ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5873/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 317 din 5 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții T.F., domiciliată în Mijlocenii Bârgăului, jud Bistrița-Năsăud, P.I., C.I., A.L., șl A.C., împotriva pârâților: Municipiul Bistrița, prin primar, primarul Municipiului Bistrița, C.L., M.A., B.P., M.S., N.C.F., Ț.C., D.R., M.G., M.I., I.M., Ș.I., S.M., A.V., S.I., SC G. SRL, SC E. SRL, P.A., M.A., C.V., O.C., B.M. ȘI Instituția Prefectului Județului Bistrița-Năsăud, având ca obiect anularea Dispoziției nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița. S-a respins acțiunea promovată împotriva pârâtelor C.N.

și C.E., pentru lipsa capacității de folosință pasive. Reclamanții au fost obligați să plătească pârâtului C.L. suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Reclamanții au fost obligați să plătească pârâților M.A., B.P., M.S., N.C.F., T.C., D.R., M.G., M.I., I.M. și Ș.I. suma de 500 lei, cu același titlu. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin Dispoziția din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița s-a hotărât restituirea în natură, după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei de 640.100.269 lei rol, a trei apartamente cu destinația de locuință, închiriate, și a două spații cu destinație comercială, închiriate, situate în Municipiul Bistrița, identificate în CF Bistrița, în favoarea lui C.N., C.E., C.L., pentru cota de ¼, după S.M.; M.A., B.P., M.S., N.C.F., T.C., D.R., M.G., M.I., I.M.

și Ș.I., pentru cota de VA, după S.I.; T.F., S.M., pentru cota de ¼ după S.M.; A.V., S.I., P.I., C.I., A.L., pentru cota de ¼, după S.G. Apoi, s-a statuat că dispoziția face dovada proprietății doar după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei mai sus indicate și are forța probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară; că beneficiarii restituirii au obligația respectării prevederilor art. 13 și urm. din Legea nr. 10/2001, cu privire la protecția chiriașilor. Totodată, s-a propus petenților acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în titluri de despăgubire acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru două apartamente cu destinația de locuințe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele din 1998 și suprafața de teren de 180 mp.

În fundamentarea dispoziției s-au făcut următoarele considerații. Prin notificările din 15 august 2001, din 30 mai 2001, din 13 august 2001, din 15 iunie 2001, din 13 august 2001, din 25 iunie 2001, conexate, formulate de persoanele enumerate în dispozitivul actului atacat, personal sau prin mandatar, se solicită restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție și teren situat în Bistrița, înscris în CF Bistrița. Conform Certificatului privind starea de fapt a imobilului întocmit de Direcția Fond Imobiliar din cadrul Primăriei municipiului Bistrița, imobilul construcție și teren în suprafață de 515 mp există și este compus din 7 unități locative, după cum urmează: 2 apartamente cu destinația de locuințe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, lui O.C.

și B.M.; 3 apartamente cu destinația de locuință, închiriate; 2 spații cu destinația de spații comerciale, închiriate. Imobilul construcție și teren a fost preluat de la S.I. și S.M., în temeiul Decretului-lege nr. 111/1951, ca bun părăsit, prin sentința civilă nr. 1846/1962, fără a se acorda despăgubiri. Imobilul a fost revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-au acordat despăgubiri, conform sentinței civile nr. 905/2000 și deciziei civile nr. 1511/2001, în cuantum de 640.100.269 lei rol. La data preluării imobilului, componența acestuia era, conform sentinței nr. 1437/1962, „Casă de piatră cu etaj, 6 camere, 3 bucătării, 2 prăvălii, o pivniță și curte în suprafață de 106 stj.p, și nr. top 1069/2 - curte în suprafață de 37 stj.p”.

Imobilul a fost proprietatea tabulară a lui S.I. și M.S., care au fost declarați morți prin sentința nr. 1311/1957. Aceștia au avut ca și frați pe S.M., S.G., M.M.S. și I.S. Solicitanții au făcut dovada că sunt moștenitori după aceștia, pe ramuri, după cum urmează: după S.M. sunt succesori C.N., C.E. și C.L.L, pentru cota de ¼ părți; după I.S. sunt succesori M.A., M.I., C.F., I.M., D.R., M.S., M.G., Ț.C., Ș.I. și B.P., pentru cota de ¼ părți; după S.M. sunt succesori T.F. și S.M., pentru cota de ¼ părți; după S.G. sunt succesori A.V., C.I., P.I. și A.L., pentru cota de ¼ părți.

