ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7430/2012

D.Ș. - apartamentul, prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1996;

V.P. - apartamentul, prin contractul din 28 noiembrie 1996 (revendicarea acestui apartament nemaifacând obiectul cauzei de față, întrucât prin încheierea de la 6 decembrie 2006, tribunalul a stabilit că, întrucât V.P. era decedată la data introducerii acțiunii aceasta nu are capacitate procesuală de folosință, astfel că nici ea și nici moștenitorii săi nu sunt părți în cauză);

S.A. - apartamentul prin contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996;

B.L.D. și G.V.A. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 11 aprilie 1997;

W.H. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997. (de asemenea, nici revendicarea acestui apartament nu mai face obiectul prezentului litigiu, întrucât prin încheierea de la 6 decembrie 2006, tribunalul a stabilit că, întrucât W.H. era decedat la data introducerii acțiunii acesta nu are capacitate procesuală de folosință);

B.V. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 30 septembrie 1998;

Ș.A. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 14 noiembrie 1996;

W.T. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 3 martie 1997;

P.S.D. - apartamentul, prin contractul de vânzare cumpărare din 17 februarie 1997. S-a reținut că imobilul în litigiu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr, 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 și 2 lit. a) din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950. Față de acest regim juridic al imobilului, tribunalul a constatat că primul capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece în prezența stabilirii exprese, prin art. 2 lit. a) Legea nr. 10/2001, a caracterului abuziv al preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu se mai poate proceda la analiza neconstituționalității acestui act normativ prin raportare la dispozițiile Constituției din 1948. Pentru imobilul în litigiu, reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau vreo acțiune în revendicare de drept comun înaintea cererii de fată. S-a constatat că, prin dispoziția din 11 decembrie 2002 a Primarului municipiului București, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamantului i-a fost restituit, în parte, în natură, imobilul din București, respectiv construcție tip S+P+3E, corp A și corp B și anexe, mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre care și cele dobândite de pârâții din cauza de față, pentru care s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. La data de 28 septembrie 2006 reclamantul a formulat prezenta acțiune prin care revendică imobilul în litigiu de la terții foști chiriași care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995, solicitând compararea titlurilor părților și acordarea preferinței titlului reclamantului deoarece este mai vechi, iar pârâții au dobândit de la un non dominus. Tribunalul a apreciat că, în prezentul litigiu este necesar să se facă distincția între contractele încheiate înainte de data de 4 februarie 1997, data intrării în vigoare a H.G. nr. 1171997, și cele încheiate după această dată, analiza comparării titlurilor opuse de părți realizându-se diferențiat, în funcție de legea în vigoare la data încheierii fiecărui contract. Astfel, în privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior datei de 4 februarie 1997 (respectiv, cele deținute de D.Ș., S.A., Ș.A.), instanța a constatat că, la data perfectării acestor acte juridice, preluarea în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 era calificată expres de lege ca fiind o preluare cu titlu. Drept urmare, instanța a reținut că titlurile de proprietate ale pârâților D.Ș., S.A. și Ș.I. sunt valabile, deoarece la data încheierii lor, părțile au respectat condițiile de validitate prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 20/1996, în forma în vigoare la acea dată. Prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit un regim juridic special față de dreptul comun al acțiunii în revendicare cu privire la posibilitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat dacă acesta a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995. Astfel, dacă imobilul preluat de stat a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, restituirea acestuia în natură nu mai este posibilă, nu doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, ci și în cadrul unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, deoarece este evident că prin legea specială de reparație s-a realizat opțiunea cu privire la condițiile restituirii unor imobile preluate de stat în perioada comunistă. În privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate ulterior datei de 4 februarie 1997, respectiv cele deținute de pârâții B.L.D. și G.V.A., B.V., W.T. și P.S.D., tribunalul a