ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 35/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 35/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 27 iunie 2008, M.E.D.D.S. a solicitat, instanței, în

contradictoriu cu M. Arad, prin D.G.F.P. Arad, să constate nevalabilitatea

titlului statului cu privire la imobilul situat în satul Bulci, județul Arad

(înscris în C.F. 675 Bulci – Arad, compus din intravilan cu parc și castel, în

suprafață de 89.326 m.p.) precum și obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, în urma comparării titlurilor de

proprietate.

Printr-un alt capăt

de cerere, s-a solicitat și rectificarea înscrierilor din cartea funciară, cu

privire la titularul dreptului de proprietate.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a învederat că nemișcătorul compus din intravilan cu parc

și castel, în suprafață totală de 89.326 m.p. a fost preluat de către stat, din

proprietatea familiei sale, în mod abuziv, fără titlu valabil, inițial prin

confiscare, în baza sentinței nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem, pentru ca mai

apoi, în mod abuziv și în baza unor titluri nevalabile, să ajungă în

proprietatea pârâtului M. Arad, prin emiterea Hotărârii nr. 102/2003.

Ca atare, se arată,

statul român nu a avut decât calitatea de proprietar aparent, calitate obținută

în urma unei posedări abuzive și prin urmare actele subsecvente acestei

preluări s-au făcut cu nerespectarea și încălcarea drepturilor de proprietate

ale familiei sale.

Comparând titlul său

de proprietate, conchide reclamantul (care exhibă trei certificate de calitate

de moștenitor emise la 18 noiembrie 2002 de B.N.P. I.T., din care rezultă că

este unicul moștenitor al tatălui său D.S.V., al mamei sale D.S.J.F., precum și

al colateralilor săi F.I., M.S.F.I. și G.) cu titlul statului, se poate

concluziona că primul este mai bine caracterizat și consolidat, în condițiile

în care, se arată, compararea titlurilor de proprietate reprezintă o modalitate

juridică de identificare a adevăraților proprietari în materia acțiunii în

revendicare.

În drept, acțiunea

s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., Constituția României de

la 1948 și D.U.D.O.

Investită în primă

instanță, Judecătoria Lipova, prin sentința civilă nr. 180 din 19 februarie

2009, a admis acțiunea și constatând nevalabilitatea titlului de proprietate al

Statului asupra nemișcătorului, i-a obligat pe pârâți să-i lase reclamantului

în liberă și liniștită posesie, imobilul înscris în C.F. nr. 675 Bulci, având

descrierea intravilan cu parc și castel, obligație ce urma a fi executată

într-un termen de grație de un an de la data rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii.

A dispus efectuarea

cuvenitelor mențiuni în C.F. prin O.C.P.I. Lipova.

Soluția a fost

menținută de Tribunalul Arad, secția civilă, care, prin decizia nr. 278/ A din

18 iunie 2009, a respins apelurile pârâților.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1109 din 17 noiembrie 2009, a admis

recursurile declarate în cauză de pârâții M. Arad, prin P. și M.F.P., prin D.G.F.P.

Arad și în consecință a casat decizia atacată și admițând apelurile pârâților,

a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanță, la

Tribunalul Arad.

În rejudecare, Tribunalul

Arad, secția civilă, prin sentința nr. 212 din 30 martie 2010, a respins

excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a

reclamantului, ca neîntemeiate.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Arad.

A admis acțiunea și a

constatat că imobilul situat în satul Bulci, județul Arad, înscris în C.F. 675,

compus din intravilan cu castel, în suprafață de 89.326 m.p. a fost preluat de

stat fără titlu valabil.

A obligat pârâtul M. Arad,

să lase acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului.

A dispus efectuarea

cuvenitelor modificări în C.F. 675 Bulci, privind titularul dreptului de

proprietate.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantul și-a dovedit

calitatea procesuală activă, din certificatul de calitate de moștenitor nr. 6

din 18 ianuarie 2006 eliberat de B.N.P. I.T. rezultând că acesta este

moștenitorul testamentar al mătușii sale M.S.F.G., decedată la 2 octombrie 1995,

în Elveția, care la rândul său este moștenitoarea testamentară a soțului său M.S.F.I.,

proprietarul tabular al imobilului în litigiu, preluat de la acesta prin

confiscare, în baza sentinței penale nr. 49/1954 a Tribunalului Militar Suprem.

Tribunalul a reținut,

totodată, că cererea este admisibilă în raport cu statuările deciziei nr. 33/2008

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., care

are prioritate, prioritate ce poate fi recunoscută în cadrul unei acțiuni în

revendicare de drept comun, în maniera în care, astfel, nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice .

Or, se mai arată,

negarea posibilității revenirii bunurilor în proprietatea legitimă a celui care

le-a deținut sau a moștenitorilor săi (cu atât mai mult cu cât acestea nu au

fost înstrăinate unor terți) ar constitui o încălcare a dreptului reclamantului

la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituție și de art. 6 alin. (1)

al C.E.D.O.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că fostul proprietar tabular al imobilului, I.M.S. a fost

condamnat pentru o infracțiune cu caracter politic (opoziție față de regimul

comunist) prin sentința penală nr. 49/1954 a Tribunalului Suprem, Colegiul

Militar, prin care i s-a confiscat și întreaga avere.