S-a reținut că acțiunea în anularea dispoziției nu este fondată deoarece actul ce finalizează procedura administrativ prealabilă obligatorie, instituită de Legea nr. 10/2001, republicată, prin articolul 21 și următoarele, a rezolvat raporturile juridice dintre părți în deplin acord cu normele cuprinse în art. 4 alin. (2) – (4) din lege, dar și cu cele de drept comun privind devoluțiunea succesorală legală, din art. 650 – art. 652, art. 654, art. 659 – art. 663, art. 664 – art. 668, art. 669 – art. 674, art. 685- art. 689 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 319/1944, precum și cu înscrisurile doveditoare ale calității de moștenitor exhibate de notificatori. Bunurile în litigiu, înscrise în CF Bistrița, au devenit proprietatea tabulară a numiților S. (în CF S.I.) (născut la 10 iulie 1881) și S.M.

(născută la 20 decembrie 1873), soți, în anul 1923. Prin sentința civilă nr. 1486/1962 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Bistrița in dosar nr. 783/1962 s-a dispus trecerea lor în Bunurile în litigiu, înscrise în CF Bistrița, au devenit proprietatea tabulară a numiților S. (în CF S.I.) (născut la 10 iulie 1881) și S.M. (născută la 20 decembrie 1873), soți, în anul 1923. Prin sentința civilă nr. 1486/1962 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Bistrița în dosar nr. 783/1962 s-a dispus trecerea lor în patrimoniul statului, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, ca bunuri fără stăpân. Preluarea s-a operat și în registrele de publicitate imobiliară în anul 1970. Foștii proprietari au fost declarați judecătorește morți prin sentința civilă nr. 1311/1957 a aceluiași tribunal.

Despre decesul lor, în anul 1957, se amintește și în hotărârea anterioară. Din căsătoria lor nu au rezultat copii. Calitatea de urmaș și-au însușit-o, în termenul de 6 luni, de opțiune succesorală, numai erezii lui S.I., din clasa a II – a de moștenitori, a colateralilor privilegiați, potrivit declarațiilor și recunoașterilor făcute în fața notarului B.D., aspect ce derivă din procesul verbal întocmit în dosarul nr. S41/1958 la data de 4 februarie 1958. Dovada atestă că moștenirea lui de cujus s-a deferit, și interesează în cauză, în următoarea ordine: A – numitei C.M., soră a defunctului, în nume propriu, rudă de gradul II; B – lui I.S., P.R. și A.I., prin reprezentare, în locul lui S.G. (născut la 9 octombrie 1873, decedat la 30 decembrie 1954), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoți de frate, rude de gradul III.

C – lui S.I. și T.F., prin reprezentare, în locul lui M.M.S (născut la 1 august 1883, decedat la 7 ianuarie 1953), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoți de frate, rude de gradul III. D - lui M.A., prin reprezentare, în locul lui S.I.E. (născut la 20 iulie 1879, decedat la 13 august 1915), frate cu defunctul, predecedat, în calitate de nepoți de frate, rude de gradul III. Procesul verbal indică și alți moștenitori, însă referirea la ei nu este necesară întrucât nu au înțeles să-și valorifice drepturile sub imperiul Legii nr. 10/2001, asupra imobilelor litigioase. Drept urmare, de cotele lor profită ceilalți moștenitori, prin acrescământ, văzând art. 4 alin. (4) din lege.

Pe parcursul timpului, o parte din succesorii înșiruiți mai înainte au decedat, având la rândul lor proprii urmași, care dobândesc proprietatea în discuție succesiv, prin faptul morții părinților lor, întemeiat pe descendența clasei I, sau pe însușirea de soț supraviețuitor, și nu pe rudenia colateralilor privilegiați, raportat la fostul proprietar inițial, S.I., cum eronat au enunțat reclamanții regulile de moștenire inițial. La partea din averea agonisită de C.M., născută la 5 iunie 1876, decedată la 7 ianuarie 1960, de la fratele său, a avut vocație succesorală fiul ei, C.T., născut la 28 august 1903. Apoi, prin decesul lui, la 19 mai 1977, cota din bunuri a revenit soției supraviețuitoare C.A.

