ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7430/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7430/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, deliberând,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2002 din 16 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a

civilă,

a respins, ca neîntemeiată,

excepția de litispendență cu cauza care face obiectul Dosarului nr. 8373/302/2007

a aceleiași instanțe, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului

M.M.Ș., ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București cu privire la capătul cererii de chemare în judecată privind

revendicarea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului formulat de reclamantul M.M.Ș., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București reprezentat de Primarul General și D.Ș., S.A. și Ș.I., B.L.D. și G.V.A.,

B.V., W.T. și P.S.D., a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată

de reclamantul M.M.Ș., în contradictoriu cu pârâții D.Ș., S.A., Ș.I., B.L.D., G.V.A.,

B.V., W.T. și P.S.D., a respins capătul cererii de chemare în judecată privind revendicarea

formulat împotriva Municipiului București ca introdus împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată

de pârâții G.V.A. și B.L.D. în contradictoriu cu reclamantul M.M.Ș. și ca rămasă

fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții D.Ș. și W.T. în

contradictoriu cu Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, precum

și cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut, în ceea ce privește

excepția de litispendență cu privire la revendicarea apartamentului din imobilul

în litigiu, că aceasta este neîntemeiată, deoarece în prezenta cauză, prin încheierea

de la 6 decembrie 2006 s-a dispus anularea cererii în revendicare formulată în contradictoriu

cu W.H. vizând apartamentul.

Excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantului a fost apreciată

de către tribunal neîntemeiată, deoarece din înscrisurile de la dosar a rezultat

că acesta este moștenitorul defuncteiM.M.L. (conform certificatului de calitate

de moștenitor din 2002).

Tribunalul a respins și cererea reconvențională

privind nulitatea certificatului

de moștenitor din 2002, reținând, totodată, că este neîntemeiat și motivul de nulitate

reprezentat de faptul că autorii reclamantului nu erau cetățeni români și nici nu

erau născuți în România, decedând totodată în afara României, deoarece potrivit

art. 66 Legea nr. 105/1992, în ce privește bunurile imobile, moștenirea este supusă

legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat, fără a avea importanță

naționalitatea defunctului, locul nașterii sale sau ultimul domiciliu. în cauză,

legea aplicabilă moștenirii cu privire la imobil este cea română, care reglementează

inclusiv competența notarului public în acest sens.

În

ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Municipiului

București cu privire la capătul de cerere vizând revendicarea, tribunalul a constatat

că excepția este întemeiată, deoarece la data formulării revendicării, Municipiul

București nu mai era posesorul bunului revendicat.

Astfel, s-a reținut că M.M.L. a fost proprietarul

imobilului din București, identitatea dintre cele două imobile fiind stabilită în

cauză prin raportul de expertiză și dispoziția din 11 decembrie 2002 emisă de Primarul

General al Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001. Aceasta a dobândit

imobilul în anul 1939, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19

aprilie 1939 de secția notariat a Tribunalului Ilfov.

Imobilul a fost naționalizat de la

M.M.L. în anul 1950, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, o parte din apartamentele situate în imobilul din

București, au fost înstrăinate către pârâții din prezenta cauză, după cum urmează:

apartament nemaifacând obiectul cauzei de față, întrucât prin încheierea de la 6

decembrie 2006, tribunalul a stabilit că, întrucât V.P. era decedată la data introducerii

acțiunii aceasta nu are capacitate procesuală de folosință, astfel că nici ea și

nici moștenitorii săi nu sunt părți în cauză); 3. S.A. - apartamentul prin contractul

de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996; 4. B.L.D. și G.V.A. - apartamentul,

prin contractul de vânzare cumpărare din 11 aprilie 1997; 5. W.H. - apartamentul,

prin contractul de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997. (de asemenea, nici revendicarea

acestui apartament nu mai face obiectul prezentului litigiu, întrucât prin încheierea

de la 6 decembrie 2006, tribunalul a stabilit că, întrucât W.H. era decedat la data

introducerii acțiunii acesta nu are capacitate procesuală de folosință); 6. B.V.

- apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 30 septembrie 1998; 7.

Ș.A. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie 1996;

1997.