constatat că, raportând aceste contracte de vânzare cumpărare la dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 20/1996 astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, ele sunt valabile deoarece la data încheierii lor s-au respectat dispozițiile acestor acte normative. Astfel, la data perfectării contractelor, preluarea de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 era calificată în mod expres de legiuitor ca fiind o preluare cu titlu care permitea înstrăinarea în temeiul Legii nr. 112/1995, așa încât pârâții nu aveau de ce să îndoiască de titlul statului. În plus, aceste titluri sunt și preferabile celui exhibat de reclamant deoarece potrivit art. 20 alin. (2) (fostul art. 18 alin. (2)) Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și contractele de vânzare cumpărare încheiate cu un non dominus, concluzia preferabilității titlului acestora se impune deoarece, conform legii speciale (art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001) s-a optat, din rațiuni de securitate a circuitului civil, pentru protejarea cumpărătorului de bună credință al unui asemenea imobil, instituindu-se o derogare de la dreptul comun al cauzelor de nulitate în privința imobilelor înstrăinate de un non dominus. Prin urmare, și pentru aceste considerente, acțiunea în revendicare a fost apreciată de instanță neîntemeiată, întrucât legea specială dă preferință cumpărătorului de bună credință permițând acestuia să păstreze bunul dobândit în aceste condiții. Mai mult, chiar dacă s-ar fi dovedit reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, aspectul ar fi fost oricum, lipsit de relevanță juridică în speță deoarece, această nulitatea ar fi trebuit invocată cel mai târziu până la 14 august 2002 (conform art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001). În fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare nu aduce atingere dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, drept garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși prin vânzarea imobilului în litigiu anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și respingerea acțiunii în revendicare îndreptate împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 se ajunge ca reclamantul să nu mai poată intra în stăpânirea materială a imobilului vândut, această situație nu este un argument suficient pentru a se admite acțiunea în revendicare și a-i obliga pe pârâți la restituire întrucât ar însemna că, pentru atenuarea vechilor prejudicii create de stat fostului proprietar, să se creeze noi neajunsuri disproporționate cu scopul urmărit, pentru cumpărătorul care a dobândit imobilul cu respectarea condițiilor Legii nr. 112/1995. Or, în speță, pârâții, persoane private care au dobândit bunurile litigioase în mod valabil din perspectiva legislației interne, ar fi puși în situația de a suporta povara responsabilității starului care a confiscat odinioară bunul în litigiu (Raicu împotriva României). O asemenea răspundere a cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 ar fi disproporționată cu scopul urmărit (protejarea intereselor foștilor proprietar) deoarece nu un particular care și-a dobândit bunul cu respectarea legii trebuie să suporte povara responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în perioada comunistă. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și solicitând schimbarea în tot a soluției, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare. Prin decizia civilă nr. 819 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în privința primului motiv de apel care a vizat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, că acesta constituie doar o chestiune incidentală ce reprezintă doar situația premisă care urmează a fi avută în vedere în soluționarea capătului de acțiune având ca obiect revendicarea. Fiind sesizată de apelantul - reclamant cu o acțiune având ca obiect revendicarea unor apartamente trecute în patrimoniul statului prin naționalizare, instanța de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă în acțiune reclamantul a indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480-481 C. civ.. Asupra acțiunilor în revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu legal, instanțele se pot pronunța, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) Legea nr. 213/1998, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație și că în art. 2 alin. (1) lit. a) se reține în mod expres că Decretul nr. 92/1950 a reprezentat o preluare abuzivă de către stat a proprietății private, Curtea a apreciat că în mod legal instanța de fond nu a reținut nevalabilitatea titlului statului. S-a reținut totodată, că între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație și dreptul comun în materia revendicării imobiliare, există în mod evident un concurs de legi, soluționat corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept „specialia generalibus derogant", potrivit căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Concluzia în acest sens a fost raportată și la considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001 că, „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului" și că, „atunci când există conflict între legea internă și cea internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției". În acest sens, instanța de apel a reținut că, atâta vreme cât contractele de vânzare - cumpărare ale pârâților, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 Legea nr. 10/2001, republicată, aceștia au „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și sunt îndreptățiți la păstrarea apartamentelor în litigiu. Cu privire la apelantul-reclamant, instanța a constatat că acesta nu a formulat până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată (28 septembrie 2006) altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului sau în revendicare, astfel încât nu beneficiază de un „bun" în sensul Convenției, în accepțiunea dată acestuia în cauza Atanasiu și alții, pronunțată la 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin decizia „pilot" menționată, Curtea, precizând practic înțelesul noțiunii de „bun" reținută anterior în jurisprudenta sa, inclusiv în cea invocată de apelant, a subliniat că pentru existența unui bun în patrimoniul reclamantului nu mai este suficientă afirmarea dreptului sau constatarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească, ci este necesar ca această hotărâre să fie definitivă și executorie, în sensul de a menționa în cuprinsul său și obligația restituirii bunului imobil către reclamant. În prezenta cauză, reclamantul-apelant nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, acesta nefacând nicio dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii prezentei acțiuni și că deține o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu. În plus, instanța de apel a constatat că reclamantul a înțeles să aleagă procedura specială de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând statul prin Municipiul București să-i restituie în natură imobilul și că prin dispoziția din 11 decembrie 2002 a primarului i s-a restituit în natură imobilul naționalizat, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâților-intimați, apartamente pentru care apelantului i s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Această dispoziție nu a fost contestată de reclamant, devenind titlu executoriu. Or, potrivit deciziei nr. 33/2008 menționată anterior, s-a statuat că „persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României)". În prezenta cauză, reclamantul nu numai că a ales calea procedurii speciale, dar prin emiterea dispoziției din 2002 a și obținut satisfacție față de pretențiile sale, având deja un titlu executoriu împotriva statului. Au fost găsite nefondate și motivele de apel referitoare la buna-credință întrucât buna-credință a chiriașului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001, nu numai ca o excepție de la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca un criteriu de preferabilitate de care instanțele sunt obligate să tină seama într-o astfel de acțiune. În speță, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare între Primăria municipiului București și pârâții-intimați nu exista nicio cerere formulată de apelant care să pună în discuție valabilitatea titlului statului, așa încât pasivitatea reclamantului, care nu a formulat nici cerere în baza Legii nr. 112/1995 și care nu a contestat în niciun mod titlul statului asupra apartamentelor în litigiu până la formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 a permis pârâților să-și exercite cu bună-credință drepturile conferite lor prin Legea nr. 112/1995, respectiv cumpărarea apartamentelor în litigiu. Fată de toate aceste considerente, Curtea a constatat că instanța de fond a comparat corect titlurile părților în cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost învestită și în mod legal a dat preferabilitate titlurilor pârâților-intimați. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța a analizat greșit acțiunea în revendicare prin prisma normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reținând incorect condițiile impuse prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce privește aplicabilitatea dreptului comun și a noțiunii de „bun actual". Astfel, s-a statuat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acțiune, să se poată prevala, la rândul său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, instanța trebuia să procedeze la analiza a trei condiții, respectiv: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului; dacă legea internă intră în conflict cu Convenția europeană; dacă se aduce atingere securității circuitului civil. - Referitor la existența unui bun în patrimoniul reclamantului, instanța