ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2840/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului civil de față,
reține următoarele:
Curte de Apel Constanța, secția
civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, minori și
familie a fost învestită cu soluționarea recursurilor declarate de reclamanta Z.C.
și pârâta SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 112 din 27 ianuarie 2009
pronunțată de Tribunalul Constanța, având ca obiect drepturi salariale.
La termenul de judecată din data
de 30 iunie 2009 pârâtă SC P. SA a invocat excepția de neconstituționalitate a
prevederilor legale cuprinse în art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr.
53/2003, Codul Muncii prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5),
art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României.
În motivarea excepției de
neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Codul
muncii recurenta SC P. SA a susținut că acestea ar contraveni prevederilor art.
1 alin. (4) și (5), art. 73 și art. 79 din Constituția României.
Curtea, prin încheierea de
ședință din data de 22 septembrie 2009 a respins, ca inadmisibilă, cererea de
sesizare a Curții Constituționale.
Pentru a se pronunța astfel,
Curtea a reținut că, argumentând excepția, pârâta SC P. SA a expus motive care
vizează în realitate modul de interpretare a prevederilor textului criticat
pentru neconstituționalitate, prin raportare la normele de tehnică legislativă
cuprinse în Legea nr. 24/2000 și la principiile clasificării actelor normative
în acte cu caracter general și acte cu caracter special, din care decurg
anumite consecințe cu privire la constatarea sau nu a abrogării implicite a
unui text normativ.
Un motiv distinct dezvoltat este
cel referitor la ceea ce recurenta indică a fi „principiul efectivității
juridice", dezvoltat în jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Astfel, recurenta a arătat că
legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale
eficiente din punct de vedere al aplicabilității, în sensul că trebuie să fie
coerente, și să nu creeze paralelisme, să aibă vocația de a respecta drepturile
și libertățile fundamentale și să aibă o aplicabilitate practică uniforma,
invocând în susținere hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în
cauzele: Unedic contra Franței, Katz contra României, Santos Pinto contra
Portugaliei.
Pârâta a concluzionat că prin
normele legale criticate se încalcă prevederile art. 6 din convenția Europeană
a Drepturilor Omului.
Analizând cererea de sesizare a
Curții Constituționale, Curtea de Apel a constatat că aceasta este nefondată
pentru următoarele motive:
Potrivit art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în
fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind
neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o
lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei
în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
În interpretarea și aplicarea
acestui text legal, într-o practică constantă, Curtea Constituțională a
stabilit că sunt inadmisibile acele excepții de neconstituționalitate în
motivarea cărora autorii lor formulează critici de neconstituționalitate care
în realitate se referă mai degrabă la modul de aplicarea legii, iar nu la
conținutul textelor de lege criticate.
S-a mai reținut că ținând cont că
problemele de aplicare a legii reprezintă un aspect ce revine competenței
instanței de judecată, iar nu instanței de contencios constituțional, excepția de
neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (de exemplu decizia
nr. 1140 din 04 decembrie 2007 publicată în M. Of. nr. 31 din 15 ianuarie 2008,
decizia nr. 765 din 24 iunie 2008 publicată în M. Of. nr. 538 din 16 iulie 2008).
În același sens s-a reținut că
este inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate prin care se solicită Curții
să se pronunțe asupra modului de interpretare a legii, în sensul de a lămuri înțelesul
unui text de lege (decizia nr. 463 din 04 decembrie 2003 publicată în M. Of.
nr. 43 din 19 ianuarie 2004).
Mai mult, prin Decizia nr. 254
din 24 februarie 2009 (publicată în M. Of. nr. 149 din 10 martie 2009), Curtea
Constituțională a respins ca inadmisibilă o excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță motivată în mod similar celei
analizate în prezenta cauză.
Curtea a reținut, cu acea ocazie,
că potrivit art. 126 din Constituție, legiuitorul este în drept să reglementeze
competența instanțelor judecătorești și să modifice, pentru viitor, aceste
reglementări, în funcție de noi rațiuni pe care le are în vedere, fără ca
aceasta să aibă semnificația unei aplicări retroactive. S-a mai reținut că
autorul excepției pune în discuție, de fapt, modul de aplicare în timp a unor
norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în
materia dreptului muncii și că este nemulțumit de "scăparea
legislativă" care creează serioase probleme de interpretare în ceea ce
privește stabilirea competenței. Or, în opinia Curții Constituționale toate
aspectele invocate țin, în realitate, de aplicarea legii, ce revine instanței
de judecată, iar nu Curții Constituționale.
