ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2524/2003

S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.179/R din 31 mai 2001 a Tribunalului Călărași. La apelul nominal se prezintă intimatul-contestator B.I., personal și asistat de avocat I.L., lipsind intimata S.C. „R.I.” S.A. București. Procedura completă. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, astfel cum a fost formulat. Avocat I.L. solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei recurate și menținerea hotărării primei instanțe. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr.3327 din 14 august 2000 emisă de conducătorul S.C.

„C.” S.A. Călărași s-a imputat numitului B.I. – încadrat în funcția de Contabil Șef la Siloz Bază Lehliu suma de 104.336.747 lei, reprezentând: 10.191.247 lei bunuri ce nu se regăsesc în patrimoniul unității; 94.145.500 lei diferențe nejustificate la consumul de apă minerală pentru care nu s-au întocmit actele necesare de intrare-ieșire din magazie, nu s-au evidențiat în contabilitate, consumurile de apă minerală nefiind justificate. Împotriva acestei decizii, la data de 11 septembrie 2000, a formulat contestație B.I. care a solicitat anularea măsurii ca nelegale și netemeinice cu motivarea că potrivit normelor legale în vigoare distribuirea cantităților de apă minerală s-a făcut către personalul muncitor din Baza Siloz ca antidot, că șefii punctelor de lucru erau cei care se ocupau cu aprovizionarea și distribuirea apei minerale și că facturile și chitanțele eliberate au fost înregistrate în contabilitate.

Prin întâmpinarea din 28 septembrie 2000 pârâta S.C. „C.” S.A. Călărași a solicitat respingerea contestației arătând că în urma reviziei contabile efectuate la Siloz Bază Lehliu-Gară asupra activității financiar-contabile a acestei subunități s-a constatat: la capitolul cheltuieli cu apa minerală s-au înregistrat în anul 1998 suma de 27.379.150 lei, iar în anul 1999 suma de 66.767.028 lei, ambele diferențe cheltuite în plus; suma de 10.191.247 lei contravaloarea unor bunuri de inventar care nu se regăsesc în evidența societății comerciale.

S-a mai apărat pârâta în sensul că subunitatea Siloz Bază Lehliu-Gară deține un număr de șase bovine pentru lapte destinat ca antidot repartizat salariaților, nefiind nevoie în aceste condiții de apă minerală, iar verificarea actelor contabile a scos în evidență că aprobarea tuturor cheltuielilor s-a dat de contabilul-șef B.I., astfel că decizia de imputare a fost emisă cu respectarea prevederilror art.102, 105, 107 și 108 din C.mun. Investită inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria Lehliu-Gară, prin sentința civilă nr.1208 din 28 septembrie 2000, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Călărași. Prin sentința civilă nr.1413 din 30 martie 2001 Judecătoria Călărași a admis în parte contestația formulată de B.I.

și a anulat parțial decizia de imputare nr.3327 din 14 august 2000 emisă de S.C. „C.” S.A. Călărași până la concurența sumei de 94.145.500 lei, exonerându-l pe contestator de plata acestei sume și a menținut decizia pentru diferența de 10.191.247 lei. Prin decizia civilă nr.179/R din 31 mai 2001 Tribunalul Călărași a respins recursul contestatorului, a admis recursul pârâtei și a modificat sentința judecătoriei numai cu privire la cuantumul sumei imputate și rejudecînd cauza, a anulat în parte decizia de imputare pentru suma de 38.900.000 lei, de plata căreia contestatorul a fost exonerat și a fost menținută decizia pentru diferența de 65.436.247 lei (55.245.000 lei diferențe nejustificate la consumul de apă minerală pe perioada 1998 – 1999 și 10.191.247 lei bunuri care nu se regăsesc în patrimoniul unității).

Pentru a decide astfel tribunalul a motivat că unitatea pârâtă nu a elaborat norme interne prin care să se precizeze clar produsele ce se vor oferi personalului muncitor ca alimentație gratuită, cantitatea, locurile de muncă, grupele de persoane care vor beneficia de acestea, lăsându-se la aprecierea subunităților acordarea alimentație suplimentare. În absența unor atari norme, tribunalul a avut în vedere limita minimă prevăzută de art.407 din Normele Generale de Protecția Muncii, respectiv de 2 litri/persoană/schimb, rezultând o diferență la cantitățile de apă minerală aprovizionate față de cele consumate de 4751 litri în anul 1998 și 16.056 litri pentru perioada ianuarie-noiembrie 1999. Împotriva deciziei dată de Tribunalul Călărași, la data de 31 mai 2002, în conformitate cu art.330 pct.2 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr.138/2000 și nr.59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul Generalc al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată, este și vădit netemeinică în ceea ce privește suma reprezentând diferența nejustificată de consum de apă minerală. În motivarea recursului în anulare s-a susținut că instanțele trebuiau să constate că aprovizionarea cu alimente gratuite de protecție nu s-a făcut în exces atât timp cât nu au fost stabilite de către cei în drept criteriile și perioadele de acordare, cantitățile necesare și locurile de muncă cu condiții vătămătoare, iar instanța de recurs, stabilind consumul de apă minerală la minimul prevăzut de lege, s-a subrogat în drepturile societății comerciale, depășindu-și atribuțiile prevăzute de lege.

