ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5873/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5873/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 317 din 5 iunie 2008,

pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, s-a respins

ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de

reclamanții T.F., domiciliată în Mijlocenii Bârgăului, jud

Bistrița-Năsăud, P.I., C.I., A.L., șl A.C., împotriva

pârâților: Municipiul Bistrița, prin primar, primarul Municipiului

Bistrița, C.L., M.A., B.P., M.S., N.C.F., Ț.C., D.R., M.G., M.I., I.M.,

Ș.I., S.M., A.V., S.I., SC G. SRL, SC E. SRL, P.A., M.A., C.V., O.C., B.M.

ȘI Instituția Prefectului Județului

Bistrița-Năsăud, având ca obiect anularea Dispoziției nr. 166

din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița.

S-a respins acțiunea

promovată împotriva pârâtelor C.N. și C.E., pentru lipsa

capacității de folosință pasive.

Reclamanții au fost

obligați să plătească pârâtului C.L. suma de 500 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanții au fost

obligați să plătească pârâților M.A., B.P., M.S., N.C.F.,

T.C., D.R., M.G., M.I., I.M. și Ș.I. suma de 500 lei, cu același

titlu.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin Dispoziția din 13 februarie 2008

emisă de primarul municipiului Bistrița s-a hotărât restituirea

în natură, după restituirea în cuantum actualizat din 2001 a sumei de

640.100.269 lei rol, a trei apartamente cu destinația de

locuință, închiriate, și a două spații cu

destinație comercială, închiriate, situate în Municipiul

Bistrița, identificate în CF Bistrița, în favoarea lui C.N., C.E., C.L.,

pentru cota de ¼, după S.M.; M.A., B.P., M.S., N.C.F., T.C., D.R., M.G.,

M.I., I.M. și Ș.I., pentru cota de VA, după S.I.; T.F., S.M.,

pentru cota de ¼ după S.M.; A.V., S.I., P.I., C.I., A.L., pentru cota de

¼, după S.G.

Apoi, s-a statuat că

dispoziția face dovada proprietății doar după restituirea

în cuantum actualizat din 2001 a sumei mai sus indicate și are forța

probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară; că beneficiarii

restituirii au obligația respectării prevederilor art. 13 și

urm. din Legea nr. 10/2001, cu privire la protecția chiriașilor.

Totodată, s-a propus

petenților acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în

titluri de despăgubire acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005, pentru două apartamente cu destinația de locuințe,

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractele din 1998

și suprafața de teren de 180 mp.

În fundamentarea dispoziției

s-au făcut următoarele considerații.

Prin notificările din 15 august

2001, din 30 mai 2001, din 13 august 2001, din 15 iunie 2001, din 13 august

2001, din 25 iunie 2001, conexate, formulate de persoanele enumerate în

dispozitivul actului atacat, personal sau prin mandatar, se solicită

restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul construcție și teren situat în

Bistrița, înscris în CF Bistrița.

Conform Certificatului privind

starea de fapt a imobilului întocmit de Direcția Fond Imobiliar din cadrul

Primăriei municipiului Bistrița, imobilul construcție și

teren în suprafață de 515 mp există și este compus din 7

unități locative, după cum urmează: 2 apartamente cu

destinația de locuințe, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

lui O.C. și B.M.; 3 apartamente cu destinația de locuință,

închiriate; 2 spații cu destinația de spații comerciale,

închiriate.

Imobilul construcție și

teren a fost preluat de la S.I. și S.M., în temeiul Decretului-lege nr. 111/1951,

ca bun părăsit, prin sentința civilă nr. 1846/1962,

fără a se acorda despăgubiri.

Imobilul a fost revendicat în

temeiul Legii nr. 112/1995 și s-au acordat despăgubiri, conform

sentinței civile nr. 905/2000 și deciziei civile nr. 1511/2001, în

cuantum de 640.100.269 lei rol.