și fiilor C.E. și C.L. La fracțiunea din aceeași avere (B), dobândită de S.I. (născut la 20 iulie 1919, decedat la 9 decembrie 1993), de P.R. (născută S., la 6 august 1906, decedată la 19 august 1989) și de A.I. (nascută S., la 11 decembrie 1910, decedată la 13 martie 1999) succed S.I. jr. (nascut la 28 iulie 1947), fiul lui S.I. senior; A.V. (născută P., la 3 noiembrie 1939), fiica lui P.R., și, respectiv, A.L. (născut la 20 septembrie 1942), C.I. (născută A., la 27 octombrie 1948), P.I. (născută A., la 13 decembrie 1946), copiii lui A.I. Pe S.I.C. (născut la 29 noiembrie 1921, decedat la 14 octombrie 1993) îl moștenește fiul S.M. jr. (născut la 4 iulie 1946), iar pe M.A. (D) (născută S., la 2 martie 1904, decedată la 4 septembrie 1987), copiii ei: M.G.

(născut la 16 aprilie 1940), M.A. (născută la 28 ianuarie 1949), B.P. (născută M., la 26 aprilie 1933), M.S. (născut la 24 octombrie 1937), N.C.F. (născută M., la 19 octombrie 1926), Ț.C. (născută M., la 9 august 1935), D.R. (născută M., la 14 februarie 1931), Ș.I. (născută M., la 12 septembrie 1942), I.M. (născută M., la 29 ianuarie 1929), M.I. (născut la 14 noiembrie 1924). Analiza mijloacelor de dovadă demonstrează greșeala reclamanților din cererea de chemare în judecată în fixarea genealogiei reale în cauză, cu repercusiuni asupra legalității și temeiniciei soluției preconizate de ei.

Motivele de fapt ale acțiunii invocă, totodată, reguli de determinare a vocației succesorale, principii de includere a unor persoane în anumite clase de moștenitori sau de încadrare în gradele de rudenie, în neconcordanță vădită cu textele art. 659 – art. 663, art. 664 – art. 669, art. 672, art. 676 C. civ., ultimul fiind modificat prin Legea privind impozitul progresiv pe succesiuni din 28 iulie 1921, text legal care a limitat cercul rudelor chemate de lege la moștenire, în linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv. S-a reținut că în dosarele acvirate (nr. 602/2005, nr. 3141/2006 ale Tribunalului Bistrița-Năsăud, nr. 4629/2006 al Judecătoriei Bistrița) și prin statuările sentinței civile nr. 527/2000, ale deciziei nr. 905/2000 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, ale deciziei nr. 1511/2001 a Curții de Apel Cluj, chestiunea în discuție nu s-a tranșat diferit, contrar aprecierilor reclamanților din acțiune.

În final, prin precizările scrise depuse la dosar pentru ultimul termen de judecată, prin concluziile scrise, ulterioare dezbaterii în fond a procesului, reclamanții și-au remediat cel puțin parțial erorile comise. Concluzionând, s-a constatat că atât reclamanții T.F., P.I., C.I., A.L., cât și ceilalți solicitanți, atrași în proces ca și pârâți de rând 3-18, îndeplinesc calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, în comun, în cote-părți ideale, așa cum s-a precizat în dispoziția primarului, în virtutea articolului 4 alin. (1) din lege. S-a mai reținut că pretenția anulării dispoziției de obligare a persoanelor care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 la returnarea lor contravine art. 20 din lege și art. 20.1 din H.G.

nr. 250/2007. Retrocedarea în natură a unor apartamente ce compun casa din litigiu este condiționată imperativ de îndeplinirea sarcinii de restituire a sumelor aferente acestor apartamente, încasate în baza actului normativ menționat, indiferent de procedura, administrativă ori judiciară, în care s-a dispus plata despăgubirilor. Rambursarea sumei actualizate nu operează în beneficiul celorlalți notificatori, cum nefondat sugerează pârâtul S.I., ci în favoarea statului și se varsă într-un cont deschis la Trezoreria Statului prin ordin al ministrului finanțelor. În ipoteza în care între stat și persoanele îndreptățite există obligații reciproce de plată și de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, compensarea și acordarea titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripțiile art. 22 – art. 23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din H.G.

nr. 1095/2005, abilitatea stingerii obligațiilor în această modalitate și atribuirii diferenței despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții P.I., A.L., C.I., A.C. decedat în cursul apelului, moștenitori fiind ceilalți reclamanți și T.F. decedată și ea în cursul procesului, succesori fiind T.T., T.L., B.M. și M.V.E., iar prin decizia civilă nr. 40 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj s-a respins apelul reclamanților reținându-se următoarele considerente: Apelanții reclamanți prin motivele de apel depuse inițial arată că urmare a depunerii de către intimați a procesului verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și a actelor de stare civilă au constatat că într-adevăr și aceștia sunt moștenitori legali și sunt îndreptățiți la reconstituire.