Recursul în anulare este fondat. Conform art.16 din Legea nr.90/1996 privind protecția muncii, alimentația de protecție se acordă obligatoriu și gratuit de către angajator, persoană fizică sau juridică, persoanelor care lucrează în condiții grele și vătămătoare, pe baza normelor elaborate de Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Protecției Sociale. Normele generale de protecția muncii elaborate în baza Legii nr.90/1996 au fost aprobate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale sub nr.578 din 20 noiembrie 1998 și de Ministerul Sănătății sub nr.DB/5840 din 26 noiembrie 1998. Raportînd data controlului la perioada producerii pagubei (1998-1999), rezultă că aceste norme, pe care instanțele le-au avut în vedere la pronunțarea hotărârilor, nu se puteau aplica în societatea pârâtă pentru consumul de apă minerală, decât începând cu data de 26 noiembrie 1998. Pe de altă parte, este de observat că, pârâta S.C.

„C.” S.A. Călărași a emis, în baza Legii nr.90/1996 și a Normelor Generale de Protecția Muncii elaborate în anul 1996, deciziile nr.9/27 ianuarie 1998 și nr.17/8 februarie 1999 pentru organizarea compartimentului de protecția muncii, dar nu a elaborat și Norme interne care să precizeze concret alimentele ce se vor oferi ca alimentație gratuită, cantitatea, locurile de muncă și grupele de persoane îndreptățite a le primi. Totodată, aceste elemente absolut necesare pentru determinarea cantității de alimente gratuite cu care societatea trebuia să se aprovizioneze lipsesc atât din Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii agriculturii, pisciculturii și pescuitului pe anul 1999, cât și din Contractul colectiv de muncă al S.C.

„C.” S.A. Călărași nr.15.503/56 din 28 decembrie 1998. În acest din urmă contract colectiv, la art.29 alin.2 se prevede că „pentru locurile de muncă cu condiții deosebite, se acordă drepturi și compensații bănești sau de altă natură conform legislației în vigoare, lăsându-se la aprecierea subunităților din subordine – Silozuri – Bază -, acordarea acestei alimentații suplimentare”. Din actele dosarului rezultă că nici pentru anul 1999 nu au fost îndeplinite dispozițiile art.124 din Normele Generale de Protrecția Muncii care prevăd expres că stabilirea alimentelor ce se vor oferi ca alimentație suplimentară, cantitățile și grupele de persoane beneficiare, vor face obiectul contractului de muncă încheiat între conducerea unității și reprezentanții sindicatului.

Față de aceste considerente, instanțele trebuiau să constate că aprovizionarea cu alimente de protecție nu s-a făcut în exces atât timp cât nu au fost stabilite de către cei în drept criteriile și perioadele de acordare, cantitățile necesare de alimente de protecție, locurile de muncă cu condiții grele și vătămătoare. Tribunalul Călărași, stabilind în recurs consumul de apă minerală la nivelul minim prevăzut de lege, s-a subrogat în drepturile societății comerciale pârâte, depășindu-și astfel atribuțiile prevăzute de lege. Inexistența unei hotărâri a organului stabilit de lege privind acordarea de alimente de protecție, face ca în cazul aprovizionării cu apă minerală, chiar în exces, să nu existe prejudiciu, culpă și legătură de cauzalitate, deci acele elemente care antrenează răspunderea materială a angajatului.

Față de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a admiterii lui, va fi casată în parte decizia Tribunalului Călărași, în sensul că se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „C.” S.A. Călărași împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătoria Călărași. Vor fi păstrate celelalte dispoziții ale deciziei recurate cu referire la răspunderea contestatorului B.I. pentru suma de 10.191.247 lei reprezentând obiecte de inventar pentru a căror lipsă se face vinovat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.179/R din 31 mai 2001 a Tribunalului Călărași. Casează în parte decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „C.” S.A. Călărași împotriva sentinței civile nr.1413 din 30 martie 2001 a Judecătoriei Călărași. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2003.