ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanții L.M., L.E. și L.R. au chemat în judecată pârâții K.B.V. (persoană

juridică olandeză) și F.R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să dispună obligarea acestora în solidar la plata sumei de 90.000 Euro

reprezentând prețul cesiunii conform contractului nr. 29 din 17 ianuarie 2003

și la dobânda legală calculată până la data plății efective.

În motivarea demersului

său judiciar reclamanții au arătat următoarele:

- prin contractul

semnat la data de 17 ianuarie 2003 s-a vândut de către cedenții L.M., L.E. și L.R.

către cesionarul K.B.V., un număr de 341.381 acțiuni, reprezentând 66,89 % din

capitalul social al C.R.A. S.A.R.C. SA; prețul cesiunii a fost stabilit la suma

totală de 300.000 Euro, urmând a fi plătit eșalonat, câte 300.000 Euro în luna

ianuarie a fiecărui an, pentru următorii 10 ani. În conformitate cu clauza de

fidejusiune cuprinsă în art. 3 din contract pârâtul F.R. răspunde solidar cu K.B.V.

pentru toate obligațiile asumate de aceasta. Prețul cesiunii, mult mai mic

decât valoarea nominală a acțiunilor (100.000 lei) a fost stabilit luându-se în

considerare situația societății, cunoscută și acceptată de cesionar (art. 12

din convenția încheiată la 05 decembrie 2002). La data de 15 aprilie 2003,

adunarea generală a aprobat raportul pe anul 2002, opiniile auditorilor,

bilanțul și situația financiară și descărcarea de gestiune a Consiliului de

administrație. La nici o zi de la semnarea actelor de cesiune, 18 ianuarie 2003,

noul acționar a vândut către Blocul Național Sindical un număr de 51.043

acțiuni (10 % din capital), cu un preț total de 5.104.300.000 lei, la un preț

de trei ori mai mare pe acțiune decât în ziua precedentă. După această

revânzare, noul acționar trebuia să asigure managementul societății, să

întocmească și să finanțeze un plan de continuare și dezvoltare a activității

societății însă managementul s-a finalizat cu intrarea societății în situația

de încetare de plăți și înstrăinarea tuturor mijloacelor fixe. Cu toate

solicitările reclamanților de a li se plăti sumele exigibile din prețul

cesiunii, reprezentanții cesionarului au invocat lipsa banilor și au refuzat

orice plată. în consecință, la data de 19 mai 2004 debitorii au fost convocați

la conciliere.

La termenul din 18

noiembrie 2005 reclamanții au precizat că, suma de 90.000 Euro reprezintă

327.870 RON, la un curs de 3,643 lei/1 Euro iar dobânda legală anuală este 6 %

conform art. 4 din O.G. nr. 9/2000, în relațiile economice internaționale când

plata s-a stipulat în monedă străină.

La termenul din 5

decembrie 2008 pârâtul F.R. a depus întâmpinare și cerere reconvențională,

solicitând respingerea acțiunii ca nefondată și să se constate de către

instanță nulitatea absolută a contractului de cesiune nr. 29 din 17 ianuarie 2003

pentru lipsa formei cerută

ad validitatem

.

Pe calea cererii

reconvenționale s-a solicitat constatarea nulității contractului de cesiune,

interpretat greșit ca o vânzare-cumpărare de acțiuni, părțile cesionându-și

numai vocația de a deveni acționari deoarece nu s-au îndeplinit formalitățile

prevăzute de art. 98, alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Această procedură

specială se coroborează cu dispozițiile art. 117 lit. a) din Legea 31/1990.

Astfel, contractul nu este apt din punct de vedere juridic să transmită dreptul

de proprietate asupra acțiunilor iar prețul nu este datorat.

La termenul din 03

aprilie 2009 pârâtul-reclamant F.R. a depus o precizare la cererea

reconvențională în care a arătat că solicită constatarea nulității absolute a

contractului de cesiune și pentru încălcarea ordinii publice instituite prin

Legea 32/2000 privind societățile de asigurare și a actelor normative date în

aplicarea ei, respectiv lipsa avizului prealabil al Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor. De asemenea, a solicitat să se constate existența în favoarea lui

a beneficiului de discuțiune instituit de art. 1662 și art. 1663 C. civ.

