ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1657/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin sentința civilă

nr. 20/ F din 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Bistrița-Năsăud s-a respins ca

nefondată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamantul B.A.C.

S-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Primăria municipiului Bistrița

și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva

acestei pârâte, pentru lipsa calității procesuale pasive.

S-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A.V.A.S.

S-a admis, în parte,

acțiunea civilă completată, formulată de reclamanții P.E., P.V., T.E.M. și

B.A.C. împotriva pârâtului Municipiul Bistrița prin Primar și, în consecință,

s-a anulat art. 4 din Dispoziția din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul

municipiului Bistrița, s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite la

restituire a reclamanților și cu privire la imobilul construcție (în prezent

demolat) situat în municipiul Bistrița, la fosta adresă din str. Traian Banciu,

imobilul construcție prevăzut în Decretul de expropriere, și s-a stabilit

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Au fost respinse ca

nefondate celelalte pretenții ale reclamanților împotriva pârâtului Municipiul

Bistrița.

S-a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtei A.V.A.S.

București.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că Primăria municipiului Bistrița nu are

calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece în temeiul art. 77 din Legea nr.

215/2001, aceasta este doar o structură funcțională.

În schimb, A.V.A.S. a

fost învestită cu soluționarea notificării formulate de reclamanți, astfel că

are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că prin Dispoziția din 28 septembrie 2007 emisă de

Primarul municipiului Bistrița, s-a stabilit calitatea de persoane îndreptățite

la restituire pentru reclamanții P.E., P.V., T.E.M. și B.A.C., cu privire la

terenul în suprafață de 2298/2633 m.p. și asupra construcțiilor menționate în

certificatul de moștenitor și în Decretul de expropriere, și s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în titluri de

despăgubire acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul care nu poate fi restituit în natură și în lipsa unor bunuri care să

poată fi atribuite în compensare.

Prin aceeași

dispoziție, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului

construcție care nu mai există și cererea de restituire a construcției

menționate în Decretul de expropriere, cu privire la care notificarea a fost

înaintată spre soluționare la A.V.A.S. București.

Asupra imobilului

înscris în C.F., în suprafață de 2633 m.p., s-a intabulat în anul 1912 dreptul

de proprietate în favoarea numiților P.J. și B.F. Ulterior, asupra cotei de 1 parte

aparținând lui P.I., în anul 1927 s-a intabulat dreptul de proprietate în părți

egale în favoarea copiilor acestuia: P.I., P.P. și P.A.

Potrivit

certificatului de moștenitor, după P.I. decedat în anul 1926, P.F. decedată în

anul 1957 și P.A. decedat în anul 1965, masa succesorală rămasă se compune din

imobilul înscris în C.F. Bistrița, curte și grădină în suprafață de 2633 m.p.

și casă nelocalizată în C.F., iar în urma partajului succesoral notarial,

proprietar tabular a devenit P.P. asupra cotei de 1 părți, iar pentru P.A.,

moștenitorii acestuia asupra cotei de 1 părți, respectiv P.M., soție

supraviețuitoare, P.A., T.M.V., B.E.F. și P.I., în calitate de fii.

P.P. a decedat în

anul 1974, fără urmași.

Prin Decretul nr.

307/1988, s-a expropriat suprafața de 1316 m.p. și construcții în suprafață de

262 m.p. de la P.I., situate în Bistrița, iar de la P.M. terenul în suprafață

de 1317 m.p. și construcții în suprafață de 256 m.p. situate în Bistrița, str.

Traian Banciu.

Din concluziile

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, a rezultat că imobilul

înscris în C.F. Bistrița, cu suprafața tabulară de 2632 m.p., are suprafața

determinată reală de 2593 m.p., categoria de folosință fiind teren intravilan.

Așa fiind, tribunalul

a admis în parte acțiunea reclamanților, potrivit dispozitivului sentinței

pronunțate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții P.E., P.V., T.E.M. și B.A.C.

Prin decizia nr. 337/

A din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, s-a respins ca nefondat apelul

declarat.

Examinând apelul prin

prisma motivelor invocate, curtea a reținut următoarele:

Prin notificarea din

14 februarie 2002 adresată Primăriei municipiului Bistrița, reclamanții T.M.V.,

P.E., P.V. și B.A.C. au solicitat, în principal, restituirea în natură a

imobilelor înscrise în C.F. Bistrița, de natură două case de locuit și teren în

suprafață de 2633 m.p. situate în Bistrița, str. Traian Banciu, în prezent str.