Din eroare nu au cunoscut exact numărul moștenitorilor și plasarea lor în lanțul succesoral, însă în momentul în care s-a depus acel act notarial au și făcut precizările care s-au depus la dosar încă înainte de judecarea cauzei în fond. Curtea reține că aceste afirmații au valoarea unei mărturisiri în condițiile art. 1204 și urm. C. civ., o eventuală revenire asupra acesteia nefiind posibilă decât în cazul unei erori de fapt, ceea ce nu s-a dovedit. O astfel de mărturisire nici nu era necesară dat fiind că legăturile de rudenie au fost pe deplin și în mod corect stabilite de prima instanță. În aceste condiții va fi analizat scriptul depus ulterior, la data de 14 ianuarie 2009, de către reclamantele B.M.

și C.I., intitulat „punct de vedere”, prin care arată că instanța de fond în mod greșit a menționat procesul verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și că au contestat întotdeauna calitatea de moștenitori în grad egal de a culege moștenirea a pârâților și concluziile scrise din data de 9 iunie 2009 (dosar apel). Curtea constată că pe de o parte aceste scripte ar părea o revenire asupra unei mărturisiri, care nu poate fi primită, dat fiind cele de mai sus, iar pe de altă parte aceste scripte, care pot fi considerate o completare a motivelor de apel, au fost depuse după termenul stabilit imperativ de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare nu va fi luat în considerare. Astfel, sentința atacată a fost comunicată reclamantei C.I.

la data de 25 iunie 2008 (dosar fond) iar reclamantei T.F. a cărei succesoare este B.M., la data de 27 iunie 2008 (dosar fond). Apelul a fost declarat la data de 30 iunie 2008 iar prima zi de înfățișare a fost la data de 14 noiembrie 2008, al doilea termen de judecată, când toate părțile ar putea pune concluzii, intimaților fiindu-le comunicate deja motivele de apel depuse inițial. Art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede că cererea de apel va cuprinde, printre altele, motivele de fapt si de drept pe care se întemeiat apelul iar alin. (2) din același text legal dispune că cerințele de la pct. 3 si 4, sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii. Aceste cerințe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Admite excepția tardivității motivelor de apel vizând contestarea calității de moștenitori a pârâților C.N. ș.a., invocate la 14 ianuarie 2009 și 9 iunie 2009. În ce privește problema obligării reclamanților de-a restitui suma încasată ca măsuri reparatorii la Legea nr. 112/1995 apelanții apreciază că Dispoziția primarului menținută prin sentința este o măsură nelegală și de natură a le crea prejudicii. Astfel la Legea nr. 112/1995 s-a deschis o procedură în baza căruia toate persoanele interesate și care ar fi avut calitate de moștenitori puteau să solicite ca în baza Legii nr. 112 să beneficieze de această măsură reparatorie. Reclamanții au fost singurele persoane dintre moștenitorii legali dovediți care au urmat procedura la Legea nr. 112 și prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat li s-a acordat această sumă.

În condițiile în care această sumă s-a acordat printr-o hotărâre judecătorească consideră că nu se poate pune problema obligării de-a restitui suma încasată câtă vreme acele hotărâri judecătorești nu au fost desființate, ele fiind în vigoare. De altfel, la Legea nr. 112/1995 s-au acordat doar despăgubiri parțiale în limita a 20 salarii motiv pentru care reclamanții au uzat ulterior și de procedura la Legea nr. 10/2001.

Curtea reține că aceste motive de apel nu pot fi primite dat fiind că nu are nici o relevanță că reclamanții au fost singurele persoane care au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că Legea nr. 10/2001 nu impune ca și condiție prealabilă formularea unei cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că orice persoană poate formula cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și poate primi măsuri reparatorii în temeiul acestei legi dacă dovedește că este persoană îndreptățită, chiar dacă nu a formulat cerere și nu a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.

Faptul că despăgubirile primite în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost stabilite în procedura administrativă sau în procedura judiciară nu are nici o relevanță, cât timp art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001 nu distinge nici cu privire la acest aspect, ci dispune doar că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație. Reclamanții apelanți nu au oferit nici un argument rezonabil în susținerea afirmației lor, faptul că despăgubirile au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească nu permite crearea unei discriminări între cei ce au primit despăgubirile în procedura administrativă, pe de o parte, și cei ce le-au primit în procedura judiciară, pe de altă parte.

