ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2010

Asupra recursului civil de față, reține următoarele: Curte de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și familie a fost învestită cu soluționarea recursurilor declarate de reclamanta Z.C. și pârâta SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 112 din 27 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, având ca obiect drepturi salariale. La termenul de judecată din data de 30 iunie 2009 pârâtă SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.

În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Codul muncii recurenta SC P. SA a susținut că acestea ar contraveni prevederilor art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 și art. 79 din Constituția României. Curtea, prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2009 a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că, argumentând excepția, pârâta SC P. SA a expus motive care vizează în realitate modul de interpretare a prevederilor textului criticat pentru neconstituționalitate, prin raportare la normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 și la principiile clasificării actelor normative în acte cu caracter general și acte cu caracter special, din care decurg anumite consecințe cu privire la constatarea sau nu a abrogării implicite a unui text normativ.

Un motiv distinct dezvoltat este cel referitor la ceea ce recurenta indică a fi „principiul efectivității juridice", dezvoltat în jurisprudența Curții Europene de Justiție. Astfel, recurenta a arătat că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punct de vedere al aplicabilității, în sensul că trebuie să fie coerente, și să nu creeze paralelisme, să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale și să aibă o aplicabilitate practică uniforma, invocând în susținere hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele: Unedic contra Franței, Katz contra României, Santos Pinto contra Portugaliei. Pârâta a concluzionat că prin normele legale criticate se încalcă prevederile art. 6 din convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată pentru următoarele motive: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. În interpretarea și aplicarea acestui text legal, într-o practică constantă, Curtea Constituțională a stabilit că sunt inadmisibile acele excepții de neconstituționalitate în motivarea cărora autorii lor formulează critici de neconstituționalitate care în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicarea legii, iar nu la conținutul textelor de lege criticate.

S-a mai reținut că ținând cont că problemele de aplicare a legii reprezintă un aspect ce revine competenței instanței de judecată, iar nu instanței de contencios constituțional, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (de exemplu decizia nr. 1140 din 04 decembrie 2007 publicată în M. Of. nr. 31 din 15 ianuarie 2008, decizia nr. 765 din 24 iunie 2008 publicată în M. Of. nr. 538 din 16 iulie 2008). În același sens s-a reținut că este inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită Curții să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înțelesul unui text de lege (decizia nr. 463 din 04 decembrie 2003 publicată în M. Of.

nr. 43 din 19 ianuarie 2004). Mai mult, prin Decizia nr. 254 din 24 februarie 2009 (publicată în M. Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă o excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță motivată în mod similar celei analizate în prezenta cauză. Curtea a reținut, cu acea ocazie, că potrivit art. 126 din Constituție, legiuitorul este în drept să reglementeze competența instanțelor judecătorești și să modifice, pentru viitor, aceste reglementări, în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere, fără ca aceasta să aibă semnificația unei aplicări retroactive.

S-a mai reținut că autorul excepției pune în discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii și că este nemulțumit de "scăparea legislativă" care creează serioase probleme de interpretare în ceea ce privește stabilirea competenței. Or, în opinia Curții Constituționale toate aspectele invocate țin, în realitate, de aplicarea legii, ce revine instanței de judecată, iar nu Curții Constituționale. Curtea de apel a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă contravine prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că, nu se solicită Curții Constituționale să verifice constituționalitatea unui text de lege în raport de prevederile Constituției ci să se pronunțe cu privire la interpretarea și aplicarea unor texte de lege.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu garantează dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate invocată de către parte, întrucât în general nu garantează dreptul de a sesiza cu titlu preliminar o instanță națională sau internațională, iar un astfel de drept prevăzut de legislația națională nu este unul absolut, judecătorul cauzei având posibilitatea să decidă dacă este necesară și posibilă sesizarea cu caracter preliminar a altei instanțe. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că un astfel de refuz poate aduce atingere prevederilor art. 6§1 din Convenție numai în măsura în care are caracter arbitrar, nu și atunci când hotărârea în acest sens este motivată de exemplu de o jurisprudență constantă a Curții Constituționale în sensul respingerii excepției în alte cazuri în care a fost sesizată (hotărârea pronunțată în cauza Cornel Ivanciuc contra României).

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că, sub acest aspect, excepția nu are legătură cu cauza, fiind de asemenea contrară art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a indicat în concret sub ce aspecte textul legal criticat pentru neconstituționalitate contravine art. 6 din Convenție. Convenția nu vizează drepturi teoretice și iluzorii ci drepturi concrete, efective. Pe de altă parte, claritatea și coerența legislației interne, a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a verifica previzibilitatea legii și a determina astfel, dacă o limitare a unui drept sau a unei libertăți este prevăzută de lege sa nu.

Această concluzie a fost confirmată chiar de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pronunțate în cauzele invocate de către recurentă-cauzele Unedic contra Franței, Katz contra României, Santos Pinto contra Portugaliei. Lipsa de previzibilitate, claritate sau coerență a legii poate fi analizată doar în contextul încălcării unui drept sau a unei libertăți fundamentale, în legătură cu drepturile garantate de art. 6 din Convenție, lipsa de previzibilitate și claritatea legii având relevanță numai în măsura în care aceasta afectează în substanța lor aceste drepturi. Instanța a apreciat că în cazul de față însă, o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticată de recurentă nu afectează în nici un mod, cu atât mai puțin în substanța lor, nici unul din drepturile indicate anterior, având efect numai asupra determinării competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

În cauză, nu s-a învederat și nu rezultă în ce mod determinarea competenței teritoriale ar putea afecta dreptul de acces la o instanță, dreptul la un proces echitabil al recurentei, care deși are sediul în București are sucursală și în Constanța și beneficiază de apărare calificată din partea unui avocat. Pretinsa neclaritate a legii invocată de către recurentă nu are efecte jurisprudențiale, jurisprudența constantă a instanțelor naționale fiind în sensul că textul legal criticat a abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC P. SA, cu denumirea actuală O.M.V.P. SA critica vizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru următoarele argumente: Soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.

În art. 298 alin. (2) C. muncii, sunt identificate/ marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții anuare ". Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere. După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare.

Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative. Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora. Modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.

Analizând recursul în limita susținerilor recurentei, se constată că acesta este nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Rezultă că legiuitorul a statuat că pot face obiectul unei astfel de excepții „legi sau ordonanțe” ori „dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare”, adică norme de drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu soluționarea cauzei”, anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia. În speță, dispoziția legală atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii prevede că „ Pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: (…) - orice alte dispoziții contrare.”.

Această dispoziție, care instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei excepții procesuale ci, presupune o verificare și o determinare a acțiunii în timp a legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară ( Legea nr. 168/1999).

În aplicarea unui astfel de text de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia legea specială constituie excepția și este de strictă interpretare) care este momentul și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul și ce dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care retroactivează.

Rezultă că, ceea ce recurenta a invocat ca reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în realitate, constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speță supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare expresă implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară, referitor la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în realitate nu a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se aplică cu prioritate. Or, metodele de interpretare a normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului, în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge interpretul.

Întrucât nu sunt norme de drept, ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale. Cu atât mai puțin, posibilele concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepții de neconstituționalitate. Aceasta, întrucât nici metodele de interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA membru O.M.V.G. București (în prezent O.M.V. P. SA) împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2010.