La data preluării imobilului,

componența acestuia era, conform sentinței nr. 1437/1962, „Casă

de piatră cu etaj, 6 camere, 3 bucătării, 2 prăvălii,

o pivniță și curte în suprafață de 106 stj.p, și nr.

top 1069/2 - curte în suprafață de 37 stj.p”.

Imobilul a fost proprietatea

tabulară a lui S.I. și M.S., care au fost declarați morți

prin sentința nr. 1311/1957. Aceștia au avut ca și frați pe

S.M., S.G., M.M.S. și I.S.

Solicitanții au făcut

dovada că sunt moștenitori după aceștia, pe ramuri,

după cum urmează: după S.M. sunt succesori C.N., C.E. și C.L.L,

pentru cota de ¼ părți; după I.S. sunt succesori M.A., M.I., C.F.,

I.M., D.R., M.S., M.G., Ț.C., Ș.I. și B.P., pentru cota de ¼

părți; după S.M. sunt succesori T.F. și S.M., pentru cota

de ¼ părți; după S.G. sunt succesori A.V., C.I., P.I. și A.L.,

pentru cota de ¼ părți.

S-a reținut că

acțiunea în anularea dispoziției nu este fondată deoarece actul

ce finalizează procedura administrativ prealabilă obligatorie,

instituită de Legea nr. 10/2001, republicată, prin articolul 21

și următoarele, a rezolvat raporturile juridice dintre

părți în deplin acord cu normele cuprinse în art. 4 alin. (2) – (4)

din lege, dar și cu cele de drept comun privind devoluțiunea

succesorală legală, din art. 650 – art. 652, art. 654, art. 659 –

art. 663, art. 664 – art. 668, art. 669 – art. 674, art. 685- art. 689 C. civ.

și art. 1 din Legea nr. 319/1944, precum și cu înscrisurile

doveditoare ale calității de moștenitor exhibate de

notificatori.

Bunurile în litigiu, înscrise în CF

Bistrița, au devenit proprietatea tabulară a numiților S. (în CF

S.I.) (născut la 10 iulie 1881) și S.M. (născută la 20

decembrie 1873), soți, în anul 1923.

Prin sentința civilă nr. 1486/1962

pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Bistrița in dosar

nr. 783/1962 s-a dispus trecerea lor în Bunurile în litigiu, înscrise în CF Bistrița,

au devenit proprietatea tabulară a numiților S. (în CF S.I.)

(născut la 10 iulie 1881) și S.M. (născută la 20 decembrie 1873),

soți, în anul 1923.

Prin sentința civilă nr. 1486/1962

pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Bistrița în dosar nr.

783/1962 s-a dispus trecerea lor în patrimoniul statului, prin aplicarea

Decretului nr. 111/1951, ca bunuri fără stăpân. Preluarea s-a

operat și în registrele de publicitate imobiliară în anul 1970.

Foștii proprietari au fost

declarați judecătorește morți prin sentința

civilă nr. 1311/1957 a aceluiași tribunal. Despre decesul lor, în

anul 1957, se amintește și în hotărârea anterioară. Din

căsătoria lor nu au rezultat copii. Calitatea de urmaș

și-au însușit-o, în termenul de 6 luni, de opțiune

succesorală, numai erezii lui S.I., din clasa a II – a de

moștenitori, a colateralilor privilegiați, potrivit

declarațiilor și recunoașterilor făcute în fața

notarului B.D., aspect ce derivă din procesul verbal întocmit în dosarul nr.

S41/1958 la data de 4 februarie 1958. Dovada atestă că

moștenirea lui de cujus s-a deferit, și interesează în

cauză, în următoarea ordine:

A – numitei C.M., soră a

defunctului, în nume propriu, rudă de gradul II;

B – lui I.S., P.R. și A.I.,

prin reprezentare, în locul lui S.G. (născut la 9 octombrie 1873, decedat

la 30 decembrie 1954), fratele defunctului, predecedat, în calitate de

nepoți de frate, rude de gradul III.