Curtea de apel a apreciat că excepția
de neconstituționalitate invocată de recurentă contravine prevederilor art. 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că, nu se solicită Curții
Constituționale să verifice constituționalitatea unui text de lege în raport de
prevederile Constituției ci să se pronunțe cu privire la interpretarea și
aplicarea unor texte de lege.
Potrivit jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu garantează dreptul de a sesiza
Curtea Constituțională cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate
invocată de către parte, întrucât în general nu garantează dreptul de a sesiza
cu titlu preliminar o instanță națională sau internațională, iar un astfel de
drept prevăzut de legislația națională nu este unul absolut, judecătorul cauzei
având posibilitatea să decidă dacă este necesară și posibilă sesizarea cu caracter
preliminar a altei instanțe.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a mai arătat că un astfel de refuz poate aduce atingere prevederilor
art. 6§1
din
Convenție numai în
măsura în care are caracter arbitrar, nu și atunci când hotărârea în acest sens
este motivată de exemplu de o jurisprudență constantă a Curții Constituționale
în sensul respingerii excepției în alte cazuri în care a fost sesizată
(hotărârea pronunțată în cauza Cornel Ivanciuc contra României).
În ceea ce privește criticile
referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat
că, sub acest aspect, excepția nu are legătură cu cauza, fiind de asemenea
contrară art. 29
alin. (1)
din Legea
nr. 47/1992, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a indicat în concret sub ce
aspecte textul legal criticat pentru neconstituționalitate contravine art. 6
din Convenție.
Convenția nu vizează drepturi
teoretice și iluzorii ci drepturi concrete, efective. Pe de altă parte,
claritatea și coerența legislației interne, a fost analizată
de
Curtea
Europeană a Drepturilor Omului pentru a verifica previzibilitatea legii și a
determina astfel, dacă o limitare a unui drept sau a unei libertăți este
prevăzută de lege sa nu. Această concluzie a fost confirmată chiar de cele
reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pronunțate în
cauzele invocate de către recurentă-cauzele Unedic contra Franței, Katz contra
României, Santos Pinto contra Portugaliei.
Lipsa de previzibilitate,
claritate sau coerență a legii poate fi
analizată doar în
contextul încălcării unui drept sau a unei libertăți fundamentale, în legătură
cu drepturile garantate de art. 6 din Convenție, lipsa de previzibilitate și
claritatea legii având relevanță numai în măsura în care aceasta afectează în
substanța lor aceste drepturi.
Instanța a apreciat că în cazul
de față însă, o eventuală lipsă de claritate a prevederilor legale criticată de
recurentă nu afectează în nici un mod, cu atât mai puțin în substanța lor, nici
unul din drepturile indicate anterior, având efect numai asupra determinării
competenței teritoriale de soluționare a cauzei. În cauză, nu s-a învederat și
nu rezultă în ce mod determinarea competenței teritoriale ar putea afecta
dreptul de acces la o instanță, dreptul la un proces echitabil al recurentei,
care deși are sediul în București are sucursală și în Constanța și beneficiază
de apărare calificată din partea unui avocat.
Pretinsa neclaritate a legii
invocată de către recurentă nu are efecte jurisprudențiale, jurisprudența
constantă a instanțelor naționale fiind în sensul că textul legal criticat a
abrogat implicit prevederile art. 72 din Legea nr. 168/1999.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs pârâta SC P. SA, cu denumirea actuală O.M.V.P. SA critica
vizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale pentru
următoarele argumente:
Soluționarea excepției de
necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999
mai este în vigoare sau nu.
În art. 298 alin. (2) C. muncii,
sunt identificate/ marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total
sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții
anuare ".
Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită"
ceea ce vădește pentru teoreticieni o vădită neinformare legislativă și
reluarea unor teze vechi dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal,
iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și
depășirea atributelor puterii judecătorești /exces de putere.