trebuia să observe că acesta se poate prevala de un interes patrimonial, care intră în noțiunea de bun. Aceasta, întrucât reclamantul, în calitate de moștenitor al unei persoane deposedate abuziv de imobil, și-a păstrat calitatea de proprietar avută la momentul preluării bunului. Imobilul, a cărui restituire a solicitat-o, a aparținut autorilor reclamantului, fiind preluat în mod abuziv, fără plata vreunei despăgubiri, încălcându-se reglementări interne și internaționale cu privire la protecția dreptului de proprietate. - De asemenea, există neconcordanță între legea specială internă și Convenția europeană, fapt statuat în numeroase decizii ale Curții Europene, în care s-a constatat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa, în timp util și cu coerență, în ce privește chestiunea de interes general pe care o reprezintă restituirea unor imobile intrate în posesia sa în mod nelegitim. Nu poate fi reținut argumentul potrivit căruia nu trebuie să i se restituie reclamantului imobilul în natură, întrucât poate opta pentru despăgubiri, având în vedere că dreptul de despăgubire este un drept de creanță, distinct de dreptul de proprietate. În ce privește principiul neafectării securității circuitului civil, trebuie observat că în speță, indiferent de soluția adoptată, securitatea raporturilor juridice va fi oricum afectată, întrucât respingerea acțiunii periclitează dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acțiunii, iar admiterea acțiunii „afectează efectele certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului de transfer, precum și ale antecontractului de vânzare-cumpărare dintre pârâte". În ce privește apărarea pârâților în sensul prevalentei dreptului lor, în calitate de subdobânditori de bună-credință, aceasta trebuie înlăturată, întrucât „dacă puteau avea cel mai mic dubiu asupra drepturilor autorului, acest dubiu exclude buna-credință". În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente: - Contrar susținerii recurentului-reclamant, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pe de o parte, fiind vorba de un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, așa încât acțiunea în revendicare nu poate fi soluționată făcând abstracție de normele de drept material conținute de acest act normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă în cadrul acțiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamantul se poate prevala de un „bun" care să-i facă admisibil demersul. Or, sub acest din urmă aspect, instanțele fondului au reținut corect că reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acesta nu deține „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României). Anterior învestirii instanței cu acțiunea în revendicare, reclamantul nu a promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului sau să fi contestat, înăuntrul termenului de prescripție specială, contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților (validate astfel, consolidate, prin împlinirea termenului prevăzut de art. 45 Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia se putea cere anularea). Susținerea recurentului, potrivit căreia existența bunului în patrimoniul său ar trebui înțeleasă ca „interes patrimonial", care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, este neîntemeiată. Conform jurisprudenței Curții Europene, pentru ca interesul patrimonial să poată fi considerat valoare patrimonială și, astfel, să fie susceptibil de protecția normei convenționale, este necesar să aibă o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, să fie confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor de judecată (Hotărârea-pilot Atanasiu, Poenaru contra României). Cu privire la situația din speță, nu există, însă, o asemenea bază suficientă în dreptul intern, care să transforme interesul patrimonial al reclamantului într-un bun. Dimpotrivă, adoptându-se o lege care prevede urmarea unei anume proceduri pentru a obține retrocedarea bunurilor de natura celui pretins de reclamant a-i fi restituit, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, reclamantul trebuia să ceară protecția dreptului său, demers pe care, de altfel, l-a și inițiat. Astfel, pe temeiul actului normativ menționat, reclamantul a obținut dispoziția primarului de restituire în natură a părții din imobil (cea care nu a făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995), pentru restul imobilului, neretrocedabil în natură, propunându-se măsuri reparatorii în echivalent. Această dispoziție a primarului nu a fost atacată în instanță, așa încât, în aplicarea principiului „electa una via", reclamantul și-a epuizat practic opțiunea de valorificare a drepturilor sale cu privire la imobilul în litigiu în procedura legii speciale. În același timp, o jurisprudență constantă, „bine stabilită", a instanțelor nu înseamnă, în această materie, confirmarea