La data de 8 mai 2009

reclamanții au invocat tardivitatea capătului, de cerere privind constatarea în

favoarea pârâtului-reclamant F.R. a beneficiarului de discuțiune, deoarece

„precizarea" depusă este de fapt o cerere de întregire a cererii

reconvenționale ce trebuia depusă, conform art. 132 C. proc. civ. cel mai

târziu la data de 20 februarie 2009.

Tribunalul București,

secția a VI a comercială, prin sentința comercială nr. 13030 din 13 noiembrie 2009

a respins excepția tardivității completării cererii reconvenționale și cererea

principală formulată de reclamanți precum și cererea reconvențională, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut ca neîntemeiate atât cererea principală de chemare

în judecată cât și cererea reconvențională pentru următoarele motive:

- prețul cesiunii a

fost convenit la 300.000 Euro, plătibil în rate egale de câte 30.000 Euro pe

an. Prima rată trebuia achitată în 10 zile de la intrarea în vigoare a

contractului iar restul în luna ianuarie a fiecărui an, părțile prevăzând

expres că pârâtul-reclamant F.R. răspunde în solidar cu K.B.V. pentru toate

obligațiile asumate de aceasta, în Contract, ca fidejusor garantând personal

obligațiile;

- s-a apreciat că această

clauză reprezintă o fidejusiune convențională și, întrucât fidejusorul s-a

obligat solidar cu debitorul principal, el nu mai poate invoca beneficiul de

discuție (capătul doi al cererii reconvenționale), aplicându-se strict regulile

solidarității (art. 1662 C. civ.);

- cu privire la

calificarea actului care a fost încheiat între reclamanți și pârâta K.B.V. s-a

reținut că acțiunile reprezintă fracțiuni ale capitalului social, titluri de

valoare (clasa valoare mobiliară), titluri de credit negociabile care circulă

în condițiile legii, deci se pot transmite prin cesiune.

- art. 98 din Legea

nr. 31/1990 arată că dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative emise

în formă materială se transmite prin declarație făcută în registrul

acționarilor și prin mențiunea făcută pe titlu, semnată de cedent și de

cesionar sau de mandatarii lor și că dreptul de proprietate asupra acțiunilor

nominative emise în formă dematerializată (certificat de acționar) se transmite

prin declarație făcută în registrul acționarilor, semnată de cedent și de

cesionar, înscrierea fiind o condiție privind transmiterea dreptului de

proprietate, neîndeplinită însă în cauză;

- actul de cesiune

nu-și poate produce efectele juridice, în sensul că nu s-a transmis dreptul de

proprietate asupra acțiunilor și, în consecință, prețul cesiunii nu este

datorat. Înscrierea cesiunii în Registrul acționarilor este o condiție specială

de probațiune și publicitate care condiționează valabilitatea transferului

dreptului de proprietate;

- prețul cesiunii nu

a fost plătit, cum arată pârâtul-reclamant, deoarece ordinul de plată nr. 273

este din data de 20 decembrie 2002, dată anterioară cesiunii (2003);

- referitor la apărările

întemeiate pe Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și

supravegherea asigurărilor și Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 2/2001, s-a

reținut că neobținerea aprobării prealabile nu atrage nulitatea contractului de

cesiune iar la dosar s-a depus și Decizia nr. 3624 din 30 octombrie 2003 a

Președintelui C.S.A. care a aprobat, între altele, modificarea actului

constitutiv al societății conform cesiunii.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții L.M., L.E. și L.R., arătând că în mod

greșit instanța de fond a reținut că înscrierea în registrul acționarilor este:

si publicitate.

În acest sens

apelanții au arătat că instanța nu a motivat, de ce înscrierea in registrul

acționarilor este o condiție pentru transmiterea proprietății.

Astfel s-a arătat că

în ceea ce privește dispozițiile art. 98 din Legea nr. 31/1990, doctrina si practica

judiciara sunt constante în aprecierea ca simplu acord de voința este nu numai

necesar, dar și suficient pentru transferul dreptului de proprietate asupra

acțiunilor nominative, materializate sau dematerializate.