După intrarea în vigoare a Legii
nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite,
fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare. Decretul
nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă
privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
Prin dispozițiile art. 62 și art.
63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ
abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie
determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative,
prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Modalitatea de soluționare a
excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța antamează asupra
modalității de soluționare a cauzei, având o strânsă legătură cu obiectul dedus
judecății.
Analizând recursul în limita
susținerilor recurentei, se constată că acesta este nu este fondat, urmând a fi
respins pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, această instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața
instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind
neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o
lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei
în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Rezultă că legiuitorul a statuat
că pot face obiectul unei astfel de excepții „legi sau ordonanțe” ori
„dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare”, adică norme de
drept în vigoare care trebuie să aibă „legătură cu
soluționarea cauzei”, anume, în aplicarea directă a cărora judecătorul urmează
să judece litigiul sau anumite incidente ivite pe parcursul acestuia.
În speță, dispoziția legală
atacată, cuprinsă în art. 298 alin. (2), liniuța finală C. muncii prevede că „
Pe data intrării
în vigoare a prezentului cod se abrogă: (…)
-
orice alte dispoziții contrare.”.
Această dispoziție, care
instituie un caz de abrogare expresă indirectă, și nu un caz de abrogare
implicită (tacită), cum eronat susține pârâta, nu reglementează competența
teritorială a niciunei instanțe și nu este de natură, prin ea însăși, să
constituie fundamentul judecății unei pricini în fond sau a unei excepții
procesuale ci, presupune o verificare și o determinare a acțiunii în timp a
legii care o cuprinde (Codul Muncii), în raport cu legea anterioară ( Legea nr.
168/1999).
În aplicarea unui astfel de text
de lege, judecătorul are a stabili, folosind metodele de interpretare (printre
care și regulile de interpretare logică, cu trimitere la cea potrivit căreia
legea specială constituie excepția și este de strictă interpretare) care este
momentul și care dispoziții din legea anterioară au ieșit din vigoare prin
abrogare și, după caz, care au supraviețuit, și respectiv, care este momentul
și ce dispoziții ale legii noi sunt imediată aplicare și, după caz, care
retroactivează.
Rezultă că, ceea ce recurenta a
invocat ca reprezentând obiect al excepției de neconstituționalitate, în
realitate, constituie o metodă de interpretare a unei norme de drept (în speță
supusă analizei, a unei norme prin care s-a instituit un caz de abrogare
expresă implicită), metodă care solicită să fie aplicată astfel încât să impună
concluzia potrivit căreia o anumită normă de drept din legea anterioară, referitor
la care s-ar putea reține că ar cădea sub incidența abrogării, în realitate nu
a fost abrogată, ci este încă în vigoare și se aplică cu prioritate.
Or, metodele de interpretare a
normelor de drept sunt instrumente de lucru lăsate la îndemâna interpretului,
în speță, a judecătorului cauzei, și ele nu se confundă nici cu textele de
drept pe care le interpretează și nici cu concluziile la care ajunge
interpretul.
Întrucât nu sunt norme de drept,
ci doar ajută la înțelegerea sau determinarea conținutului acestora, metodele
de interpretare nu pot intra în conflict cu normele constituționale.
Cu atât mai puțin, posibilele
concluzii ale interpretului unei norme de drept, rezultat al folosirii unor
anumite metode de interpretare, chiar dacă, în mod firesc, contribuie la
soluționarea unei cauze, nu pot constitui, de asemenea obiect al unei excepții
de neconstituționalitate.
Aceasta, întrucât nici metodele
de interpretarea ale unei norme de drept și nici posibilele concluzii ale
interpretului nu întrunesc condițiile impuse prin dispozițiile art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/2001, pentru a fi obiect al unei astfel de excepții, adică nu
sunt nici legi, nici ordonanțe și nici texte de drept.
Așa fiind, pentru considerentele
arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se
dovedește a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta SC P. SA membru O.M.V.G. București (în prezent O.M.V. P. SA)
împotriva încheierii de ședință din 22 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de
Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și
asigurări sociale, minori și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 7 mai 2010.