ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 128/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 271 din 14 aprilie 2010, Tribunalul

Arad a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis, în parte,

acțiunea civilă formulată de reclamantele C.E. și C.I. împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să

plătească reclamantelor suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R.

în ziua plății și suma de 4.100 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că tatăl reclamantelor, defunctul B.N., pentru opiniile sale, a fost

condamnat politic (administrativ) prin sentința nr. 66 din 7 martie 1953 a

Tribunalului Militar teritorial Timișoara, la 10 ani muncă silnică și confiscarea

averii pentru delictul prevăzut de art. 6 alin. (2) combinat cu art. 1 lit. c)

din Decretul nr. 199/1950, reținându-se că a găzduit și alimentat fugarii

urmăriți pentru activitate contrarevoluționară și nu s-a încadrat politicește,

iar ca efect al condamnării suferite de tatăl lor, repercusiunile s-au

manifestat și asupra familiei sale, inclusiv asupra reclamantelor.

S-a mai reținut că autorul

reclamantelor nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr.

118/1990 deoarece a decedat la 11 august 1979, anterior apariției decretului,

iar mama reclamantelor, B.S., a beneficiat de măsuri reparatorii, fiindu-i

acordată o indemnizație lunară, conform Hotărârii Comisiei nr. 1110 de la data

de 16 aprilie 1991 și până la data decesului 19 februarie 2006, dar

reclamantele nu au beneficiat de măsuri reparatorii.

Astfel, în raport de dispozițiile art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 998 și urm. C. civ., art. 52 alin. (3)

din Constituție și art. 504 C. proc. pen., prima instanță a reținut că acțiunea

reclamantelor este întemeiată în parte, apreciind că suma de 150.000 euro

reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat acestora ca

urmare a condamnării politice a tatălui lor.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând

că, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă identitate între B.N.,

născut la 16 martie 1912 (așa cum reiese din sentința civilă 66/1953 a

Tribunalului Militar Teritorial Timișoara) și B.N., născut la 23 februarie 1912,

așa cum apare în certificatul de deces, buletinul reclamantelor și în certificatul

de căsătorie, motiv pentru care a invocat excepția lipsei calității procesuale

active a acestora.

Pârâtul a mai arătat că instanța a

omis să pună în vedere reclamantelor să depună sentința de condamnare cu

mențiunea „caracterului politic”, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 și nu a

ținut cont de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

acordarea sumei de 150.000 euro echivalând cu o îmbogățire fără justă cauză.

Prin decizia civilă nr. 241/ A din

15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active, a admis apelul pârâtului, a schimbat

sentința atacată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale active, instanța de apel a reținut că, din interpretarea coroborată

a înscrisurilor existente la dosarul cauzei (f.14, 34, 43, 51, 60, 107-112

dosar fond), rezultă în mod neechivoc că numitul B.N., născut la data de 23

februarie 1912 în loc. Nermis, jud. Arad și decedat la 11 august 1979, cu ultimul

domiciliu în sat Săliște, nr. 218, com. Cărand, jud. Arad, este una și aceeași

persoană cu B.N., astfel încât, această excepție a fost găsită neîntemeiată.

Referitor la fondul litigiului, instanța

de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic

care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor.

S-a apreciat că această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflate în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât

mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea

unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum

și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se

poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând

neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul

acelei excepții.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele C.E. și C.I., arătând că prin soluția pronunțată

instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și

interzicerii discriminării astfel cum sunt consacrate de normele interne

constituționale și de cele comunitare, respectiv, art. 16, alin. (1) și (2) din

Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție și jurisprudența în materie a instanței de contencios european.

Reclamantele au mai arătat că

instanța de apel a încălcat și principiul neretroactivității legii, în virtutea

căruia legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care s-a

pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Astfel, hotărârea de primă instanță

a fost pronunțată la data de 14 aprilie 2010, deci, anterior pronunțării

deciziei de neconstituționalitate, astfel încât, această decizie nu poate fi

aplicabilă în speță decât cu încălcarea principiului neretroactivității legii.

Prin decizia Curții Constituționale nr.

186 din 18 noiembrie 1999, s-a statuat că, atunci când nu exista reglementare

legală, sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale

existente instanțele judecătorești au obligația de a acorda prioritate normelor

comunitare, însă instanța de apel nu a făcut aplicarea acestora pentru a

soluționa pretențiile reclamantelor, așa cum prevăd, de altfel și dispozițiile

constituționale.