Vivu, iar în cazul în care nu este posibil, acordarea de despăgubiri.

Prin Dispoziția din

28 septembrie 2007 a Primarului municipiului Bistrița, s-a propus acordarea de

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 2298/2633 m.p. înscris în C.F.

Bistrița; s-a respins cererea de restituire a celui de-al doilea imobil

construcție menționat în Decretul nr. 307/1988, situat în Bistrița, str. T.

Banciu, nefiind dovedit dreptul de proprietate; s-a înaintat notificarea

împreună cu toate actele anexate, spre competentă soluționare către A.V.A.S. București,

în calitate de unitate deținătoare a cotei de 335/2633 mp, înscrisă în C.F.

Bistrița, transcrise în C.F. Bistrița.

Reclamanților li s-a

recunoscut calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri, pentru ambele

imobile situate în Bistrița, solicitate prin notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Cu privire la cota de

335/2633 m.p. deținută de A.V.A.S., notificarea reclamanților a fost trimisă de

Primarul municipiului Bistrița spre soluționare la A.V.A.S. București, în

calitate de unitate deținătoare. După primirea notificării, aceasta urmează să

o soluționeze într-un termen de 60 de zile conform art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent s-a făcut, întrucât din concluziile raportului de

expertiză întocmit de expertul C.Ș., a rezultat că nu există suprafețe libere

de teren care să poată fi restituit în natură (cu excepția unor porțiuni de 14

m.p. și respectiv 57 m.p. care nu pot fi exploatate economic), deoarece fac

parte din domeniul public al municipiului Bistrița, având destinația de spații

verzi aferente blocurilor din str. Vivu, rampă de acces, alei de acces și

parcări auto.

În apel, la cererea

reclamanților-apelanți s-a încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de

expertiză întocmit la prima instanță de expertul C.Ș., având ca obiective:

identificarea terenului înscris în C.F. Bistrița, în suprafață de 432 m.p.,

evaluarea lui și analizarea dacă poate fi acordat reclamanților în compensare.

Din concluziile

suplimentului de expertiză, a rezultat că terenul în suprafață de 432 m.p.

situat în municipiul Bistrița, este ocupat de câteva garaje auto tip carcasă

din beton, poate fi atribuit reclamanților în compensare, dar nu poate fi

evaluat, întrucât expertul nu este abilitat să facă evaluări de terenuri.

Prin obiecțiunile și

notele de ședință depuse la dosar, intimatul Municipiul Bistrița prin Primar a

arătat că terenul solicitat de reclamanți în compensare „are destinația de

parcări și spațiu verde, domeniu public potrivit H.G.R. nr. 905/2002, fiind

situat într-o zonă neconstruibilă, ce nu poate fi restituit în natură”.

Cheltuielile de

judecată nu le-au fost acordate reclamanților fiindcă nu le-au solicitat, așa

cum susțin în mod neîntemeiat apelanții. Pe de altă parte, acțiunea a fost admisă

doar în parte, iar cheltuielile au fost ocazionate cu efectuarea expertizei

tehnice judiciare, ale cărei obiective nu au stat la baza admiterii în parte a

acțiunii, motiv pentru care nu se justifică recuperarea lor, pârâtul nefiind în

culpă procesuală.

Având în vedere că

apelul a fost respins ca nefondat, s-a respins și cererea apelanților de

obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Prin cererea

înregistrată la data de 30 decembrie 2010 apelantul reclamant B.A.C. a

solicitat lămurirea dispozitivului deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie și înlăturarea dispozițiilor potrivnice, precum și

completarea deciziei prin pronunțare asupra tuturor capetelor de cerere.

Prin decizia civilă

nr. 101/ A din 16 februarie 2011, pronunțată de aceeași instanță, s-a respins,

ca neîntemeiată, cererea formulată de apelantul reclamant B.A.C., instanța

constatând că față de soluția pronunțată, aceea de respingere a apelului ca

nefondat, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 281

1

și 281

2

C. proc. civ.

Împotriva deciziei

337/ A din 24 noiembrie 2010 au declarat recurs, în termen legal, reclamanții

P.E., P.V., T.E.M. și B.A.C., iar împotriva deciziei nr. 101/ A din 16

februarie 2011 a declarat recurs, în termen, reclamantul B.A.C.

nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie reclamanții au formulat critici

de netemeinicie și nelegalitate, susținând că instanța de apel a pronunțat

hotărârea cu neobservarea normelor de drept aplicabile, în contra probelor

administrate, pe baza unor motive străine de natura pricinii și cu aplicarea

greșită a legii.