C – lui S.I. și T.F., prin

reprezentare, în locul lui M.M.S (născut la 1 august 1883, decedat la 7

ianuarie 1953), fratele defunctului, predecedat, în calitate de nepoți de

frate, rude de gradul III.

D - lui M.A., prin reprezentare, în

locul lui S.I.E. (născut la 20 iulie 1879, decedat la 13 august 1915),

frate cu defunctul, predecedat, în calitate de nepoți de frate, rude de

gradul III.

Procesul verbal indică și

alți moștenitori, însă referirea la ei nu este necesară

întrucât nu au înțeles să-și valorifice drepturile sub imperiul

Legii nr. 10/2001, asupra imobilelor litigioase. Drept urmare, de cotele lor

profită ceilalți moștenitori, prin acrescământ, văzând

art. 4 alin. (4) din lege.

Pe parcursul timpului, o parte din

succesorii înșiruiți mai înainte au decedat, având la rândul lor

proprii urmași, care dobândesc proprietatea în discuție succesiv,

prin faptul morții părinților lor, întemeiat pe descendența

clasei I, sau pe însușirea de soț supraviețuitor, și nu pe

rudenia colateralilor privilegiați, raportat la fostul proprietar

inițial, S.I., cum eronat au enunțat reclamanții regulile de

moștenire inițial.

La partea din averea agonisită

de C.M., născută la 5 iunie 1876, decedată la 7 ianuarie 1960,

de la fratele său, a avut vocație succesorală fiul ei, C.T.,

născut la 28 august 1903. Apoi, prin decesul lui, la 19 mai 1977, cota din

bunuri a revenit soției supraviețuitoare C.A. și fiilor C.E.

și C.L.

La fracțiunea din aceeași

avere (B), dobândită de S.I. (născut la 20 iulie 1919, decedat la 9

decembrie 1993), de P.R. (născută S., la 6 august 1906, decedată

la 19 august 1989) și de A.I. (nascută S., la 11 decembrie 1910,

decedată la 13 martie 1999) succed S.I. jr. (nascut la 28 iulie 1947),

fiul lui S.I. senior; A.V. (născută P., la 3 noiembrie 1939), fiica

lui P.R., și, respectiv, A.L. (născut la 20 septembrie 1942), C.I.

(născută A., la 27 octombrie 1948), P.I. (născută A., la 13

decembrie 1946), copiii lui A.I.

Pe S.I.C. (născut la 29

noiembrie 1921, decedat la 14 octombrie 1993) îl moștenește fiul S.M.

jr. (născut la 4 iulie 1946), iar pe M.A. (D) (născută S., la 2

martie 1904, decedată la 4 septembrie 1987), copiii ei: M.G. (născut

la 16 aprilie 1940), M.A. (născută la 28 ianuarie 1949), B.P.

(născută M., la 26 aprilie 1933), M.S. (născut la 24 octombrie 1937),

N.C.F. (născută M., la 19 octombrie 1926), Ț.C.

(născută M., la 9 august 1935), D.R. (născută M., la 14

februarie 1931), Ș.I. (născută M., la 12 septembrie 1942), I.M.

(născută M., la 29 ianuarie 1929), M.I. (născut la 14 noiembrie 1924).

Analiza mijloacelor de dovadă

demonstrează greșeala reclamanților din cererea de chemare în

judecată în fixarea genealogiei reale în cauză, cu repercusiuni

asupra legalității și temeiniciei soluției preconizate de

ei. Motivele de fapt ale acțiunii invocă, totodată, reguli de

determinare a vocației succesorale, principii de includere a unor persoane

în anumite clase de moștenitori sau de încadrare în gradele de rudenie, în

neconcordanță vădită cu textele art. 659 – art. 663, art. 664

– art. 669, art. 672, art. 676 C. civ., ultimul fiind modificat prin Legea

privind impozitul progresiv pe succesiuni din 28 iulie 1921, text legal care a

limitat cercul rudelor chemate de lege la moștenire, în linie

colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv.