Ca atare,

reclamantul, este îndreptățit a afirma dreptul său de proprietate, avându-se în

vedere calitatea sa de moștenitor al persoanei de la care imobilul a fost

preluat în mod abuziv, deci fără titlu valabil.

Trecerea imobilului

în litigiu din domeniul privat al statului și din administrarea M.S., în

domeniul public al M. Arad (prin Hotărârea nr. 102/2003 a Consiliului Arad) și

transcrierea dreptului de proprietate, în favoarea acestuia, sunt lipsite de

relevanță, conchide tribunalul, câtă vreme S.R. a preluat imobilul abuziv fără

titlul valabil, astfel că fostul proprietar își păstrează calitatea avută la

data preluării.

Cât privește

existența unor legi speciale de reparație se arată, acestea nu au „stins” în

nici un mod dreptul de proprietate al reclamantului, ci au instituit doar

măsuri alternative de reparare „la alegerea” foștilor proprietari sau a

moștenitorilor acestora.

Ca atare, comparând

titlul de proprietate al reclamantului cu cel al pârâtei, tribunalul a reținut

că titlul reclamantului este preferabil, întrucât provine de la un proprietar

de necontestat, în vreme ce titlul M. Arad, provine de la un neproprietar (S.R.)

ce nu putea transfera în patrimoniul pârâtului, un drept pe care l-a obținut în

mod abuziv.

S-a invocat, în

sprijinul acestei soluții și jurisprudența constantă a C.E.D.O., potrivit

căreia privarea de libertate încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O., preluarea prin confiscarea averii ca urmare a unei

condamnări pentru motive politice echivalând cu o expropriere în fapt și

constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 317/

A din 6 octombrie 2010, a respins apelul declarat de pârât, arătând, în esență,

că în mod corect prima instanță a reținut calitatea procesuală activă a

reclamantului, în condițiile în care certificatele de calitate de moștenitor

prezentate sunt înscrisuri autentice emise de instituția competentă potrivit

Legii nr. 36/1995, acestea producând efecte „prin ele însele” în privința recunoașterii

calității de moștenitor a reclamantului după proprietarul tabular M.S.F.I.,

până la anularea lor pe cale judecătorească, potrivit art. 88 din aceeași lege.

Nici susținerile

referitoare la decăderea reclamantului intimat din dreptul de a solicitat

restituirea în natură a imobilului, nu au fost primite, pe considerentul că

acțiunea ce face obiectul cauzei de față, este o acțiune în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în raport de statuările Deciziei nr. 33/2008

și respectiv prevederile C.E.D.O. care, are prioritate în raport cu Legea nr. 10/2001.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal pârâtul M. Arad, prin P. care, invocând temeiurile

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., critică decizia dată în

apel după cum urmează:

- acțiunea a fost

greșit admisă, deși reclamantul era decăzut din dreptul de a solicita

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, în condițiile în care

acesta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, și nu a notificat

unitatea deținătoare, în condițiile art. 22 și următoarele din acest act

normativ.

Astfel, se mai arată,

făcându-se trimitere la decizia nr. 344/2003 a Curții Constituționale, dreptul

persoanei interesate de a se adresa liber unui tribunal, implică

obligativitatea acesteia de a respecta procedurile instituite de state pentru a

obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins, nefiind permisă a

opțiune a persoanei, între norma de drept material și cea de procedură.

Or, reclamantul nu

poate invoca prevederile Convenției pentru apărarea unui presupus drept de

proprietate, întrucât nu are un „bun” în sensul definit de instanța europeană

în jurisprudența sa, care să fie protejat de prevederile C.E.D.O.

- nemișcătorul în

litigiu, este proprietate publică a M. Arad, fiind afectat unei activități de interes

public, în condițiile în care în clădire funcționează Secția externă de TBC a

Spitalului Clinic Municipal Arad.

Or, caracteristicile

speciale ale bunurilor din domeniul public sunt inalienabilitatea,

imprescriptibilitatea și imposibilitatea grevării lor de servituți.

- prin decizia nr. 33/2008,

dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a

stabilit fără echivoc că acțiunile întemeiate pe dreptul comun pot fi

admisibile doar în condițiile în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice.

Or, în cauză, s-a

făcut dovada că acțiunea reclamantului nu poate fi primită întrucât acesta nu a

urmat procedura legii speciale de reparație iar, pe de altă parte imobilul

constituie proprietatea publică a M. Arad, drept protejat de dispozițiile art. 136

alin. (2) din Constituția României.

- instanțele au respins

greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, deși acesta

nu a făcut dovada acceptării succesiunii rămasă după fostul proprietar tabular

al imobilului, în termenul de 6 luni, defipt prin art. 700 C. civ.

Astfel, reclamantul a

înțeles să-și legitimeze dreptul la acțiune doar pe baza unui certificat de

calitate de moștenitor emis la 18 ianuarie 2006, în baza unui testament olograf

(se face trimitere și la prevederile art. 892 C. civ.) în vreme ce autoarea sa,

M.S.F.G. a decedat în Elveția, la 2 octombrie 1995.

