ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 215/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 215/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 156 din 11 februarie

2010 a Tribunalului Constanța, s-a admis acțiunea civilă formulată de

reclamantele G.S., N.S. și V.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, pârâtul fiind obligat

la plata către reclamanți a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnarea politică a tatălui lor, în sumă de 150.000 euro, în echivalent

în lei la data efectuării plății.

Pentru a adopta

această soluție, prima instanță a avut în vedere că, prin sentința penală nr. 237

din 5 iulie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Constanța, tatăl acestora, C.N.

(cunoscut și sub numele N.N.) a fost condamnat la 4 ani temniță grea pentru

săvârșirea crimei de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209 pct.

3 C. pen., coroborat cu dispozițiile Decretului-Lege nr. 856/1938, fiind

arestat pe data de 23 aprilie 1950 și eliberat în 27 aprilie 1953.

Judecătorul fondului

s-a raportat la declarațiile testimoniale și a reținut că această condamnare a

fost rezultatul măsurilor de îngrădire a drepturilor și libertăților

cetățenești, pe care regimul comunist le instaura în România, în acea perioadă.

În momentul arestării, tatăl acestora era unicul susținător al familiei, mama

reclamantelor fiind obligată să se ocupe de creșterea fetelor, care erau foarte

mici.

După anul 1990,

tatălui reclamanților i-a fost acordată o indemnizație lunară, în temeiul

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i conferită și calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă, după decesul intervenit la 07 septembrie 2002.

S-a stabilit că, în

speță, este vorba, în mod neechivoc, de o condamnare politică, efectele

sentinței penale fiind înlăturate de drept conform legii, reclamantele fiind

descendenți de gradul I ai condamnatului, fiind, așadar, îndeplinite și condițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind persoanele ce pot

solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat că

recunoașterea, prin lege, a posibilității de reparare a prejudiciului moral

trebuie interpretată în sensul acordării, în favoarea reclamantelor, a

dreptului de a primi despăgubiri în condițiile legii, instanța de fond

apreciind că, în raport de toate aceste criterii, suma de 150.000 euro, în

echivalent în lei la data plății efective, reprezintă o reparație

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța.

Prin decizia civilă nr.

87/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța, și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul

că a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a considerat că se impun a fi puse în discuție și

consecințele declarării, pe parcursul procesului, a neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. nr. 1358 din 21

octombrie 2010, ale cărei considerente au fost expuse in extenso.

În speță, intimatele

reclamante au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a

condamnării politice a tatălui lor, C.N., fiul lui C. și S., născut la 20

august 1918, în Bulgaria.

Considerentele

deciziei au relevat faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din

perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune

morale pentru suferințele tatălui lor, pentru că, în acord cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională,

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilității

moștenitorilor de gradul I și II de a beneficia de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului

comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității,

întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel

de despăgubiri, ca și cei supuși măsurilor represive.

În concret, Curtea

Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri

reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor,

dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic,

compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii

supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul

supus condamnării și descendenții lor până la gradul II, Parlamentului

revenindu-i rolul de a stabili cui și în ce condiții se pot acorda măsuri

reparatorii.

Acordarea daunelor

morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor

nepatrimoniale, în perioada regimului comunist, actele normative edictate

stabilind, prin voința legiuitorului, care anume categorii de persoane pot fi

privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite

la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă.

Pe de altă parte,

faptul că tatăl intimatelor a putut beneficia, după anul 1990 și până la

decesul survenit la 7 septembrie 1992, de despăgubiri, în condițiile Decretului-lege

nr. 118/1990, nu conferă descendenților calea solicitării unor sume, după

deces, pe considerentul unei reparații parțiale și nesatisfăcătoare, pentru că

nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale, după

trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume

propriu.

Nu au fost

considerate ca lipsite de relevanță, în plan patrimonial, compensațiile

conferite prin decretul menționat, câtă vreme ele conturează interesul statului

de a diminua, pe cât posibil, atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii

condamnării politice.

În fine, nu a fost

ignorată nici împrejurarea că, prin decizia nr. 267 din 05 februarie 2009, i-a

fost recunoscută autorului intimatelor, C.N., și calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel

care stabilește în ce condiții poate fi valorificat, în prezent, dreptul astfel

recunoscut.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele G.S., N.S. și V.M.,

solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate si menținerea,

ca temeinică și legală, a sentinței pronunțate de Tribunalul Constanta, cu

consecința obligării Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța la plata

despăgubirilor morale în cuantum de 150.000 euro.

În dezvoltarea

criticilor, recurentele reclamante au arătat, în esență, următoarele:

Recursul declarat

privește respingerea, ca nefondată, a acțiunii, în condițiile în care Legea

221/2009, art. 5 alin. (1) statua dreptul lor la daune morale, în calitate de

descendenți de gradul I.

Astfel, cuantumul

daunelor morale ce trebuiau acordate de instanța de apel, prin prisma noilor

dispoziții ale Legii nr. 221/2009, trebuia apreciat prin raportare la temeiul

legal existent la data inițierii cererii de chemare în judecată, care îi

îndreptățea să solicite despăgubiri morale.

In cauză, daunele

morale pot fi considerate consecințe de natură nepatrimonială, cauzate

persoanei, prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse

personalității, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror

reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale.

Cuantificarea

daunelor morale realizată la fond este în concordanță cu practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, care a acordat despăgubiri morale, în cauze

similare, cuprinse între 3.000 - 12.000 euro, pentru fiecare solicitant,

raportat la perioada de condamnare. Or, în speță, este vorba de o condamnare de

4 ani, din care s-au executat 3 ani si 4 zile, iar solicitanții sunt in număr

de trei, ceea ce justifică acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat de

150.000 euro.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Problema de drept

esențială care se pune în speța supusă analizei și care face superfluă analiza

naturii prejudiciului moral și posibilitatea cuantificării acestuia, astfel cum

sunt invocate aceste aspecte în conținutul motivelor de recurs, este dacă

textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, de către recurente, că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza

unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății,

raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis

stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care

acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor

asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularilor, cărora trebuie să li se verifice calitatea de persoane

îndreptățite și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

ale instanței.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială și

succesorii acestora).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat anterior, si contrar opiniei recurentelor reclamante,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un

bun sau cel puțin de o speranța legitimă, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamante, norma juridică pe care acestea se întemeiau nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le

fi confirmat dreptul lor de creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantelor si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

În acest cadru

normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele reclamante G.S., N.S.

și V.M. împotriva deciziei nr. 87/ C din 14 februarie 2011, pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie,

precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele G.S., N.S. și V.M. împotriva

deciziei nr. 87/ C din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și

pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 ianuarie 2012.