În acest sens, se

arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, lăsând

necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, întemeindu-și soluția pe

argumente subiective, lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii.

O altă critică

vizează faptul că, atât instanța de fond, cât și cea de apel, nu au respectat

prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului, transformând un drept real, dreptul de proprietate, într-un

„drept iluzoriu de jucător la bursă”.

Se susține, de

asemenea, că în mod repetat aceleași instanțe au încălcat art. 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces

echitabil. Noțiunea de proces echitabil presupune egalitatea mijloacelor în

ceea ce privește părțile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să-și

expună cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod

semnificativ față de partea adversă.

În acest sens, se

arată că recurenții reclamanți au fost dezavantajați semnificativ de faptul că

nu s-a solicitat pârâților să-și probeze pretențiile și apărările în

conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., fiind acceptate ca probe o

serie de acte normative, pe când, pentru orice afirmație, reclamanților li s-au

cerut documente costisitoare, respectiv expertize judiciare, traduceri și

legalizări de acte, extrase de carte funciară, etc. Totodată, deși expertul a

menționat în suplimentul de expertiză că proprietar tabular al terenului de 432

m.p. din str. Zorilor este Statul Român, instanța de apel a pus în vedere

reclamanților să-i pună la dispoziție o copie de pe C.F. Bistrița în care este

înscris terenul respectiv.

De asemenea, instanța

de apel s-a substituit expertului, făcând afirmații subiective referitoare la

conținutul expertizei tehnice, relevând concluzii neconforme cu conținutul

expertizei. Instanța a fost subiectivă și a transpus eronat din expertiză în

decizie aspectele reținute de către expert cu privire la situația terenurilor

de 14 m.p. și 57 m.p., propuse spre restituire în natură și cele propuse spre

atribuire în compensare.

Totodată, instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere și a aspectului relevat de

către expert în ceea ce privește posibilitatea acordării în compensare a

suprafețelor de teren de 484 m.p. și 8 m.p. din str. Vivu.

Întrucât instanța de

apel a încuviințat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit

la prima instanță de expertul C.Ș., având ca obiective identificarea terenului

înscris în C.F. Bistrița, în suprafață de 432 m.p., evaluarea lui și analizarea

dacă poate fi acordat reclamanților în compensare, se consideră că nu poate fi

reținut în culpa reclamanților faptul că terenul nu a fost evaluat.

Totodată, deoarece

terenul expropriat din str. Vivu și cel propus în compensare din str. Zorilor

se află în aceiași zonă de impozitare, la o distanță de doar 263 metri unul

față de celălalt, având aproximativ aceeași valoare, raportat la metru pătrat

de teren, având în vedere și faptul că nici terenul expropriat nu a fost

evaluat, instanța ar fi putut atribui în compensare suprafața de 432 m.p.

scăzând-o din totalul terenului expropriat.

O altă critică

vizează disjungerea notificării, cu toate că legislația în vigoare nu

stipulează nici o derogare de la aplicarea prevederile cap. II punctul 22.1

lit. b) din H.G. nr. 250/2007 care statuează că, „în cazul în care notificarea

s-a făcut în bloc pentru mai multe imobile din aceeași localitate, urmează a se

considera că notificarea s-a făcut pentru fiecare imobil, disjungându-se

fiecare caz.

În ceea ce privește

acțiunea împotriva A.V.A.S., întrucât reclamanții au adresat notificare

persoanei deținătoare, în accepțiunea juridică a acestei noțiuni, și cum

persoana notificată nu a răspuns solicitării persoanelor îndreptățite, în

termenul de 60 de zile prevăzut de lege, în mod greșit instanța de fond și cea

de apel au respins capătul de cerere, întrucât conduita culpabilă a persoanei

notificate care nu s-a conformat legii, nu poate să afecteze interesele

legitime ale persoanelor solicitante.

Instanța nu a arătat

nici motivele pentru care nu s-a dispus rectificarea cotei de teren de 335/2633

m.p. deținută de către A.V.A.S. în conformitate cu extrasele de carte funciară

și cu concluziile raportului de expertiză din care rezultă că doar o cotă de

92/2633 m.p. trebuie soluționată de către A.V.A.S.