- Cum autoarea

testamentului olograf nu a fost proprietarul tabular al imobilului, trebuia să

se facă de asemenea dovada că aceasta a acceptat succesiunea de pe urma

adevăratului proprietar, din patrimoniul căruia a fost preluat imobilul.

- întrucât

reclamantul nu avea posesia universalității ce i-a fost testată, era

obligatorie conform legii române, acceptarea expresă a moștenirii, în termenul

legal, acceptare ce nu a fost dovedită.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Se impune a se

preciza dintru început că, examinând criticile recurentului vizând respingerea

greșită de către instanțe a excepției referitoare la lipsa calității procesuale

active a reclamantului, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt fondate.

Astfel, este de

observat că Legea nr. 36/1995, prin art. 88 teza a II-a, statuează în mod

categoric și neechivoc că, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească,

certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de

moștenitor, a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Ca atare, odată emis

de notarul public, certificatul de moștenitor, ori certificatul de calitate de

moștenitor, nu poate fi ignorat prin simpla lui negare, de către părțile

litigante ori înlăturat de instanță pe cale incidentală, întrucât un atare act,

în puterea legii, face dovada deplină asupra calității de moștenitor, până la

momentul anulării lui prin hotărâre judecătorească.

Or, anularea certificatului

de moștenitor se poate cere numai pe cale principală printr-o acțiune separată,

împrejurare ce trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească care să nege

ori să infirme calitatea de moștenitor a titularului ori, după caz, întinderea

drepturilor lui ereditare.

Cum, în speță,

pârâtul nu a invocat și prezentat o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin

care să se fi anulat certificatele de calitate de moștenitor exhibate de

reclamant, aceste din urmă acte notariale fac dovada deplină a calității sale

de succesor după defuncta M.S.F.G. care, la rândul său a moștenit imobilul de

la fostul proprietar tabular M.S.F.I., astfel că reclamantul se legitimează

procesual.

Criticile formulate

de recurent în legătură cu soluționarea, pe fond, a cererii având ca obiect

revendicarea imobilului, se privesc însă ca fondate.

Astfel, în

soluționarea unor astfel de cereri în care atât reclamantul cât și pârâtul

invocă existența unui titlul preferabil, trebuie să se țină seama de

particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât de decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care instanța de apel face

trimitere, dându-i însă o interpretare proprie, cât și de C.E.D.O., la a cărei

practică se face referire.

În consecință, cauza

de față nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere următoarele elemente

particulare ale speței:

- reclamantul, ca

succesor în drepturi al fostului proprietar al imobilului, nu a formulat o

acțiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariției legii

speciale ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Or, jurisprudența C.E.D.O.,

consacră existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, condiționat de existența unei hotărâri de retrocedare, pe care

reclamantul nu a obținut-o mai înainte de apariția legii speciale.

Potrivit acestei

jurisprudențe a instanței europene, există diferențe esențiale între „simpla

speranță de restituire” chiar îndreptățită din punct de vedere moral și

„speranța legitimă” bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară,

fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se

reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la

Convenție.

- intimatul

reclamant, nu a urmat procedura specială instituită prin dispozițiile Legii nr.

10/2001, ieșind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparținut

autorilor săi, abia la 27 iunie 2008, prin formularea unei acțiuni întemeiată

pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.,

Constituția României de la 1948 și D.U.D.O.

Ca atare, după

apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a urmat singura cale legală pentru

obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii,

respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act

normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind

aceea a soluționării centralizate și cu celeritate a cererilor vizând

restituirea proprietăților preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau

acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Practica instanțelor

a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speță, permit a se da

curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte

acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ iar

persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii

speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este

deținut de una din entitățile specificate în art. 21 din aceeași lege,

sau, în situația particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul

vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat

ulterior anului 1994.

- În vederea

aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33

din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca

pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin C.E.D.O.

În interpretarea, din

această perspectivă, a dispozițiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că

dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1

din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise,

deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se

bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F.

împotriva României).

Tot astfel, în practica

sa recentă (a se vedea și decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza A. și

alții împotriva României) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de

necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu

dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o

instanță” garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Prin aceeași decizie,

CE.D.O. a stabilit că în analizarea noțiunii de „utilitate publică”, amplă prin

natura sa, legiuitorul național dispune de o mare latitudine pentru a duce o

politică economică, socială și respectiv de a concepe imperativele acestei

utilități publice.

În consecință, din

parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod greșit instanțele

au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct

instanței, cu ignorarea dispozițiilor legii speciale de reparație, neputându-se

reține că imposibilitatea acestuia de a-și exercita dreptul de proprietate

asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun” chiar după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, decizia pilot

nr. 12/octombrie 2010 – Cauza A. și alții împotriva României).

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecința

casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză iar pe fond, a respingerii

acțiunii formulată de intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M. Arad prin primar împotriva deciziei nr. 317/ A din 06

octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia

atacată precum și sentința nr. 212 din 30 martie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă și respinge acțiunea formulată de reclamantul M.E.D.D.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2012.