S-a reținut că în

dosarele acvirate (nr. 602/2005, nr. 3141/2006 ale Tribunalului

Bistrița-Năsăud, nr. 4629/2006 al Judecătoriei

Bistrița) și prin statuările sentinței civile nr. 527/2000,

ale deciziei nr. 905/2000 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, ale

deciziei nr. 1511/2001 a Curții de Apel Cluj, chestiunea în discuție

nu s-a tranșat diferit, contrar aprecierilor reclamanților din

acțiune.

În final, prin precizările

scrise depuse la dosar pentru ultimul termen de judecată, prin concluziile

scrise, ulterioare dezbaterii în fond a procesului, reclamanții și-au

remediat cel puțin parțial erorile comise.

Concluzionând, s-a constatat că

atât reclamanții T.F., P.I., C.I., A.L., cât și ceilalți

solicitanți, atrași în proces ca și pârâți de rând 3-18,

îndeplinesc calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de

măsuri reparatorii, în comun, în cote-părți ideale, așa cum

s-a precizat în dispoziția primarului, în virtutea articolului 4 alin. (1)

din lege.

S-a mai reținut că

pretenția anulării dispoziției de obligare a persoanelor care au

primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 la returnarea lor

contravine art. 20 din lege și art. 20.1 din H.G. nr. 250/2007.

Retrocedarea în natură a unor apartamente ce compun casa din litigiu este

condiționată imperativ de îndeplinirea sarcinii de restituire a

sumelor aferente acestor apartamente, încasate în baza actului normativ

menționat, indiferent de procedura, administrativă ori

judiciară, în care s-a dispus plata despăgubirilor. Rambursarea sumei

actualizate nu operează în beneficiul celorlalți notificatori, cum

nefondat sugerează pârâtul S.I., ci în favoarea statului și se

varsă într-un cont deschis la Trezoreria Statului prin ordin al

ministrului finanțelor.

În ipoteza în care între stat

și persoanele îndreptățite există obligații reciproce

de plată și de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr.

112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, compensarea și acordarea

titlurilor de despăgubire se efectuează după prescripțiile

art. 22 – art. 23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din H.G. nr. 1095/2005,

abilitatea stingerii obligațiilor în această modalitate și

atribuirii diferenței despăgubirilor, dacă este cazul,

revenindu-i Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel reclamanții P.I., A.L., C.I., A.C. decedat în cursul

apelului, moștenitori fiind ceilalți reclamanți și T.F.

decedată și ea în cursul procesului, succesori fiind T.T., T.L., B.M.

și M.V.E., iar prin decizia civilă nr. 40 din 19 februarie 2010 a

Curții de Apel Cluj s-a respins apelul reclamanților

reținându-se următoarele considerente:

Apelanții reclamanți prin

motivele de apel depuse inițial arată că urmare a depunerii de

către intimați a procesului verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958

și a actelor de stare civilă au constatat că într-adevăr

și aceștia sunt moștenitori legali și sunt

îndreptățiți la reconstituire. Din eroare nu au cunoscut exact

numărul moștenitorilor și plasarea lor în lanțul

succesoral, însă în momentul în care s-a depus acel act notarial au

și făcut precizările care s-au depus la dosar încă înainte

de judecarea cauzei în fond.

Curtea reține că aceste

afirmații au valoarea unei mărturisiri în condițiile art. 1204

și urm. C. civ., o eventuală revenire asupra acesteia nefiind

posibilă decât în cazul unei erori de fapt, ceea ce nu s-a dovedit.

O astfel de mărturisire nici nu

era necesară dat fiind că legăturile de rudenie au fost pe

deplin și în mod corect stabilite de prima instanță.

