ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 271 din 14 aprilie 2010, Tribunalul Arad a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantele C.E. și C.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. în ziua plății și suma de 4.100 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantelor, defunctul B.N., pentru opiniile sale, a fost condamnat politic (administrativ) prin sentința nr. 66 din 7 martie 1953 a Tribunalului Militar teritorial Timișoara, la 10 ani muncă silnică și confiscarea averii pentru delictul prevăzut de art. 6 alin. (2) combinat cu art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, reținându-se că a găzduit și alimentat fugarii urmăriți pentru activitate contrarevoluționară și nu s-a încadrat politicește, iar ca efect al condamnării suferite de tatăl lor, repercusiunile s-au manifestat și asupra familiei sale, inclusiv asupra reclamantelor.

S-a mai reținut că autorul reclamantelor nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990 deoarece a decedat la 11 august 1979, anterior apariției decretului, iar mama reclamantelor, B.S., a beneficiat de măsuri reparatorii, fiindu-i acordată o indemnizație lunară, conform Hotărârii Comisiei nr. 1110 de la data de 16 aprilie 1991 și până la data decesului 19 februarie 2006, dar reclamantele nu au beneficiat de măsuri reparatorii. Astfel, în raport de dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 998 și urm. C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 504 C. proc. pen., prima instanță a reținut că acțiunea reclamantelor este întemeiată în parte, apreciind că suma de 150.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat acestora ca urmare a condamnării politice a tatălui lor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă identitate între B.N., născut la 16 martie 1912 (așa cum reiese din sentința civilă 66/1953 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara) și B.N., născut la 23 februarie 1912, așa cum apare în certificatul de deces, buletinul reclamantelor și în certificatul de căsătorie, motiv pentru care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a acestora. Pârâtul a mai arătat că instanța a omis să pună în vedere reclamantelor să depună sentința de condamnare cu mențiunea „caracterului politic”, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 și nu a ținut cont de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, acordarea sumei de 150.000 euro echivalând cu o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia civilă nr. 241/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, instanța de apel a reținut că, din interpretarea coroborată a înscrisurilor existente la dosarul cauzei (f.14, 34, 43, 51, 60, 107-112 dosar fond), rezultă în mod neechivoc că numitul B.N., născut la data de 23 februarie 1912 în loc. Nermis, jud. Arad și decedat la 11 august 1979, cu ultimul domiciliu în sat Săliște, nr. 218, com. Cărand, jud. Arad, este una și aceeași persoană cu B.N., astfel încât, această excepție a fost găsită neîntemeiată.

Referitor la fondul litigiului, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor. S-a apreciat că această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflate în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.E. și C.I., arătând că prin soluția pronunțată instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și interzicerii discriminării astfel cum sunt consacrate de normele interne constituționale și de cele comunitare, respectiv, art. 16, alin. (1) și (2) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție și jurisprudența în materie a instanței de contencios european.

Reclamantele au mai arătat că instanța de apel a încălcat și principiul neretroactivității legii, în virtutea căruia legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Astfel, hotărârea de primă instanță a fost pronunțată la data de 14 aprilie 2010, deci, anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate, astfel încât, această decizie nu poate fi aplicabilă în speță decât cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, s-a statuat că, atunci când nu exista reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale existente instanțele judecătorești au obligația de a acorda prioritate normelor comunitare, însă instanța de apel nu a făcut aplicarea acestora pentru a soluționa pretențiile reclamantelor, așa cum prevăd, de altfel și dispozițiile constituționale. Prin soluționarea cauzei din perspectiva efectelor deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale se creează un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situații similare și care au obținut soluții diferite, se încalcă liberul acces la justiție și, implicit, dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO.

Respingerea acțiunii cu motivarea că nu există temei de drept echivalează cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., încălcându-se astfel și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Reclamantele au mai arătat că, pe parcursul judecării apelului, au completat temeiul juridic al acțiunii, fără ca prin aceasta să procedeze la o modificare a cererii de chemare în judecată, aspect care însă nu a fost avut în vedere de către instanța de apel, care putea soluționa cauza din perspectiva prevederilor legale invocate în cererea precizatoare.

În mod greșit instanța de apel, soluționând cauza exclusiv din perspectiva efectelor deciziei de neconstituționalitate, nu a mai procedat la o analiză pe fond a aspectelor deduse judecății referitoare la suferințele îndurate de autorul reclamantelor ca urmare a măsurii abuzive la care a fost supus și la cuantumul daunelor morale care nu îndeplinesc exigențele unei satisfacții echitabile, reclamantele făcând, în acest sens, ample trimiteri la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Recursul formulat este nefondat. Recurentele critică decizia recurată în primul rând pentru încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și a neretroactivității legii civile. Aceste critici urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Astfel, discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurentele se raportează la alte persoane a căror situație intra în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010; or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și, dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale (înscris ca atare și în dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție), constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare; în plus, nici premisa plasării într-o situație identică sau similară nu se verifică, momentele diferite ale unor asemenea soluții fiind o circumstanță esențială în determinarea cadrului legal aplicabil.

Principiul neretroactivității de asemenea nu a fost nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul său conceptual semnificațiile enunțate de recurente, câtă vreme în pricina acestora nu fusese pronunțată o soluție definitivă la momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la data soluționării apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii, ceea ce nu poate fi primit.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au vizat atât inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la 21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului reclamantelor. În acest context, susținerile recurentelor - reclamante relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. În cauză, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele. În același timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituțională - era în vigoare.

Acest aspect a fost tranșat prin Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 . Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora. În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod corect, instanța de apel a dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantelor.

De asemenea, în mod corect, instanța de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., criticile recurentelor din acest punct de vedere fiind nefondate. În condițiile în care reclamantele au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor lor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, o atare soluție este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I –a C. proc.

civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantelor în sensul examinării cererii lor pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect. Excepțiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele C.E. și C.I. împotriva deciziei nr. 241/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.