ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2497/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La termenul de judecată din 30 iunie 2009,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale a pus în discuția părții excepția invocată de

recurenta-pârâtă S.C. P. S.A., la aceeași dată, de neconstituționalitate a

prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53 din 20 (prin

raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și

art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită.

În motivarea

excepției de neconstituționalitate recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că

dispozițiile art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii contravin prevederilor

constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) și art. 79 alin.

(1) în măsura în care aceste dispoziții de lege se referă la abrogarea art. 72

din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât,

potrivit art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, abrogarea trebuie să fie

expresă, prin indicarea tuturor datelor de identificare a acestora și nu

implicită.

Totodată s-a arătat

că, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul

de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări mai multe

articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte

normative.

Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă este lege organică specială, iar

Legea nr. 53/2003 este lege organică și reprezintă dreptul comun. Pentru a

determina norma aplicabilă trebuie să se verifice principiile ierarhizării

normelor interne, principiile aplicării în timp a legilor, principiile tehnicii

legislative.

Prin încheierea de

ședință din data de 30 iunie 2009, s-a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 prin raportare la

prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin.

(1) din Constituția României revizuită.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta

decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de

arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei ori în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia.

Potrivit aceleiași

legi, alin. (3) nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind

neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din dispozițiile

legale menționate mai sus, rezultă că instanța are rolul de filtru și va

selecta acele excepții de neconstituționalitate care vizează dispoziții dintr-o

lege sau ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei și a

căror neconstituționalitate nu a fost constatată printr-o decizie anterioară a

Curții Constituționale.

În cauză, recurenta

pârâtă a pus în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum

și raportul dintre legea specială și dreptul comun cu privire la competența

teritorială în materia dreptului muncii, ori toate aspectele invocate țin de

interpretarea și aplicarea legii în timp, atribut ce revine instanței de judecată,

iar nu Curții Constituționale.

Împotriva menționatei

încheieri a formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâta S.C. P. S.A. -

membru OMV Grup.

În dezvoltarea

recursului s-a susținut că hotărârea Curții de Apel Constanta este nelegală,

cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind pe deplin admisibilă,

conform dispozițiilor art. 29 alin. (4) - (5) din Legea nr. 47/1992

republicată.

Soluționarea

excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care

Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) C. muncii

sunt identificate sau marcate cu liniuță actele normative abrogate expres,

total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte

dispoziții contrare ".

Această ultimă

liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca

reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru

teoreticieni o neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi, dar fondate

în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă

neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii

judecătorești sau exces de putere.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării

implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de

abrogare, Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de

tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte

normative.

Potrivit

dispozițiilor art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: „Prevederile cuprinse

într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de

nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială. Dacă

o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de

actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care

a emis prima actul.

În vederea abrogării,

dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și

apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de

identificare a acestora."

Prin dispozițiile

art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu

caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate

trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte

normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.

Față de situația

juridică dedusă judecății - modalitatea de soluționare a excepției

necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța - respectiv conținutul

prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul

că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având

astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.

În aceste

împrejurări, este evident că sunt îndeplinite toate condițiile de

admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992.

Examinând încheierea

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

În argumentarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima

liniuță C. muncii, recurentul-pârât susține că modul în care este concepută

norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu

respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii

legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în

vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin

existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare sau de tehnică

legislativă.

Astfel, norma conține

o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă

orice alte dispoziții contrare", care ar include și dispozițiile art. 72

din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente

la data apariției C. muncii - 2003.

Or, această

consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează

concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de

tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează

obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar

nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a

Decretului nr. 16/1976.

În jurisprudența

constantă a Curții Constituționale s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de

respingere, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau

o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către

instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în

timp sau o necorelare a actelor normative între ele.

De asemenea, Curtea

Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea

diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține

de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din

atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative

prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce

dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format

deja o jurisprudență a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de

excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art.

298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art.

1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția

României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of.

nr. 654 din 2 octombrie 2009).

În acord cu practica

anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru

instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de

către petent țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei

interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența

sa, ci a instanțelor de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context,

este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită

una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale,

aceea că excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de

control constituțional.

Chiar dacă atare

condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi

conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce

aparține însăși Curții Constituționale, astfel cum se desprinde din

jurisprudența sa.

Ca atare, în măsura

în care sesizarea vizează modul de interpretare și aplicare a legii într-o

situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, sesizarea este

inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de recurs în

cauză.

Drept urmare, nu este

întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. - membru OMV Grup împotriva

încheierii din 30 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 aprilie 2010.

Procesat

de GGC - NN