Situației rezultate dintr-o hotărâre judecătorească îi sunt aplicabile dispozițiile legale obligatorii apărute ulterior stabilirii acelei situații. Reclamanții nu au oferit nici un criteriu de înlăturare a acestor dispoziții legale.

Consideră apelanții că motivarea instanței în sensul că solicitarea reclamanților de-a se anula dispoziția în ce privește restituirea sumelor încasate este contrară legii, o apreciază de asemenea greșită, având în vedere că prevederile art. 20 alin. (1) nu sunt aplicabile pentru că imobilele au fost deja înstrăinate și că sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2) ini din dispozițiile art. 20 alin. (4) care prevăd că „Persoanele îndreptățite rare nu MU formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data ini rarii in vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi." reiese concluzia că ceea ce pot solicita aceștia din urmă este numai ceea ce a rămas neacordat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivii art. 20 alin. (3). S-a mai reținut de instanța de apel că o astfel de interpretare nu este susținută de textul legal, alin. (4) al art. 20 arată doar îndreptățirea persoanelor care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 de a formula cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 iar o aplicare exclusivă a art. 20 alin. (3) nu poate fi admisă dat fiind că are prevalentă restituirea în natură, pe care reclamanții nu o pot refuza.

Aceasta nu înlătură nicidecum aplicarea art. 20 alin. (1) din aceeași lege cu privire la obligativitatea restituirii despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995. Nu se poate susține nici aplicarea doar a dispozițiilor art. 20 alin. (2) dat fiind că nu pentru imobilele pentru care se primesc despăgubiri prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt obligați reclamanții să restituie despăgubirile ci pentru partea de imobil restituită în natură. În speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 20 alin. (2), o parte din imobil fiind înstrăinată, dar cu privire la partea de despăgubiri privind această parte din imobil, în ipoteza în care între stat și persoanele îndreptățite există obligații reciproce de plată și de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, compensarea și acordarea titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripțiile art. 22 – art. 23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din H.G.

nr. 1095/2005, abilitatea stingerii obligațiilor în această modalitate și atribuirii diferenței despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum corect a reținut prima instanță. Aceste argumente sunt valabile și la susținerea apelanților că în art. 2 al aceluiași text se precizează clar că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 au dreptul la diferența dintre valoarea actualizată și valoarea corespunzătoare a imobilului, ori în speță reclamanții au primit despăgubiri limitate, diferența ce a rămas de restituit este mare în raport cu ceea ce au primit și în consecință nu au avut niciodată pretenția să primească decât ceea ce li se cuvine potrivit ramurii de moștenire, astfel că nu pot fi obligați la restituirea sumei, apoi să primească diferența.

Mai trebuie adăugat că persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 și care au dreptul la diferența dintre valoarea actualizată și valoarea corespunzătoare a imobilului sunt acele persoane care au de primit doar despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 iar nu și persoanele cărora li s-a restituit în natură imobilul In temeiul Legii nr. 10/2001. Nu s-a invocat la fond nici compensarea despăgubirilor ce le au de primit în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate in temeiul Legii nr. 112/1995, o astfel de cerere fiind formulată pentru prima dată în apel. Mai arată apelanții că nici intimații nu au susținut că reclamanții ar fi obligați să restituie despăgubirile ci doar instanța în virtutea rolului prea activ a ținut să dea această soluție.

Instanța de apel a constatat că obligarea la restituirea despăgubirilor a fost dispusă de către primar prin dispoziție iar nu de către instanță, instanța doar a constat că măsura restituirii este legală. În altă ordine de idei, trebuie sesizat că există situații aparent nereglementate de legea nr. 10/2001, cum ar fi ipoteza în cauză când unul dintre moștenitori, persoană îndreptățită nu formulează cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 ci doar în temeiul Legii nr. 112/1995, primind și despăgubiri în baza acestei din urmă legi.

