M.S.F.G.

care, la rândul său a moștenit imobilul de la fostul proprietar tabular M.S.F.I., astfel că reclamantul se legitimează procesual. Criticile formulate de recurent în legătură cu soluționarea, pe fond, a cererii având ca obiect revendicarea imobilului, se privesc însă ca fondate. Astfel, în soluționarea unor astfel de cereri în care atât reclamantul cât și pârâtul invocă existența unui titlul preferabil, trebuie să se țină seama de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care instanța de apel face trimitere, dându-i însă o interpretare proprie, cât și de C.E.D.O., la a cărei practică se face referire.

În consecință, cauza de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței: - reclamantul, ca succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Or, jurisprudența C.E.D.O., consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamantul nu a obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și „speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. - intimatul reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut autorilor săi, abia la 27 iunie 2008, prin formularea unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., Constituția României de la 1948 și D.U.D.O.

Ca atare, după apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din aceeași lege, sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. - În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.

În interpretarea, din această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F. împotriva României).

Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza A. și alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv. Prin aceeași decizie, CE.D.O. a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică”, amplă prin natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce o politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele acestei utilități publice.

În consecință, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greșit instanțele au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se reține că imposibilitatea acestuia de a-și exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12/octombrie 2010 – Cauza A. și alții împotriva României). Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză iar pe fond, a respingerii acțiunii formulată de intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M. Arad prin primar împotriva deciziei nr. 317/ A din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 212 din 30 martie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă și respinge acțiunea formulată de reclamantul M.E.D.D.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.