dreptului la restituire în natură a imobilelor înstrăinate, în condițiile în care valabilitatea înstrăinărilor nu mai poate fi pusă în discuție. Dimpotrivă, solicitând, conform legii speciale, restituirea bunurilor pentru partea neretrocedată, întrucât a fost înstrăinată (iar dispoziția emisă de primar sub acest aspect nu a fost atacată), reclamantul nu putea obține decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001. Aceasta este și jurisprudența constantă a instanțelor, care de aceea nu se poate constitui într-o bază suficientă internă, în sensul pretins de reclamant, aptă să transforme „interesul patrimonial" al acestuia la recuperarea bunului într-o valoare patrimonială, susceptibilă de protecție, conform art. 1 din Protocolul nr. 1. Dimpotrivă, speranța legitimă de care se putea prevala reclamantul, în cadrul normativ dat de Legea nr. 10/2001, era aceea de a obține măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 18 alin. (1) lit. c) Legea nr. 10/2001. Ca atare, în absența unei hotărâri anterioare, care să-i fi confirmat dreptul și să fi obligat la restituirea în natură a imobilului, precum și în absența unei jurisprudențe care, chiar în lipsa unui asemenea titlu, să fie favorabilă obținerii unei satisfacții de genul celei pretinse de reclamant, acesta nu beneficiază de un bun susceptibil de valorificare prin intermediul acțiunii în revendicare. - Pretinsa neconcordanță dintre legea internă și Convenție, relevată de către recurent, ar fi făcut în mod necesar obiect al analizei în situația în care reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun în sensul normelor și jurisprudenței instanței de contencios european, ceea ce ar fi înlăturat de la aplicabilitate norma internă. Altfel spus, reclamantul n-ar mai fi fost obligat să urmeze procedura specială pentru a obține retrocedarea imobilului, dacă ar fi deținut deja un titlu (în acest sens, în decizia în interesul legii, menționată anterior, statuându-se că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se acorde accesul la justiție".) Or, în speță, pentru considerentele arătate anterior, reclamantul nu se poate prevala de un astfel de bun care să-i deschidă calea acțiunii în revendicare, într-un demers care să-i și justifice pretențiile promovate. Dimpotrivă, așa cum s-a menționat, reclamantul a obținut valorificarea drepturilor sale în procedura legii speciale, finalizată prin actul unității deținătoare (dispoziția primarului municipiului București din 11 decembrie 2012) neatacată în instanță. Astfel cum corect a reținut instanța de apel, cei care se pot prevala de un bun, paralizând o dată în plus demersul reclamanților, sunt pârâții, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate conform Legii nr. 112/1995, nu au fost atacate înăuntrul termenului special de prescripție, validându-se prin necontestare. Susținerea că dreptul de despăgubiri, ca drept de creanță recunoscut reclamantului, este distinct de dreptul real de proprietate pretins prin intermediul acțiunii în revendicare, este reală, dar aceasta este modalitatea de reparație asigurată de legiuitor în condițiile și termenii menționați în legea specială, iar, de principiu, drepturile sunt recunoscute și trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege. - în ce privește invocarea principiului neafectării securității circuitului civil, se constată că recurentul-reclamant aduce argumente care nu sunt de natură să sprijine în vreun fel critica sub aspectul menționat. Astfel, este nereală susținerea potrivit căreia „respingerea acțiunii ar periclita dreptul de proprietate" al reclamanților, recunoscut acestora prin dispozițiile art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, acesta nu este titularul unui drept de proprietate actual, posibil de valorificat prin intermediul acțiunii în revendicare. Referindu-se la aplicarea aceluiași principiu în favoarea pârâților, recurentul folosește argumente străine pricinii, atunci când arată că admiterea acțiunii în revendicare ar afecta „efectele certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ale protocolului de transfer și ale antecontractului de vânzare-cumpărare", în condițiile în care , în speță, nu există astfel de acte juridice, ale căror efecte să fie atinse prin soluția adoptată (intimații-pârâți fiind dobânditori ai apartamentelor din imobilul în litigiu conform Legii nr. 112/1995). Față de toate considerentele expuse anterior, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, recursul urmând să fie respins în consecință. În baza art. 274 C. proc. civ., recurentul urmează să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat (diminuate, conform alin. (3) al aceluiași articol, față de soluționarea recursului la primul termen de judecată și de gradul de complexitate al problemelor de drept, a căror dezlegare jurisdicțională s-a pus deja în mod frecvent în practica instanțelor).