Apelanții au criticat

sentința și sub aspectul faptului că instanța de fond nu a motivat de ce

neînscrierea acțiunilor nu atrage nulitatea actului de cesiune și nici de ce

acesta nu produce efecte juridice.

Totodată, instanța de

fond retine ca "înscrierea cesiunii in registrul acționarilor este o

condiție speciala de probațiune si publicitate care condiționează valabilitatea

transferului dreptului de proprietate".

Probațiunea cesiunii

s-a realizat prin depunerea contractului de cesiune. Simplul acord de voința

este nu numai necesar, dar și suficient pentru transmiterea dreptului de

proprietate, forma scrisă a contractului fiind ceruta doar

ad probationem.

Publicitatea

contractului de cesiune s-a realizat prin mai multe forme, respectiv, conform

procesului-verbal din data de 17 ianuarie 2003, adunarea generala a asociaților

SC C. SA a luat act de contractul de cesiune, pe de o parte, iar pe de alta

parte, a modificat actul constitutiv cu privire la capitalul social iar prin

decizia nr. 3624 din 30 octombrie 2003 a Președintelui CSA aflată în arhiva ORCTB,

s-au aprobat mai multe modificări la actul constitutiv al SC C.R.A.S.A.R. C. SA,

printre care a fost aprobată și modificarea actului constitutiv prin actul

adițional atestat sub nr. 30 din 17 ianuarie 2003 referitor la cesiunile

intervenite intre L.M., L.R., L.E., pe de o parte, și societatea K.B.V.,

pe de altă parte.

Totodată s-a arătat

că apelanții nu au acționat pe cale judecătorească cu privire la înscrierea în

registrul acțiunilor deoarece înscrierea este necesară doar pentru a asigura

evidența acționarilor.

În final apelanții au

solicitat obligarea la suma de 90.000 Euro reprezentând contravaloare preț

cesiune, respectiv rate aferente anilor 2006, 2007, 2008 și 2009 și la

plata dobânzii legale de 6% pe an calculata pana la data plății efective, conform

art. 4 din O.G nr. 9/2000 și art. 43 și urm. C. com.

La 24 septembrie 2010

apelanții au depus precizări în lei la cuantumul majorărilor și precizări

completatoare ale motivelor de apel, sens în care și-au majorat cuantumul

pretențiilor cu suma totală de 512.760 ron respectiv 120.000 Euro reprezentând

contravaloare preț cesiune respectiv rate aferente anilor 2006, 2007, 2008 și

2009 și la plata dobânzii legale de 18.000 Euro pentru anii 2006-2009.

În ceea ce privește

completarea motivelor de apel s-a arătat că instanța de fond a respins cererea

principala pe considerentul că nu a fost înscris în registrul acționarilor

și registrul de acțiuni contractul de cesiune ce face obiectul procesului pendinte,

încălcându-se dispozițiile art. 98 din LSC.

Contractul ce face

obiectul prezentului dosar a făcut obiectul instanței de judecată, iar

valabilitatea acestuia a fost stabilita în mod definitiv și irevocabil prin

încheierea nr. 33657 din 13 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 177 din 18 aprilie 2011, a admis apelul în parte și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis acțiunea

și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 90.000 Euro (în lei la data

plății), reprezentând contravaloare preț cesiune, pentru perioada 2003 – 2005,

din contractul de cesiune nr. 29 din 17 ianuarie 2003 cu dobânda legală de 6%

pe an și a respins cererea completatoare în apel reținând în fundamentarea

soluției următoarele:

- în conformitate cu

clauza de fidejusiune cuprinsă în art. 3 din contract, F.R. răspunde în solidar

cu K.B.V. pentru toate obligațiile asumate de acesta în contractul

susmenționat, în calitate de fidejusor garantând personal aceste obligații.

- actul de cesiune și-a

produs efectele întrucât potrivit art. 98 din Legea nr. 31/1990, dreptul de

proprietate asupra acțiunilor nominative materializate sau dematerializate se

transmit prin declarație făcută în registrul acționarilor și prin mențiunea

făcută pe titlu, semnat de cedent și de cesionar, în cauză acordul de voință și

transferul dreptului de proprietate fiind exprimat prin semnarea contractului

de cesiune nr. 29 din 17 ianuarie 2003;

- cesiunea a fost

înscrisă în registrul acționarilor, fiind semnată de cedenții L. dar nesemnată

de K.B.V., care deși a fost notificată de către lichidator să se prezinte în

vederea semnării a refuzat să dea curs invitației lichidatorului.