S-a reținut că imobilul în litigiu intră

sub incidența dispozițiilor Legii nr, 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 și

2 lit. a) din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în baza Decretului

nr. 92/1950.

Față de acest regim juridic al imobilului,

tribunalul a constatat că primul capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece în prezența

stabilirii exprese, prin art. 2 lit. a) Legea nr. 10/2001, a caracterului abuziv

al preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu se mai poate proceda la analiza

neconstituționalității acestui act normativ prin raportare la dispozițiile Constituției

din 1948.

Pentru imobilul în litigiu, reclamantul

a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a formulat cerere de

restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau vreo acțiune în revendicare de drept

comun înaintea cererii de fată.

S-a constatat că, prin dispoziția din

11 decembrie 2002 a Primarului municipiului București, emisă în baza Legii nr. 10/2001,

reclamantului i-a fost restituit, în parte, în natură, imobilul din București, respectiv

construcție tip S+P+3E, corp A și corp B și anexe, mai puțin apartamentele vândute

în temeiul Legii nr. 112/1995, printre care și cele dobândite de pârâții din cauza

de față, pentru care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

La data de 28 septembrie 2006 reclamantul

a formulat prezenta acțiune prin care revendică imobilul în litigiu de la terții

foști chiriași care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995, solicitând

compararea titlurilor părților și acordarea preferinței titlului reclamantului deoarece

este mai vechi, iar pârâții au dobândit de la un non dominus.

Tribunalul a apreciat că, în prezentul

litigiu este necesar să se facă distincția între contractele încheiate înainte de

data de 4 februarie 1997, data intrării în vigoare a H.G. nr. 1171997, și cele încheiate

după această dată, analiza comparării titlurilor opuse de părți realizându-se diferențiat,

în funcție de legea în vigoare la data încheierii fiecărui contract.

Astfel, în privința contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate anterior datei de 4 februarie 1997 (respectiv, cele deținute de D.Ș.,

S.A., Ș.A.), instanța a constatat că, la data perfectării acestor acte juridice,

preluarea în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 era calificată expres

de lege ca fiind o preluare cu titlu.

Drept urmare, instanța a reținut că titlurile

de proprietate ale pârâților D.Ș., S.A. și Ș.I. sunt valabile, deoarece la data

încheierii lor, părțile au respectat condițiile de validitate prevăzute de dispozițiile

Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 20/1996, în forma în vigoare la acea dată.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un

regim juridic special față de dreptul comun al acțiunii în revendicare cu privire

la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat dacă acesta a fost

vândut în condițiile Legii nr. 112/1995.

Astfel, dacă imobilul preluat de stat a

fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, restituirea acestuia

în natură nu mai este posibilă, nu doar în cadrul procedurii administrative reglementate

de Legea nr. 10/2001, ci și în cadrul unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorului

în baza Legii nr. 112/1995, deoarece este evident că prin legea specială de reparație

s-a realizat opțiunea cu privire la condițiile restituirii unor imobile preluate

de stat în perioada comunistă.

În

privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior

datei de 4 februarie 1997, respectiv cele deținute de pârâții B.L.D. și G.V.A.,

B.V., W.T. și P.S.D., tribunalul a constatat că, raportând aceste contracte de vânzare

cumpărare la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 20/1996 astfel cum

a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, ele sunt valabile deoarece la data încheierii

lor s-au respectat dispozițiile acestor acte normative.

Astfel, la data perfectării contractelor,

preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 era calificată în mod

expres de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu care permitea înstrăinarea în temeiul

Legii nr. 112/1995, așa încât pârâții nu aveau de ce să îndoiască de titlul statului.

În

plus, aceste titluri sunt și preferabile celui exhibat de

reclamant deoarece potrivit art. 20 alin. (2) (fostul art. 18 alin. (2)) Legea

nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația

de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de

piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și contractele

de vânzare cumpărare încheiate cu un non dominus, concluzia preferabilității titlului

acestora se impune deoarece, conform legii speciale (art. 45 alin. (2) Legea

nr. 10/2001) s-a optat, din rațiuni de securitate a circuitului civil, pentru protejarea

cumpărătorului de bună credință al unui asemenea imobil, instituindu-se o derogare

de la dreptul comun al cauzelor de nulitate în privința imobilelor înstrăinate de

un non dominus.