În aceste condiții va fi analizat

scriptul depus ulterior, la data de 14 ianuarie 2009, de către

reclamantele B.M. și C.I., intitulat „punct de vedere”, prin care

arată că instanța de fond în mod greșit a menționat

procesul verbal din dosarul succesoral nr. 41/1958 și că au contestat

întotdeauna calitatea de moștenitori în grad egal de a culege

moștenirea a pârâților și concluziile scrise din data de 9 iunie

2009 (dosar apel).

Curtea constată că pe de o

parte aceste scripte ar părea o revenire asupra unei mărturisiri,

care nu poate fi primită, dat fiind cele de mai sus, iar pe de altă

parte aceste scripte, care pot fi considerate o completare a motivelor de apel,

au fost depuse după termenul stabilit imperativ de art. 287 alin. (2) C.

proc. civ., prin urmare nu va fi luat în considerare.

Astfel, sentința atacată a

fost comunicată reclamantei C.I. la data de 25 iunie 2008 (dosar fond) iar

reclamantei T.F. a cărei succesoare este B.M., la data de 27 iunie 2008 (dosar

fond).

Apelul a fost declarat la data de 30

iunie 2008 iar prima zi de înfățișare a fost la data de 14

noiembrie 2008, al doilea termen de judecată, când toate părțile

ar putea pune concluzii, intimaților fiindu-le comunicate deja motivele de

apel depuse inițial.

Art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. prevede că cererea de apel va cuprinde, printre altele, motivele de

fapt si de drept pe care se întemeiat apelul iar alin. (2) din același

text legal dispune că cerințele de la pct. 3 si 4, sunt

prevăzute sub sancțiunea decăderii. Aceste cerințe pot fi

împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Admite excepția

tardivității motivelor de apel vizând contestarea calității

de moștenitori a pârâților C.N. ș.a., invocate la 14 ianuarie 2009

și 9 iunie 2009.

În ce privește problema

obligării reclamanților de-a restitui suma încasată ca

măsuri reparatorii la Legea nr. 112/1995 apelanții apreciază

că Dispoziția primarului menținută prin sentința este

o măsură nelegală și de natură a le crea prejudicii.

Astfel la Legea nr. 112/1995 s-a deschis o procedură în baza căruia

toate persoanele interesate și care ar fi avut calitate de

moștenitori puteau să solicite ca în baza Legii nr. 112 să

beneficieze de această măsură reparatorie. Reclamanții au

fost singurele persoane dintre moștenitorii legali dovediți care au

urmat procedura la Legea nr. 112 și prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă intrată

în puterea lucrului judecat li s-a acordat această sumă. În

condițiile în care această sumă s-a acordat printr-o

hotărâre judecătorească consideră că nu se poate pune

problema obligării de-a restitui suma încasată câtă vreme acele

hotărâri judecătorești nu au fost desființate, ele fiind în

vigoare. De altfel, la Legea nr. 112/1995 s-au acordat doar despăgubiri

parțiale în limita a 20 salarii motiv pentru care reclamanții au uzat

ulterior și de procedura la Legea nr. 10/2001.

Curtea reține că aceste

motive de apel nu pot fi primite dat fiind că nu are nici o

relevanță că reclamanții au fost singurele persoane care au

formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dat fiind că Legea nr. 10/2001

nu impune ca și condiție prealabilă formularea unei cereri în

temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că orice persoană poate formula

cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 și poate primi măsuri reparatorii

în temeiul acestei legi dacă dovedește că este persoană

îndreptățită, chiar dacă nu a formulat cerere și nu a

primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.

Faptul că despăgubirile

primite în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost stabilite în procedura

administrativă sau în procedura judiciară nu are nici o

relevanță, cât timp art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001 nu distinge

nici cu privire la acest aspect, ci dispune doar că persoanele care au

primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai

după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită,

actualizată cu indicele de inflație.

