ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2497/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La termenul de judecată din 30 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a pus în discuția părții excepția invocată de recurenta-pârâtă S.C. P. S.A., la aceeași dată, de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53 din 20 (prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită.

În motivarea excepției de neconstituționalitate recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că dispozițiile art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) și art. 79 alin. (1) în măsura în care aceste dispoziții de lege se referă la abrogarea art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, întrucât, potrivit art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000, abrogarea trebuie să fie expresă, prin indicarea tuturor datelor de identificare a acestora și nu implicită. Totodată s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative.

Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă este lege organică specială, iar Legea nr. 53/2003 este lege organică și reprezintă dreptul comun. Pentru a determina norma aplicabilă trebuie să se verifice principiile ierarhizării normelor interne, principiile aplicării în timp a legilor, principiile tehnicii legislative. Prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2009, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României revizuită.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei ori în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Potrivit aceleiași legi, alin. (3) nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din dispozițiile legale menționate mai sus, rezultă că instanța are rolul de filtru și va selecta acele excepții de neconstituționalitate care vizează dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei și a căror neconstituționalitate nu a fost constatată printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În cauză, recurenta pârâtă a pus în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun cu privire la competența teritorială în materia dreptului muncii, ori toate aspectele invocate țin de interpretarea și aplicarea legii în timp, atribut ce revine instanței de judecată, iar nu Curții Constituționale.

Împotriva menționatei încheieri a formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâta S.C. P. S.A. - membru OMV Grup. În dezvoltarea recursului s-a susținut că hotărârea Curții de Apel Constanta este nelegală, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind pe deplin admisibilă, conform dispozițiilor art. 29 alin. (4) - (5) din Legea nr. 47/1992 republicată. Soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art. 298 alin. (2) C. muncii sunt identificate sau marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial.

Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contrare ". Această ultimă liniuță din art. 298 a constituit temei pentru interpretarea textului ca reprezentând o "abrogare implicită" ceea ce vădește pentru teoreticieni o neinformare legislativă și reluarea unor teze vechi, dar fondate în epoca emiterii lor pe un text legal, iar pentru judecători o gravă neglijență prin necunoașterea legii aplicabile și depășirea atributelor puterii judecătorești sau exces de putere. După intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.

Potrivit dispozițiilor art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială. Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul.

În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora." Prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora. Față de situația juridică dedusă judecății - modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța - respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.

În aceste împrejurări, este evident că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate cerute de Legea nr. 47/1992. Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. În argumentarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță C. muncii, recurentul-pârât susține că modul în care este concepută norma este de natură să încalce principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare și a efectelor abrogării, principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincția între o normă validă în vigoare prin existența ei în sistem și una abrogată și o normă nevalidă prin existența ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare sau de tehnică legislativă.

Astfel, norma conține o prevedere generică de tipul „pe data intrării în vigoare a codului se abrogă orice alte dispoziții contrare", care ar include și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, preexistente la data apariției C. muncii - 2003. Or, această consecință ar fi nelegală, deoarece sunt încălcate regulile care guvernează concursul dintre legea generală și legea specială, precum și regulile de tehnică legislativă regăsite în Legea nr. 24/2000 care stipulează obligativitatea de a determina expres actele normative care se abrogă, așadar nu mai permite abrogarea implicită, ce exista în reglementarea anterioară a Decretului nr. 16/1976.

În jurisprudența constantă a Curții Constituționale s-a conturat, în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, practica de respingere, ca inadmisibile, a excepțiilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconformitate cu actul fundamental a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele. De asemenea, Curtea Constituțională a precizat că, în ceea ce privește coroborarea sau corelarea diverselor acte juridice inferioare Constituției, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, iar coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată ține de competența instanței de judecată, ce dispune atribuția interpretării și aplicării legii.

Mai mult, s-a format deja o jurisprudență a Curții Constituționale chiar pe aspectul vizat de excepția invocată în cauză, respectiv neconstituționalitatea dispozițiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 raportat la prevederile art. 1 alin. (4) și (5), art. 73 alin. (3) lit. p) și art. 79 alin. (1) din Constituția României (de exemplu, Decizia nr. 1036 din 9 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 654 din 2 octombrie 2009). În acord cu practica anterioară în materie de admisibilitate a sesizării sale, și în acest cadru instanța de control constituțional a arătat că toate aspectele invocate de către petent țin de modul de aplicare a legii și de stabilirea unei interpretări unitare a actelor normative, prerogative ce nu intră în competența sa, ci a instanțelor de judecată, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

În acest context, este corectă aprecierea instanței de recurs în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, aceea că excepția invocată să se circumscrie limitelor competenței instanței de control constituțional. Chiar dacă atare condiție nu este prevăzută expres în art. 29 din Legea nr. 47/1992, ea poate fi conturată prin interpretarea per a contrario a acestei norme, interpretare ce aparține însăși Curții Constituționale, astfel cum se desprinde din jurisprudența sa. Ca atare, în măsura în care sesizarea vizează modul de interpretare și aplicare a legii într-o situație dată, la latitudinea exclusivă a instanței de judecată, sesizarea este inadmisibilă, astfel cum, în mod corect, a constatat instanța de recurs în cauză.

Drept urmare, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, făcând aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. P. S.A. - membru OMV Grup împotriva încheierii din 30 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2010. Procesat de GGC - NN