Prin urmare, și pentru aceste considerente,

acțiunea în revendicare a fost apreciată de instanță neîntemeiată, întrucât legea

specială dă preferință cumpărătorului de bună credință permițând acestuia să păstreze

bunul dobândit în aceste condiții.

Mai mult, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua

credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, aspectul ar

fi fost oricum, lipsit de relevanță juridică în speță deoarece, această nulitatea

ar fi trebuit invocată cel mai târziu până la 14 august 2002 (conform art. 45

alin. (5) Legea nr. 10/2001).

În

fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiate

a acțiunii în revendicare nu aduce atingere dreptului reclamantului la respectarea

bunurilor, drept garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Deși prin vânzarea imobilului în litigiu

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respingerea acțiunii în revendicare

îndreptate împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 se ajunge ca reclamantul

să nu mai poată intra în stăpânirea materială a imobilului vândut, această situație

nu este un argument suficient pentru a se admite acțiunea în revendicare și a-i

obliga pe pârâți la restituire întrucât ar însemna că, pentru atenuarea vechilor

prejudicii create de stat fostului proprietar, să se creeze noi neajunsuri disproporționate

cu scopul urmărit, pentru cumpărătorul care a dobândit imobilul cu respectarea condițiilor

Legii nr. 112/1995. Or, în speță, pârâții, persoane private care au dobândit bunurile

litigioase în mod valabil din perspectiva legislației interne, ar fi puși în situația

de a suporta povara responsabilității starului care a confiscat odinioară bunul

în litigiu (Raicu împotriva României). O asemenea răspundere a cumpărătorului în

baza Legii nr. 112/1995 ar fi disproporționată cu scopul urmărit (protejarea intereselor

foștilor proprietar) deoarece nu un particular care și-a dobândit bunul cu respectarea

legii trebuie să suporte povara responsabilității statului care a confiscat aceste

bunuri în perioada comunistă.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul,

criticând-o ca nelegală și

solicitând schimbarea în tot a soluției, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 819 din 23

noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat, în privința

primului motiv de apel care a vizat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

în litigiu, că acesta constituie doar o chestiune incidentală ce reprezintă doar

situația premisă care urmează a fi avută în vedere în soluționarea capătului de

acțiune având ca obiect revendicarea.

Fiind sesizată de apelantul - reclamant

cu o acțiune având ca obiect revendicarea unor apartamente trecute în patrimoniul

statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente

în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea

imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar

dacă în acțiune reclamantul a indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480-481

C. civ..

Asupra acțiunilor în revendicare a imobilelor

preluate de stat fără titlu legal, instanțele se pot pronunța, potrivit dispozițiilor

art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este

o lege specială de reparație și că în art. 2 alin. (1) lit. a) se reține în mod

expres că Decretul nr. 92/1950 a reprezentat o preluare abuzivă de către stat a

proprietății private, Curtea a apreciat că în mod legal instanța de fond nu a reținut

nevalabilitatea titlului statului.

S-a reținut totodată, că între Legea

nr. 10/2001, ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării

imobiliare, există în mod evident un concurs de legi, soluționat corect de tribunal

în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia

generalibus derogant", potrivit căruia în situația în care legea generală și

cea specială vin în concurs, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare

dreptul comun.

Concluzia în acest sens a fost raportată

și la considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu privire la admisibilitatea

acțiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidența

Legii nr. 10/2001 că, „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului" și că, „atunci

când există conflict între legea internă și cea internațională, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun

în sensul Convenției".

În

acest sens, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât

contractele de vânzare - cumpărare ale pârâților, încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 Legea nr. 10/2001, republicată,

aceștia au „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și sunt îndreptățiți la păstrarea apartamentelor

în litigiu.