Prin soluționarea cauzei din perspectiva

efectelor deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale se creează un tratament

juridic discriminatoriu între persoane aflate în situații similare și care au

obținut soluții diferite, se încalcă liberul acces la justiție și, implicit,

dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO.

Respingerea acțiunii cu motivarea că

nu există temei de drept echivalează cu o denegare de dreptate în sensul art. 3

C. civ., încălcându-se astfel și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă.

Reclamantele au mai arătat că, pe

parcursul judecării apelului, au completat temeiul juridic al acțiunii, fără ca

prin aceasta să procedeze la o modificare a cererii de chemare în judecată,

aspect care însă nu a fost avut în vedere de către instanța de apel, care putea

soluționa cauza din perspectiva prevederilor legale invocate în cererea

precizatoare.

În mod greșit instanța de apel, soluționând

cauza exclusiv din perspectiva efectelor deciziei de neconstituționalitate, nu

a mai procedat la o analiză pe fond a aspectelor deduse judecății referitoare

la suferințele îndurate de autorul reclamantelor ca urmare a măsurii abuzive la

care a fost supus și la cuantumul daunelor morale care nu îndeplinesc exigențele

unei satisfacții echitabile, reclamantele făcând, în acest sens, ample

trimiteri la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Recursul formulat este nefondat.

Recurentele critică decizia recurată

în primul rând pentru încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața

legii și a neretroactivității legii civile.

Aceste critici urmează a fi

înlăturate ca nefondate.

Astfel, discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații

identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei critici

recurentele se raportează la alte persoane a căror situație intra în domeniul

de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010; or, adoptarea acestei decizii de

instanța de contencios constituțional și, dat fiind caracterul general

obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale (înscris ca atare și în

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție), constituie justificarea

obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare; în plus, nici

premisa plasării într-o situație identică sau similară nu se verifică,

momentele diferite ale unor asemenea soluții fiind o circumstanță esențială în

determinarea cadrului legal aplicabil.

Principiul neretroactivității de

asemenea nu a fost nesocotit de instanța de apel, acesta neavând în conținutul

său conceptual semnificațiile enunțate de recurente, câtă vreme în pricina

acestora nu fusese pronunțată o soluție definitivă la momentul pronunțării

Deciziei Curții Constituționale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare

în continuare dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia

1358/2010 a Curții Constituționale și reținerea acestui temei juridic și la

data soluționării apelului, ar fi avut semnificația ultraactivității legii,

ceea ce nu poate fi primit.

Argumentele pentru care instanța de

apel a respins cererea de chemare în judecată, admițând apelul pârâtului, au

vizat atât inexistența temeiului juridic invocat de reclamanți în susținerea

cererii în despăgubiri, față de deciziile Curții Constituționale pronunțate la

21 octombrie 2010, cât și inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează

repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului

reclamantelor.

În acest context, susținerile recurentelor

- reclamante relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu

au suport și urmează a fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a

dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot

reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în

sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile

Convenției.

În cauză, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a constatat

că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a fi

înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior descris

nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.

În același timp, nu este exclusă

posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data la care

norma internă - ulterior constatată a fi neconstituțională - era în vigoare.

Acest aspect a

fost tranșat prin

Decizia

nr. 12/19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, într-un recurs în interesul legii, care își produce efectele în

prezentul recurs,

în

virtutea dispozițiilor

art.

329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011

.

Prin decizia în interesul legii, s-a

statuat că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Această dispoziție a fost adoptată

în analiza efectelor celor două decizii ale instanței de contencios

constituțional asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de

desfășurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de

jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora.

În raport de decizia în interesul

legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, se constată că, în mod

corect, instanța de apel a

dat eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. din 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă,

respingând cererea în despăgubiri a reclamantelor.

De asemenea, în mod corect, instanța

de apel, constatând încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C.

civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.,

criticile recurentelor din acest punct de vedere fiind nefondate.

În condițiile în care reclamantele

au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 -

examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor lor din

perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în

timpul procesului.

Or, o atare soluție este contrară

dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I –a C. proc. civ., potrivit cărora „În

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”.

Norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantelor în sensul

examinării cererii lor pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamantă și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

Excepțiile de la regula prevăzută în

art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a și în alin.

(2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu și cauza

acesteia.

Fiind de strictă interpretare și

aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se și la

temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în

conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea

efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor,

astfel cum s-a întâmplat în cauză.

În aceste condiții, Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru

care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantele C.E. și C.I. împotriva deciziei nr. 241/ A din 15

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2012.