ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 215/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 156 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantele G.S., N.S. și V.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanți a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 150.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății. Pentru a adopta această soluție, prima instanță a avut în vedere că, prin sentința penală nr. 237 din 5 iulie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, tatăl acestora, C.N.

(cunoscut și sub numele N.N.) a fost condamnat la 4 ani temniță grea pentru săvârșirea crimei de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen., coroborat cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 856/1938, fiind arestat pe data de 23 aprilie 1950 și eliberat în 27 aprilie 1953. Judecătorul fondului s-a raportat la declarațiile testimoniale și a reținut că această condamnare a fost rezultatul măsurilor de îngrădire a drepturilor și libertăților cetățenești, pe care regimul comunist le instaura în România, în acea perioadă. În momentul arestării, tatăl acestora era unicul susținător al familiei, mama reclamantelor fiind obligată să se ocupe de creșterea fetelor, care erau foarte mici.

După anul 1990, tatălui reclamanților i-a fost acordată o indemnizație lunară, în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i conferită și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, după decesul intervenit la 07 septembrie 2002. S-a stabilit că, în speță, este vorba, în mod neechivoc, de o condamnare politică, efectele sentinței penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamantele fiind descendenți de gradul I ai condamnatului, fiind, așadar, îndeplinite și condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat că recunoașterea, prin lege, a posibilității de reparare a prejudiciului moral trebuie interpretată în sensul acordării, în favoarea reclamantelor, a dreptului de a primi despăgubiri în condițiile legii, instanța de fond apreciind că, în raport de toate aceste criterii, suma de 150.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, reprezintă o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța. Prin decizia civilă nr. 87/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a considerat că se impun a fi puse în discuție și consecințele declarării, pe parcursul procesului, a neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ale cărei considerente au fost expuse in extenso. În speță, intimatele reclamante au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, C.N., fiul lui C. și S., născut la 20 august 1918, în Bulgaria.

Considerentele deciziei au relevat faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că, în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri, ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri reparatorii. Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale, în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind, prin voința legiuitorului, care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă.

Pe de altă parte, faptul că tatăl intimatelor a putut beneficia, după anul 1990 și până la decesul survenit la 7 septembrie 1992, de despăgubiri, în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990, nu conferă descendenților calea solicitării unor sume, după deces, pe considerentul unei reparații parțiale și nesatisfăcătoare, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu. Nu au fost considerate ca lipsite de relevanță, în plan patrimonial, compensațiile conferite prin decretul menționat, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua, pe cât posibil, atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.

În fine, nu a fost ignorată nici împrejurarea că, prin decizia nr. 267 din 05 februarie 2009, i-a fost recunoscută autorului intimatelor, C.N., și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabilește în ce condiții poate fi valorificat, în prezent, dreptul astfel recunoscut. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele G.S., N.S. și V.M., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate si menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de Tribunalul Constanta, cu consecința obligării Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța la plata despăgubirilor morale în cuantum de 150.000 euro.

În dezvoltarea criticilor, recurentele reclamante au arătat, în esență, următoarele: Recursul declarat privește respingerea, ca nefondată, a acțiunii, în condițiile în care Legea 221/2009, art. 5 alin. (1) statua dreptul lor la daune morale, în calitate de descendenți de gradul I. Astfel, cuantumul daunelor morale ce trebuiau acordate de instanța de apel, prin prisma noilor dispoziții ale Legii nr. 221/2009, trebuia apreciat prin raportare la temeiul legal existent la data inițierii cererii de chemare în judecată, care îi îndreptățea să solicite despăgubiri morale. In cauză, daunele morale pot fi considerate consecințe de natură nepatrimonială, cauzate persoanei, prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.

Cuantificarea daunelor morale realizată la fond este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a acordat despăgubiri morale, în cauze similare, cuprinse între 3.000 - 12.000 euro, pentru fiecare solicitant, raportat la perioada de condamnare. Or, în speță, este vorba de o condamnare de 4 ani, din care s-au executat 3 ani si 4 zile, iar solicitanții sunt in număr de trei, ceea ce justifică acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat de 150.000 euro.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Problema de drept esențială care se pune în speța supusă analizei și care face superfluă analiza naturii prejudiciului moral și posibilitatea cuantificării acestuia, astfel cum sunt invocate aceste aspecte în conținutul motivelor de recurs, este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, de către recurente, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularilor, cărora trebuie să li se verifice calitatea de persoane îndreptățite și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale ale instanței.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, si contrar opiniei recurentelor reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranța legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamante, norma juridică pe care acestea se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat dreptul lor de creanță. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantelor si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În acest cadru normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele reclamante G.S., N.S. și V.M. împotriva deciziei nr. 87/ C din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.S., N.S. și V.M. împotriva deciziei nr. 87/ C din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.