Cu privire la apelantul-reclamant, instanța

a constatat că acesta nu a formulat până la data introducerii prezentei cereri de

chemare în judecată (28 septembrie 2006) altă acțiune în constatarea nevalabilității

titlului statului sau în revendicare, astfel încât nu beneficiază de un „bun"

în sensul Convenției, în accepțiunea dată acestuia în cauza Atanasiu și alții, pronunțată

la 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin decizia „pilot" menționată,

Curtea, precizând practic înțelesul noțiunii de „bun" reținută anterior în

jurisprudenta sa, inclusiv în cea invocată de apelant, a subliniat că pentru existența

unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului

sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această

hotărâre să fie definitivă și executorie, în sensul de a menționa în cuprinsul său

și obligația restituirii bunului imobil către reclamant.

În

prezenta cauză, reclamantul-apelant nu se poate prevala de

un bun actual în sensul Convenției, acesta nefacând nicio dovadă că a acționat în

justiție anterior datei introducerii prezentei acțiuni și că deține o hotărâre judecătorească

irevocabilă, prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv

să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu.

În

plus, instanța de apel a constatat că reclamantul a înțeles

să aleagă procedura specială de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând

statul prin Municipiul București să-i restituie în natură imobilul și că prin dispoziția

din 11 decembrie 2002 a primarului i s-a restituit în natură imobilul naționalizat,

mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâților-intimați, apartamente

pentru care apelantului i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Această

dispoziție nu a fost contestată de reclamant, devenind titlu executoriu.

Or, potrivit deciziei nr. 33/2008 menționată

anterior, s-a statuat că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa

una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

CEDO (cauza Brumărescu contra României)".

În

prezenta cauză, reclamantul nu numai că a ales calea procedurii

speciale, dar prin emiterea dispoziției din 2002 a și obținut satisfacție față de

pretențiile sale, având deja un titlu executoriu împotriva statului.

Au fost găsite nefondate și motivele de

apel referitoare la buna-credință întrucât buna-credință a chiriașului cumpărător

a fost reglementată de Legea nr. 10/2001, nu numai ca o excepție de la nulitatea

actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995, dar

și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să tină seama

într-o astfel de acțiune.

În

speță, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

între Primăria municipiului București și pârâții-intimați nu exista nicio cerere

formulată de apelant care să pună în discuție valabilitatea titlului statului, așa

încât pasivitatea reclamantului, care nu a formulat nici cerere în baza Legii

nr. 112/1995 și care nu a contestat în niciun mod titlul statului asupra apartamentelor

în litigiu până la formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a permis pârâților

să-și exercite cu bună-credință drepturile conferite lor prin Legea nr. 112/1995,

respectiv cumpărarea apartamentelor în litigiu.

Fată de toate aceste considerente, Curtea

a constatat că instanța de fond a comparat corect titlurile părților în cadrul acțiunii

în revendicare cu care a fost învestită și în mod legal a dat preferabilitate titlurilor

pârâților-intimați.

Decizia a fost atacată cu recurs de către

reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța a analizat greșit acțiunea în

revendicare prin prisma normelor europene privind protecția dreptului de proprietate,

reținând incorect condițiile impuse prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

în ceea ce privește aplicabilitatea dreptului comun și a noțiunii de „bun actual".

Astfel, s-a statuat că existența Legii

nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea recurgerii la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acțiune, să se poată

prevala, la rândul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În

acest sens, instanța trebuia să procedeze la analiza a trei

condiții, respectiv: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului;

dacă legea internă intră în conflict cu Convenția europeană; dacă se aduce atingere

securității circuitului civil.

- Referitor la existența unui bun în patrimoniul

reclamantului, instanța trebuia să observe că acesta se poate prevala de un interes

patrimonial, care intră în noțiunea de bun.

Aceasta, întrucât reclamantul, în calitate

de moștenitor al unei persoane deposedate abuziv de imobil, și-a păstrat calitatea

de proprietar avută la momentul preluării bunului.

Imobilul, a cărui restituire a solicitat-o,

a aparținut autorilor reclamantului, fiind preluat în mod abuziv, fără plata vreunei

despăgubiri, încălcându-se reglementări interne și internaționale cu privire la

protecția dreptului de proprietate.

- De asemenea, există neconcordanță între

legea specială internă și Convenția europeană, fapt statuat în numeroase decizii

ale Curții Europene, în care s-a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă

de a reacționa, în timp util și cu coerență, în ce privește chestiunea de interes

general pe care o reprezintă restituirea unor imobile intrate în posesia sa în mod

nelegitim.