Ca și ipoteză de lucru, pentru a simplifica înțelegerea problemei, se poate imagina situația când există doi moștenitori, iar unul dintre aceștia formulează cerere pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, și i se și acordă astfel de despăgubiri, iar celălalt moștenitor, care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, formulează o cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001. Este indiferent dacă cei doi moștenitori au avut sau nu o înțelegere ca doar acela care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 să formuleze cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dacă am admite că în această din urmă ipoteză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001 am avea situația în care pentru același imobil se va acorda o dublă despăgubire, una în temeiul Legii nr. 112/1995 și restituirea în natură sau în echivalent fără ca din despăgubirea ce s-ar primi în temeiul Legii nr. 10/2001 să se poată deduce despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, o astfel de situație nu poate fi admisă, rămânând ca despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995 să fie luată în considerare pentru aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 chiar dacă persoana sau una din persoanele ce au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au mai formulat cerere și în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dacă s-ar admite că cei care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 nu ar trebuie să restituie despăgubirile atunci s-ar ajunge la o dublă despăgubire în această măsură, pentru că prima dată s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, care prin ipoteză nu se restituie, iar apoi se restituie și imobilul în natură. Or, dacă imobilul ar fi fost restituit în natură nimeni nu poate pretinde să i se mai restituie încă odată același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dat fiind că ar fi o dublă despăgubire. Dacă nimeni nu poate solicita o despăgubire rezultă că este indiferent cărei persoane i s-au acordat despăgubiri, rămânând moștenitorilor să se desocotească între ei.

Mai mult, potrivit art. 20 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 „Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.” Câtă vreme art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede fără alte deosebiri că „Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație” rezultă că despăgubirile se acordă in rem, având în vedere imobilul iar nu în considerarea faptului persoanelor care au formulat cerere în temeiul diferitelor legi de retrocedare prezente sau viitoare.

S-a mai reținut de către instanța de apel că instanța nici nu a fost învestită cu o cerere prin care să i se solicite să analizeze faptul că A.C. nu ar trebui să restituie despăgubirile deoarece nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și invers persoanele ce au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții T.T., T.L., B.M., M.V.Z., P.I., A.L., A.C., C.I., M.V.E. solicitând modificarea și în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurenții susțin că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care nu sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Se mai susține că suma actualizată și încasată este echivalentă de fapt cu cele două apartamente înstrăinate din întreg imobilul. În acest sens, recurenții au învederat că în condițiile în care au urmat procedura Legii nr. 112/1995 și au obținut suma în baza unei hotărâri judecătorești nu pot fi obligați la restituire. Recurenții au solicitat a se avea în vedere că suma încasată urmează a fi împărțită pe cele patru tulpini și în condițiile în care nu se va accepta această teză, recurenții au solicitat să se ia act că renunță la beneficiul Legii nr. 10/2001, rămânând cu suma încasată în baza Legii nr. 112/1995 iar dispoziția primarului să fie modificată la pct. 1 și 2 în sensul că nu doresc restituirea în natură sau echivalent la Legea nr. 10/2001, susținând că preferă să păstreze suma încasată la Legea nr. 112/1995 și să renunțe la orice alte drepturi la Legea nr. 10/2001, urmând ca ceilalți beneficiari să culeagă întreaga avere ce a mai rămas.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Instanța de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum, raportat și la obiectul dedus judecății ce vizează plângerea formulată împotriva Dispoziției nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița. Prin dispoziția nr. 166 din 10 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița s-a dispus restituirea în natură după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei de 640.100.269 lei a trei apartamente cu destinația de locuință și a două spații cu destinație comercială situate în Bistrița din CF Bistrița.

S-a statuat că această dispoziție face dovada de proprietate doar după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei indicate și are forță probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, că beneficiarii restituirii au obligația respectării prevederilor art. 13 și urm. din Legea nr. 10/2001 cu privire la protecția chiriașilor. Pentru două apartamente cu destinația de locuințe s-a propus petentelor acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Reclamanții nu au negat faptul că au încasat despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pentru imobil, situație în care devin incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cum de altfel bine a reținut instanța de apel.

Este real că doar în apel reclamanții au invocat o posibilă compensare a despăgubirilor ce li s-ar cuveni în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, situație în care, o astfel de cerere are într-adevăr caracterul și natura juridică a unei cereri noi, inadmisibilă de a fi formulată doar în apel față de dispozițiunile imperative ale art. 294 pct. 1 C. proc. civ. Astfel din perspectiva dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. și a solicitării reclamanților doar în apel a compensării despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, susținerile reclamanților legate de greșita aplicare și interpretare a legii de către instanța de apel, sunt nu numai nefondate dar și fără suport juridic.

Variantele propuse de recurenți, în această fază procesuală ce vizează renunțarea lor la restituirea în natură a imobilului, înțelegând să păstreze despăgubirile primite în baza Legii nr. 112/1995 vor putea fi eventual invocate într-o fază ulterioară de executare a Dispoziției nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița. Cum în cauză față de cele expuse nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.I., A.L., A.C., C.I., T.L., T.T., B.M., M.V.E. împotriva deciziei nr. 40/A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2010.