Referitor la

cheltuielile de judecată în fond, solicitarea reclamanților se regăsește la

fila 116 din dosar, în cererea de completare a acțiunii depusă pentru termenul

din 27 martie 2008. Aceste cheltuieli sunt justificate, deoarece raportul de

expertiză a demonstrat că pârâta Municipiul Bistrița deține bunuri care pot fi

acordate în compensare, cât și faptul că s-a atribuit A.V.A.S. o cotă eronată

de 335/2633 m.p.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată din apel, acestea sunt justificate deoarece raportul

de expertiză a demonstrat că pârâta Municipiul Bistrița deține bunuri care pot

fi acordate în compensare.

formulate împotriva deciziei nr. 101/ A din 16 februarie 2011, vizează faptul

că greșit a fost respinsă cererea de completare a deciziei pronunțate în cauză,

deoarece instanța de apel a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere

principal, formulat în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ.

Examinând recursurile

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate,

urmând să le respingă, pentru considerentele ce succed:

privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010,

Înalta Curte constată că primele critici formulate se circumscriu cazului de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră

nemotivarea hotărârii judecătorești.

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenții reclamanți, instanța de

judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii pronunțate, motivele de

fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care

au fost înlăturate cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor reținute

nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi

modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicție

între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în

sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că

este întemeiată; lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a

copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speță, instanța de

apel a analizat elementele specifice raportului juridic întemeiat pe Legea nr.

10/2001, care constituie temeiul juridic al acțiunii reclamanților, în limitele

cererii de apel, astfel încât argumentele decisive pentru soluționarea cauzei

își găsesc reflectare în hotărârea pronunțată.

Varianta lipsei

motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror

considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu al

rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță.

În susținerea

aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții reclamanți au invocat și că,

instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, „lăsând necercetate

criticile ce au făcut obiectul apelului, întemeindu-și soluția pe argumente

subiective, astfel lăsând nesoluționat fondul pricinii.”

În condițiile în care

s-a reținut motivarea hotărârii, iar recurenții reclamanți nu indică despre ce

critici anume este vorba pentru a putea cenzura considerentele deciziei atacate

sub acest aspect, Înalta Curte constată neîntemeiată o asemenea susținere.

În consecință,

motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând

nemotivarea soluției pronunțată de instanța de apel, a fost găsit nefondat,

fiind respins ca atare.

Referitor la

criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenței dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recurenții reclamanți

susțin că instanțele anterioare nu au respectat prevederile art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului,

transformând un drept real, dreptul de proprietate, într-un „drept iluzoriu de

jucător la bursă” și că, de asemenea, au încălcat art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește

încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, Înalta

Curte constată că această normă consacră noțiunea de „bun” pentru dreptul de

proprietate recunoscut, care în speța de față, nu a fost contestat

reclamanților de niciuna dintre părți, prin urmare, aceștia beneficiază de

garanția oferită de norma convențională.

În ceea ce privește

încălcarea art. 6 din Convenția Europeană, Înalta Curte constată că susținerile

recurenților vizează una din garanțiile procesului echitabil și anume,

principiul egalității armelor, care presupune ca în limita marjei de apreciere

de care se bucură, instanțele să trateze părțile unui proces în condiții egale.

Problema relevată

prin prisma acestui principiu, anume aceea că reclamanții ar fi fost dezavantajați

semnificativ de faptul că instanțele anterioare nu au solicitat pârâților să-și

probeze pretențiile și apărările în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., fiind acceptate ca probe o serie de acte normative, în raport cu faptul

că pentru orice afirmație, reclamanților li s-au cerut documente costisitoare,

nu poate fi primită, întrucât procesul civil este, în regulă generală, un

proces al intereselor private; în cauză ambele părți au avut posibilitatea de a

propune și administra probatorii, ceea ce s-a și întâmplat. Prin urmare, nu a

fost încălcat nici rolul activ al judecătorului, nici art. 6 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În continuare,

criticând modul în care instanța de apel a interpretat conținutul expertizei de

specialitate, reținând concluzii neconforme cu acesta, recurenții reclamanți

cer, practic, reanalizarea situației de fapt în temeiul probatoriului deja

administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse

de art. 304 C. proc. civ. și care nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

Constatând că din

conținutul expertizei, astfel cum a fost suplimentată în apel, coroborat cu

înscrisurile administrate, nu rezultă o altă situație de fapt decât cea stabilită

de primele două instanțe, instanța de recurs apreciază, cu atât mai mult,

neîntemeiată, critica formulată în acest sens.

Astfel, referitor la

situația terenurilor de 14 m.p. și, respectiv 57 m.p., corect s-a statuat că

fac parte din domeniul public al Municipiului Bistrița, având destinația de

spații verzi aferente blocurilor din str. Vivu, rampă de acces, alei de acces

și parcări auto.