Nu poate fi reținut argumentul potrivit

căruia nu trebuie să i se restituie reclamantului imobilul în natură, întrucât poate

opta pentru despăgubiri, având în vedere că dreptul de despăgubire este un drept

de creanță, distinct de dreptul de proprietate.

În ce privește principiul neafectării securității

circuitului civil, trebuie observat că în speță, indiferent de soluția adoptată,

securitatea raporturilor juridice va fi oricum afectată, întrucât respingerea acțiunii

periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art. 2 alin.

(2) Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, iar admiterea acțiunii

„afectează efectele certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului

de transfer, precum și ale antecontractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte".

În ce privește apărarea pârâților în sensul

prevalentei dreptului lor, în calitate de subdobânditori de bună-credință, aceasta

trebuie înlăturată, întrucât „dacă puteau avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor

autorului, acest dubiu exclude buna-credință".

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând criticile formulate, Înalta

Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

- Contrar susținerii recurentului-reclamant,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material

incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de o parte, fiind vorba de un imobil

preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi

soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act

normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă în cadrul acțiunii

în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede

o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamantul se poate prevala de

un „bun" care să-i facă admisibil demersul.

Or, sub acest din urmă aspect, instanțele

fondului au reținut corect că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate

actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acesta nu

deține „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi

recunoscut calitatea de proprietar și care,

prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu

împotriva României).

Anterior învestirii instanței cu acțiunea

în revendicare, reclamantul nu a promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea

titlului statului sau să fi contestat, înăuntrul termenului de prescripție specială,

contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților (validate astfel, consolidate, prin

împlinirea termenului prevăzut de art. 45 Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia se

putea cere anularea).

Susținerea recurentului, potrivit căreia

existența bunului în patrimoniul său ar trebui înțeleasă ca „interes patrimonial",

care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, este neîntemeiată.

Conform jurisprudenței Curții Europene,

pentru ca interesul patrimonial să poată fi considerat valoare patrimonială și,

astfel, să fie susceptibil de protecția normei convenționale, este necesar să aibă

o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, să fie confirmat de o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor de judecată (Hotărârea-pilot Atanasiu, Poenaru contra

României).

Cu privire la situația din speță, nu există,

însă, o asemenea bază suficientă în dreptul intern, care să transforme interesul

patrimonial al reclamantului într-un bun.

Dimpotrivă, adoptându-se o lege care prevede

urmarea unei anume proceduri pentru a obține retrocedarea bunurilor de natura celui

pretins de reclamant a-i fi restituit, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, reclamantul trebuia să ceară protecția dreptului său, demers pe care,

de altfel, l-a și inițiat.

Astfel, pe temeiul actului normativ menționat,

reclamantul a obținut dispoziția primarului de restituire în natură a părții din

imobil (cea care nu a făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995), pentru

restul imobilului, neretrocedabil în natură, propunându-se măsuri reparatorii în

echivalent.

Această dispoziție a primarului nu a fost

atacată în instanță, așa încât, în aplicarea principiului „electa una via",

reclamantul și-a epuizat practic opțiunea de valorificare a drepturilor sale cu

privire la imobilul în litigiu în procedura legii speciale.

În

același timp, o jurisprudență constantă, „bine stabilită",

a instanțelor nu înseamnă, în această materie, confirmarea dreptului la restituire

în natură a imobilelor înstrăinate, în condițiile în care valabilitatea înstrăinărilor

nu mai poate fi pusă în discuție.

Dimpotrivă, solicitând, conform legii speciale,

restituirea bunurilor pentru partea neretrocedată, întrucât a fost înstrăinată (iar

dispoziția emisă de primar sub acest aspect nu a fost atacată), reclamantul nu putea

obține decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 18 lit. c) Legea

nr. 10/2001.

Aceasta este și jurisprudența constantă

a instanțelor, care de aceea nu se poate constitui într-o bază suficientă internă,

în sensul pretins de reclamant, aptă să transforme „interesul patrimonial"

al acestuia la recuperarea bunului într-o valoare patrimonială, susceptibilă de

protecție, conform art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dimpotrivă, speranța legitimă de care se

putea prevala reclamantul, în cadrul normativ dat de Legea nr. 10/2001, era aceea

de a obține măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 18 alin. (1) lit. c)

Legea nr. 10/2001.