Reclamanții apelanți nu au

oferit nici un argument rezonabil în susținerea afirmației lor,

faptul că despăgubirile au fost stabilite printr-o hotărâre

judecătorească nu permite crearea unei discriminări între cei ce

au primit despăgubirile în procedura administrativă, pe de o parte,

și cei ce le-au primit în procedura judiciară, pe de altă parte.

Situației rezultate dintr-o

hotărâre judecătorească îi sunt aplicabile dispozițiile

legale obligatorii apărute ulterior stabilirii acelei situații.

Reclamanții nu au oferit nici un criteriu de înlăturare a acestor

dispoziții legale.

Consideră apelanții

că motivarea instanței în sensul că solicitarea

reclamanților de-a se anula dispoziția în ce privește

restituirea sumelor încasate este contrară legii, o apreciază de

asemenea greșită, având în vedere că prevederile art. 20 alin. (1)

nu sunt aplicabile pentru că imobilele au fost deja înstrăinate

și că sunt aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (2) ini din

dispozițiile art. 20 alin. (4) care prevăd că „Persoanele

îndreptățite rare nu MU formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr.

112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au

fost soluționate până la data ini rarii in vigoare a prezentei legi

au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei

legi." reiese concluzia că ceea ce pot solicita aceștia din

urmă este numai ceea ce a rămas neacordat în temeiul Legii nr. 112/1995,

potrivii art. 20 alin. (3). S-a mai reținut de instanța de apel

că o astfel de interpretare nu este susținută de textul legal, alin.

(4) al art. 20 arată doar îndreptățirea persoanelor care nu au

formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 de a formula cerere în temeiul

Legii nr. 10/2001 iar o aplicare exclusivă a art. 20 alin. (3) nu poate fi

admisă dat fiind că are prevalentă restituirea în natură,

pe care reclamanții nu o pot refuza.

Aceasta nu înlătură

nicidecum aplicarea art. 20 alin. (1) din aceeași lege cu privire la

obligativitatea restituirii despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995.

Nu se poate susține nici

aplicarea doar a dispozițiilor art. 20 alin. (2) dat fiind că nu

pentru imobilele pentru care se primesc despăgubiri prin echivalent în

temeiul Legii nr. 10/2001 sunt obligați reclamanții să restituie

despăgubirile ci pentru partea de imobil restituită în natură.

În speță sunt aplicabile

și dispozițiile art. 20 alin. (2), o parte din imobil fiind

înstrăinată, dar cu privire la partea de despăgubiri privind

această parte din imobil, în ipoteza în care între stat și persoanele

îndreptățite există obligații reciproce de plată

și de restituire, fundamentate pe reglementările Legii nr. 112/1995

și ale Legii nr. 10/2001, compensarea și acordarea titlurilor de

despăgubire se efectuează după prescripțiile art. 22 – art.

23 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, art. 22 din H.G. nr. 1095/2005, abilitatea

stingerii obligațiilor în această modalitate și atribuirii

diferenței despăgubirilor, dacă este cazul, revenindu-i Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum corect a

reținut prima instanță.

Aceste argumente sunt valabile

și la susținerea apelanților că în art. 2 al aceluiași

text se precizează clar că persoanele care au primit despăgubiri

la Legea nr. 112/1995 au dreptul la diferența dintre valoarea

actualizată și valoarea corespunzătoare a imobilului, ori în

speță reclamanții au primit despăgubiri limitate,

diferența ce a rămas de restituit este mare în raport cu ceea ce au

primit și în consecință nu au avut niciodată pretenția

să primească decât ceea ce li se cuvine potrivit ramurii de

moștenire, astfel că nu pot fi obligați la restituirea sumei,

apoi să primească diferența.

Mai trebuie adăugat că

persoanele care au primit despăgubiri la Legea nr. 112/1995 și care

au dreptul la diferența dintre valoarea actualizată și valoarea

corespunzătoare a imobilului sunt acele persoane care au de primit doar

despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001 iar nu și

persoanele cărora li s-a restituit în natură imobilul In temeiul

Legii nr. 10/2001.