În ceea ce privește

cererea completatoare în apel privind majorarea cuantumului pretențiilor din

care 1.200.000 Euro rate aferente anilor 2006 – 2009 și 18.000 Euro reprezentând

dobânda aferentă perioadei 2006 – 2009, Curtea a respins-o ca inadmisibilă

întrucât potrivit art. 294 C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot

face alte cereri noi, majorarea pretențiilor în apel vizând rate care au

intervenit după pronunțarea sentinței.

- art. 294 alin. (2)

stipulează că se pot cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și

orice despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, apelanții

nesolicitând rate ajunse la termen ci rate deja scadente la data pronunțării

sentinței atacate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs intimatei-pârâte solicitând admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii în integralitate

a apelului reclamanților și, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii

instanței de fond.

Recurenții-pârâți își

subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., aducând în susținere următoarea argumentație.

Referindu-se la

motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenții

arată că, instanța de apel, fără a motiva în drept sau în fapt a reținut, „că

greșit a respins instanța de fond acțiunea, considerând că actul de cesiune nu

și-a produs efectele întrucât potrivit art. 98 din Legea nr. 31/1990 dreptul de

proprietate asupra acțiunilor nominative materializate sau dematerializate se

transmit prin declarație făcută în registrul acționarilor și prin menținerea

făcută pe titlu, semnat de cedent și cesionar”.

Singurele argumente

de fapt reținute de instanța de apel sunt faptul că „acordul de voință și

transferul dreptului de proprietate a fost exprimat prin semnarea contractului

de cesiune de creanțe” și faptul că d-nii L. au înscris ulterior cesiunea prin

semnarea în registrul acționarilor după pronunțarea sentinței de fond, fără a

exista însă și semnarea reprezentantului K.B.V., aceste argumente nefiind în

măsură să acopere procedura instituită de art. 177 lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Mai mult decât atât,

arată recurenții, nu sunt prezentate motivele de drept pentru care instanța a

considerat legală transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor în

lipsa declarației făcută de cesionar.

Instanța a schimbat

natura și înțelesul actului juridic dedus judecății, art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sub două aspecte:

a) În ceea ce

privește validitatea contractului de cesiune de acțiuni instanța a considerat

că sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 98 din Legea nr. 31/1990 prin

simpla semnare a contractului și operarea acestuia în Registrul comerțului, și

semnarea în registrul acționarilor efectuată pro cauza, după pronunțarea

sentinței de fond de către cedenți.

Recurenții-pârâți

consideră că instanța de apel a schimbat înțelesul actului juridic dedus

judecății prin faptul că a dat valoare unui act juridic ulterior pronunțării

sentinței de fond (semnarea de către cedenți în Registrul acționarilor) și unui

răspuns la o adresă a lichidatorului judiciar comunicată cesionarilor. În ceea

ce privește adresele efectuate către lichidator și răspunsul la această adresă,

recurenții precizează că sunt înscrisuri pro cauza, și pentru acest motiv

trebuiau și trebuie înlăturate.

Sub acest aspect, se

arată, că în ședința publică din apel din data de 10 ianuarie 2011, și

consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, apelanții au recunoscut că

atât înscrierea cât și semnarea de către apelanți a cesiunii în Registrul

acționarilor s-a făcut după pronunțarea hotărârii de fond, această operațiune

confirmând împrejurarea că la data pronunțării sentinței de fond nu era

înscrisă cesiunea în registrul acționarilor, motiv pentru care în lipsa

semnării ei de către cesionar (K.B.V.) aceasta nu are nici o valoare, iar

faptul înscrierii după pronunțarea sentinței, pe de o parte ne lipsește de un

grad de jurisdicție, pe de altă parte este o operațiune pro cauza, și trebuie

înlăturată pe acest considerent.

b) Instanța a

interpretat greșit actul dedus judecății sub aspectul obligării recurentului R.F.