Ca atare, în absența unei hotărâri anterioare,

care să-i fi confirmat dreptul și să fi obligat la restituirea în natură a imobilului,

precum și în absența unei jurisprudențe care, chiar în lipsa unui asemenea titlu,

să fie favorabilă obținerii unei satisfacții de genul celei pretinse de reclamant,

acesta nu beneficiază de un bun susceptibil de valorificare prin intermediul acțiunii

în revendicare.

- Pretinsa neconcordanță dintre legea internă

și Convenție, relevată de către recurent, ar fi făcut în mod necesar obiect al analizei

în situația în care reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun în sensul normelor

și jurisprudenței instanței de contencios european, ceea ce ar fi înlăturat de la

aplicabilitate norma internă.

Altfel spus, reclamantul n-ar mai fi fost

obligat să urmeze procedura specială pentru a obține retrocedarea imobilului, dacă

ar fi deținut deja un titlu (în acest sens, în decizia în interesul legii, menționată

anterior, statuându-se că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul

art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se acorde accesul la justiție".)

Or, în speță, pentru considerentele arătate

anterior, reclamantul nu se poate prevala de un astfel de bun care să-i deschidă

calea acțiunii în revendicare, într-un demers care să-i și justifice pretențiile

promovate.

Dimpotrivă, așa cum s-a menționat, reclamantul

a obținut valorificarea drepturilor sale în procedura legii speciale, finalizată

prin actul unității deținătoare (dispoziția primarului municipiului București

din 11 decembrie 2012) neatacată în instanță.

Astfel cum corect a reținut instanța de

apel, cei care se pot prevala de un bun, paralizând o dată în plus demersul reclamanților,

sunt pârâții, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate conform Legii

nr. 112/1995, nu au fost atacate înăuntrul termenului special de prescripție, validându-se

prin necontestare.

Susținerea că dreptul de despăgubiri, ca

drept de creanță recunoscut reclamantului, este distinct de dreptul real de proprietate

pretins prin intermediul acțiunii în revendicare, este reală, dar aceasta este modalitatea

de reparație asigurată de legiuitor în condițiile și termenii menționați în legea

specială, iar, de principiu, drepturile sunt recunoscute și trebuie exercitate în

limitele prevăzute de lege.

- în ce privește invocarea principiului

neafectării securității circuitului civil, se constată că recurentul-reclamant aduce

argumente care nu sunt de natură să sprijine în vreun fel critica sub aspectul menționat.

Astfel, este nereală susținerea potrivit

căreia „respingerea acțiunii ar periclita dreptul de proprietate" al reclamanților,

recunoscut acestora prin dispozițiile art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, întrucât,

așa cum s-a arătat anterior, acesta nu este titularul unui drept de proprietate

actual, posibil de valorificat prin intermediul acțiunii în revendicare.

Referindu-se la aplicarea aceluiași principiu

în favoarea pârâților, recurentul folosește argumente străine pricinii, atunci când

arată că admiterea acțiunii în revendicare ar afecta „efectele certificatului de

atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului de transfer și ale antecontractului

de vânzare-cumpărare", în condițiile în care , în speță, nu există astfel de

acte juridice, ale căror efecte să fie atinse prin soluția adoptată (intimații-pârâți

fiind dobânditori ai apartamentelor din imobilul în litigiu conform Legii nr. 112/1995).

Față de toate considerentele expuse anterior,

se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

În

baza art. 274 C. proc. civ., recurentul urmează să fie obligat

la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat (diminuate, conform

alin. (3) al aceluiași articol, față de soluționarea recursului la primul termen

de judecată și de gradul de complexitate al problemelor de drept, a căror dezlegare

jurisdicțională s-a pus deja în mod frecvent în practica instanțelor).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul M.M.Ș. împotriva deciziei nr. 819A din 23 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurent la plata a câte 1.000

RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații D.Ș., S.A., Ș.I., P.S.D.,

cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5

decembrie 2012.