Nu s-a invocat la fond nici

compensarea despăgubirilor ce le au de primit în temeiul Legii nr. 10/2001

cu cele deja încasate in temeiul Legii nr. 112/1995, o astfel de cerere fiind

formulată pentru prima dată în apel.

Mai arată apelanții

că nici intimații nu au susținut că reclamanții ar fi

obligați să restituie despăgubirile ci doar instanța în

virtutea rolului prea activ a ținut să dea această soluție.

Instanța de apel a constatat

că obligarea la restituirea despăgubirilor a fost dispusă de

către primar prin dispoziție iar nu de către instanță,

instanța doar a constat că măsura restituirii este legală.

În altă ordine de idei, trebuie

sesizat că există situații aparent nereglementate de legea nr. 10/2001,

cum ar fi ipoteza în cauză când unul dintre moștenitori,

persoană îndreptățită nu formulează cerere în temeiul

Legii nr. 10/2001 ci doar în temeiul Legii nr. 112/1995, primind și

despăgubiri în baza acestei din urmă legi.

Ca și ipoteză de lucru,

pentru a simplifica înțelegerea problemei, se poate imagina situația

când există doi moștenitori, iar unul dintre aceștia

formulează cerere pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr.

112/1995, și i se și acordă astfel de despăgubiri, iar

celălalt moștenitor, care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995,

formulează o cererea de restituire în natură sau de acordare de

despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001. Este indiferent

dacă cei doi moștenitori au avut sau nu o înțelegere ca doar

acela care nu a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 să formuleze

cerere în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dacă am admite că în

această din urmă ipoteză nu sunt aplicabile dispozițiile art.

20 din Legea nr. 10/2001 am avea situația în care pentru același

imobil se va acorda o dublă despăgubire, una în temeiul Legii nr. 112/1995

și restituirea în natură sau în echivalent fără ca din

despăgubirea ce s-ar primi în temeiul Legii nr. 10/2001 să se

poată deduce despăgubirea primită în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, o astfel de situație nu

poate fi admisă, rămânând ca despăgubirea primită în

temeiul Legii nr. 112/1995 să fie luată în considerare pentru

aplicarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 chiar dacă persoana sau una din

persoanele ce au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au

mai formulat cerere și în temeiul Legii nr. 10/2001.

Dacă s-ar admite că cei

care nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 nu ar trebuie să

restituie despăgubirile atunci s-ar ajunge la o dublă

despăgubire în această măsură, pentru că prima

dată s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, care

prin ipoteză nu se restituie, iar apoi se restituie și imobilul în

natură.

Or, dacă imobilul ar fi fost

restituit în natură nimeni nu poate pretinde să i se mai restituie

încă odată același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dat fiind

că ar fi o dublă despăgubire.

Dacă nimeni nu poate solicita o

despăgubire rezultă că este indiferent cărei persoane i

s-au acordat despăgubiri, rămânând moștenitorilor să se

desocotească între ei.

Mai mult, potrivit art. 20 alin. (2)

teza a II-a din Legea nr. 10/2001 „Dacă persoanele îndreptățite

au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea

încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea

corespunzătoare de piață a imobilului.”

Câtă vreme art. 20 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 prevede fără alte deosebiri că „Persoanele

care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în

cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în

vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând

despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație”

rezultă că despăgubirile se acordă in rem, având în vedere

imobilul iar nu în considerarea faptului persoanelor care au formulat cerere în

temeiul diferitelor legi de retrocedare prezente sau viitoare.