în solidar cu cesionarul la plata prețului cesiunii, cu neobservarea art. 1662

– 1668 C. civ., potrivit cărora dacă s-ar reține validă obligația de

fidejusiune recurentul persoană fizică ar beneficia de drepturile conferite de

evocatele dispoziții legale, neputând fi astfel obligat în solidar întrucât nu

a renunțat nici prin cesiunea de acțiuni și nici prin vreun act ulterior, la

beneficiile instituite de Codul civil în favoarea sa.

Hotărârea pronunțată

a fost dată cu încălcarea legii sub următoarele aspecte:

a) Instanța a

încălcat dispozițiile art. 98 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu cele ale art.

177 lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În cauză nefiind

îndeplinită această condiție imperativ prevăzută de evocatele dispoziții legale

recurenții concluzionează în sensul că, din punct de vedere juridic, contractul

de cesiune nr. 29 din 17 ianuarie 2003, nu a fost și nu este apt din punct de

vedere juridic să transmită dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative

ale reclamanților, de la aceștia la pârâta K.B.V., astfel că nici prețul aferent

acestora nu este datorat;

- raportat la

sancțiunea invocată recurenții arată că, în ceea ce privește Registrul

Comerțului, legea nu prevede vreo formalitate obligatorie, Oficiile Registrului

Comerțului neavând instrucțiuni clare privind înregistrarea transferului

dreptului de proprietate asupra acțiunilor, iar funcționarii, de multe ori, au

practica redusă în legătură cu societățile pe acțiuni, fiind mult mai obișnuiți

cu înregistrările privind societățile cu răspundere limitată, astfel că, putem

fi în situația în care deși s-a operat o mențiune a unui transfer, acesta să nu

fi operat în toate cazurile, înregistrarea transferului de proprietate asupra

acțiunilor este o procedură facultativă și Oficiul Registrului Comerțului nu

poate ridica nici o obiecțiune legată de vreo neconcordanță între documentele

prezentate la acesta și înregistrările din registrul Comerțului cu privire la

acționariat, înregistrarea, în cazul în care se dorește a se face, realizându-se

pe baza simplei declarații a administratorilor societății.

b) Decizia pronunțată

a fost dată cu încălcarea art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce

privește obligația cesionarilor de semnare în registrul acționarilor.

Recurenții invocă sub

acest aspect, ca apărare de fond, excepția prescripției dreptului material la

acțiune în ceea ce privește obligarea cesionarului la semnarea în Registrul

acționarilor întrucât obligația de semnare a cesionarului, fiind un drept patrimonial

este prescriptibilă în 3 ani de la data nașterii acestuia drept (respectiv data

semnării contractului de cesiune de creanță) consideră recurenții că și la

această dată, precum și la data notificării de către lichidatorul judiciar era

prescris dreptul cedenților de a obliga cesionarul la semnare, sau a obține

vreun beneficiu de pe urma acestui refuz, instanța de apel încălcând

dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

c) Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., întrucât recurentul persoană

fizică nu a semnat ca fidejusor, singura semnătură a sa fiind cea în calitate

de reprezentant al cesionarului.

d) Decizia recurată

încalcă și dispozițiile art. 1662 – 1668 C. civ., întrucât dacă s-ar reține

validă obligația de fidejusiune a subsemnatului, recurentul persoană fizică nu

ar putea fi obligat în solidar cu cesionarul întrucât beneficiază de drepturile

conferite de aceste dispoziții legale (beneficiul de diviziune și discuțiune la

care nu a renunțat nici prin cesiunea de acțiuni și nici vreun act ulterior).

e) Instanța nu a

ținut cot de apărările invocate atât la fond cât și în apel, dovedite cu

înscrisurile depuse la termenul din data de 16 octombrie 2009 (la fond),

respectiv de împrejurarea că în nici un moment anterior încheierii contractului,

intimații nu au prezentat situația financiară a societății și că încă din data

de 27 februarie 2003, deci la numai 1 lună de la data încheierii contractului

de cesiune de acțiuni, prin decizia nr. 3247 din 27 februarie 2003 Consiliul

Comisiei de supraveghere a Asigurărilor, în urma „nerespectării de către C. SA

a legislației în vigoare privind activele admise să reprezinte rezervele

tehnice ale asiguratorului care practica asigurări generale, regulile de

disperare a plasamentelor, precum și coeficientul de lichidare” a sancționat

societatea C. SA, ale cărei acțiuni au făcut obiectul contractului de cesiune

în cauză. Sancțiunea a constatat în aceea că societatea C. SA urma să

întocmească un plan de redresare financiară care trebuia să conțină în principal

toate măsurile prevăzute la art. 29 din Legea nr. 32/2000, pe care le enumără.