Referitor la terenul

solicitat a fi atribuit în compensare, în suprafață de 432 m.p. situat în

municipiul Bistrița, s-a statuat că este ocupat de câteva garaje auto tip

carcasă din beton, având destinația de parcări și spațiu verde stradal, făcând

parte din domeniul public al municipiului Bistrița, potrivit H.G.R. nr.

905/2002, „fiind situat într-o zonă neconstruibilă, ce nu poate fi restituit în

natură”.

Având în vedere

situația de fapt și de drept a acestor terenuri, instanța de recurs constată

că, s-a dat raportului dedus judecății eficiența juridică impusă de legea

specială în această materie.

În ceea ce privește prioritatea

și oportunitatea măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți recurenții

reclamanți în accepțiunea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reține că potrivit

pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, măsura reparatorie referitoare la compensarea

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin.

(2) și alin. (3) din lege, permite entității obligate la restituire să ofere

persoanei îndreptățite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau

servicii disponibile, pe care le deține și care sunt acceptate de persoana

îndreptățită.

În acest sens,

entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire poate propune

persoanei îndreptățite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri:

terenuri, construcții aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în

circuitul civil, care sunt disponibile și deținute de aceasta, deoarece,

identificarea unor astfel de bunuri și aprecierea asupra caracterului lor

disponibil sunt în competența entității învestite cu soluționarea notificării.

În speță, raportat la

situația juridică a imobilului teren, imposibil de restituit în natură,

instanțele anterioare au statuat corect asupra modalității de reparație,

constând în acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul expropriat, terenul

solicitat a fi acordat în compensare nefiind disponibil, în sensul legii.

Referitor la critica

privind disjungerea notificării către A.V.A.S., Înalta Curte constată că, în

ceea ce privește cota de 335/2633 m.p. deținută de A.V.A.S. București, în mod

corect notificarea reclamanților a fost trimisă de Primarul municipiului

Bistrița spre soluționare acestei instituții, în calitate de unitate

deținătoare.

În speță, s-a

înaintat notificarea împreună cu toate actele anexate, spre competentă

soluționare către A.V.A.S. București, în calitate de unitate deținătoare a

cotei de 335/2633 mp, astfel cum a fost înscrisă în C.F. Bistrița, deoarece,

prin persoană juridică deținătoare sau entitate învestită cu soluționarea

notificării se înțelege acea persoană care are puterea și competența de a

angaja patrimonial, persoana juridică, indiferent dacă este regie autonomă,

societate comercială sau instituție publică.

O ultimă critică

formulată de recurenții reclamanți vizează greșita soluționare a cererii de

cheltuieli de judecată, context în care, Înalta Curte reține că instanța de

apel a respins critica vizând acest motiv de apel, apreciind că, acțiunea

reclamanților a fost admisă doar în parte, iar cheltuielile au fost ocazionate

cu efectuarea expertizei tehnice judiciare, ale cărei obiective nu au stat la

baza admiterii în parte a acțiunii, motiv pentru care nu se justifică

recuperarea lor, pârâtul nefiind în culpă procesuală.

Se constată ca fiind

corectă această apreciere, în condițiile în care admiterea singurului capăt de

cerere de către prima instanță, nu a avut la bază raportul de expertiză

efectuat în cauză, și care a ocazionat plata onorariului de expertiză solicitat

în cadrul acestor cheltuieli.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de judecată este competentă să stabilească cheltuielile de

judecată în raport de cererile care le-au ocazionat. Cum cererea admisă nu a

avut la bază cheltuielile cu onorariul de expertiză solicitat, acestea nu vor

fi suportate de pârât, care sub acest aspect nu este în culpă procesuală.

De asemenea, având în

vedere că apelul a fost respins ca nefondat, corect s-a respins cererea

apelanților reclamanți de obligare a intimatului pârât la plata cheltuielilor

de judecată efectuate în apel.

privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 101/ A din 16 februarie 2011,

Înalta Curte constată că în mod judicios au fost interpretate și aplicate

dispozițiile art. 281

1

și art. 281

2

C. proc. civ., față

de soluția respingerii apelului, ca nefondat.

Pentru toate aceste

considerente, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.E., P.V., T.E.M. și B.A.C.

împotriva deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.C. împotriva deciziei nr. 101/ A

din 16 februarie 2011 pronunțată de aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 martie 2012.