S-a mai reținut de către

instanța de apel că instanța nici nu a fost învestită cu o

cerere prin care să i se solicite să analizeze faptul că A.C. nu

ar trebui să restituie despăgubirile deoarece nu a formulat cerere în

temeiul Legii nr. 10/2001 și invers persoanele ce au formulat notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții T.T., T.L., B.M., M.V.Z., P.I., A.L., A.C., C.I.,

M.V.E. solicitând modificarea și în sensul admiterii apelului astfel cum a

fost formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele

aspecte:

Astfel recurenții susțin

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare

și aplicare a legii în condițiile în care nu sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Se mai susține că suma

actualizată și încasată este echivalentă de fapt cu cele

două apartamente înstrăinate din întreg imobilul.

În acest sens, recurenții au

învederat că în condițiile în care au urmat procedura Legii nr. 112/1995

și au obținut suma în baza unei hotărâri judecătorești

nu pot fi obligați la restituire.

Recurenții au solicitat a se avea

în vedere că suma încasată urmează a fi împărțită

pe cele patru tulpini și în condițiile în care nu se va accepta

această teză, recurenții au solicitat să se ia act că

renunță la beneficiul Legii nr. 10/2001, rămânând cu suma

încasată în baza Legii nr. 112/1995 iar dispoziția primarului să

fie modificată la pct. 1 și 2 în sensul că nu doresc restituirea

în natură sau echivalent la Legea nr. 10/2001, susținând că

preferă să păstreze suma încasată la Legea nr. 112/1995

și să renunțe la orice alte drepturi la Legea nr. 10/2001,

urmând ca ceilalți beneficiari să culeagă întreaga avere ce a

mai rămas.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instanța de apel a examinat

cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum, raportat

și la obiectul dedus judecății ce vizează plângerea

formulată împotriva Dispoziției nr. 166 din 13 februarie 2008

emisă de primarul municipiului Bistrița.

Prin dispoziția nr. 166 din 10

februarie 2008 emisă de primarul municipiului Bistrița s-a dispus

restituirea în natură după restituirea în cuantum actualizat din 2001

a sumei de 640.100.269 lei a trei apartamente cu destinația de

locuință și a două spații cu destinație

comercială situate în Bistrița din CF Bistrița.

S-a statuat că această

dispoziție face dovada de proprietate doar după restituirea în

cuantum actualizat din 2001 a sumei indicate și are forță

probantă a unui înscris autentic după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară, că beneficiarii

restituirii au obligația respectării prevederilor art. 13 și

urm. din Legea nr. 10/2001 cu privire la protecția chiriașilor.

Pentru două apartamente cu

destinația de locuințe s-a propus petentelor acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Reclamanții nu au negat faptul

că au încasat despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995

pentru imobil, situație în care devin incidente dispozițiile art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 cum de altfel bine a reținut instanța de

apel.

Este real că doar în apel

reclamanții au invocat o posibilă compensare a despăgubirilor ce

li s-ar cuveni în temeiul Legii nr. 10/2001 cu cele deja încasate în temeiul Legii

nr. 112/1995, situație în care, o astfel de cerere are într-adevăr

caracterul și natura juridică a unei cereri noi, inadmisibilă de

a fi formulată doar în apel față de dispozițiunile

imperative ale art. 294 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel din perspectiva dispozițiilor

art. 294 C. proc. civ. și a solicitării reclamanților doar în

apel a compensării despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001

cu cele deja încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, susținerile

reclamanților legate de greșita aplicare și interpretare a legii

de către instanța de apel, sunt nu numai nefondate dar și

fără suport juridic.

Variantele propuse de

recurenți, în această fază procesuală ce vizează

renunțarea lor la restituirea în natură a imobilului, înțelegând

să păstreze despăgubirile primite în baza Legii nr. 112/1995 vor

putea fi eventual invocate într-o fază ulterioară de executare a

Dispoziției nr. 166 din 13 februarie 2008 emisă de primarul municipiului

Bistrița.

Cum în cauză față de

cele expuse nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții P.I., A.L., A.C., C.I., T.L., T.T., B.M., M.V.E.

împotriva deciziei nr. 40/A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2010.