Sub acest aspect

recurenții conchid în sensul că este evidentă eroarea în care s-au aflat asupra

obiectului contractului putându-se vorbi chiar de manopere dolosive prin însăși

ascunderea adevăratei situații financiare a societății.

Raportat la lipsa de

valoare a acțiunilor, contractul de cesiune, este lovit de nulitate absolută,

întrucât este lipsit de cauză, cauza nu este reală, este ilicită și imorală,

existând totodată și o eroare asupra calităților substanțiale ale obiectului

actului juridic. În speță lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat,

care se răsfrânge și asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic.

f) Într-o ultimă

critică recurenții arată că deși au invocat aceste apărări prin întâmpinare,

precum și nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță, instanța de

apel nici măcar nu le-a analizat deși era obligată să verifice și să analizeze

cauza sub toate aspectele de fapt și de drept în virtutea efectului devolutiv

al apelului, al principiului rolului activ, al principiului egalității armelor

și a unui proces echitabil.

Înalta Curte,

examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Hotărârea recurată

cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel identificând faptul că

în speță acordul de voință și transferul dreptului de proprietate au operat

prin semnarea contractului de cesiune nr. 29 din 17 ianuarie 2003, aspect dedus

din interpretarea corectă a dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 31/1990, prin

încheierea contractului de cesiune operând transferul dreptului de proprietate

cu toate consecințele ce recurg dintr-o atare operațiune.

Reținând acest fapt

instanța de prim control judiciar nu a schimbat cu nimic natura și înțelesul

actului juridic dedus judecății natura contractului de cesiune fiind examinată

din perspectiva dinamicii raporturilor juridice dintre părți, cu aplicarea

riguroasă a dispozițiilor legale specifice acestui tip de convenție.

În mod legal instanța

de apel a reținut, totodată și faptul că semnarea contractului doar de

recurentul R.F. și numai în calitate de reprezentant al K.B.V. nu îl absolvă de

răspunderea pe care recurentul R.F. o are în calitate de fidejusor, unica sa

semnătură antrenând deopotrivă răspunderea contractuală a ambilor recurenți.

Cât privește critica

prin care s-a invocat de către recurentul R.F. ignorarea de către instanța de

apel a beneficiului de discuțiune și diviziune reglementat de art.1662 – 1668 C.

civ., aceasta nu poate fi primită față de incidența în speță a art. 42 alin. (1)

și (2) C. com. care reglementează faptul că în obligațiile comerciale

fidejusorul, chiar necomerciant, răspunde cu bunurile proprii pentru obligația

comerciantului – aspect corect soluționat de instanța de apel.

Așadar, întrucât

obligația de plată a prețului acțiunilor are caracter comercial, temeiul

solidarității se regăsește în art. 42 alin. (1) C. com.

Într-o altă critică

de nelegalitate recurenții-pârâți reproșează instanței de apel că a pronunțat

hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Această critică este lipsită de

fundament întrucât pârâții-intimați nu au formulat o astfel de excepție în fața

instanței de apel pentru ca aceasta să pronunțe sub acest aspect o soluție care

să fie cenzurabilă din punctul de vedere al legalității în prezentul recurs.

Celelalte critici

formulate de recurenții-pârâți vizează administrarea probatoriilor de către

instanță, situații de fapt, aspect ce înscrie analiza acestora în cadrul

examenului de temeinicie și nu în sfera celui de legalitate astfel cum acesta

este configurat de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de a

fi cenzurată prin prisma criticilor formulate în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

va respinge recursul pârâților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenții - pârâți R.F. și K.B.V. OLANDA împotriva deciziei nr. 177 din 18

aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 31 ianuarie 2012.