ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2524/2003

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile

nr.179/R din 31 mai 2001 a Tribunalului Călărași.

La

apelul nominal se prezintă intimatul-contestator B.I., personal și asistat de

avocat I.L., lipsind intimata S.C. „R.I.” S.A. București.

Procedura

completă.

Reprezentanta

Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursului în anulare, astfel

cum a fost formulat.

Avocat

I.L. solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei recurate și

menținerea hotărării primei instanțe.

C

U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia nr.3327 din 14 august 2000 emisă de conducătorul S.C. „C.” S.A.

Călărași s-a imputat numitului B.I. – încadrat în funcția de Contabil Șef la

Siloz Bază Lehliu suma de 104.336.747 lei, reprezentând: 10.191.247 lei  bunuri

ce nu se regăsesc în patrimoniul

unității;

94.145.500 lei diferențe nejustificate la consumul de apă minerală pentru care

nu s-au întocmit actele necesare de intrare-ieșire din magazie, nu s-au

evidențiat în contabilitate, consumurile de apă minerală nefiind justificate.

Împotriva

acestei decizii, la data de 11 septembrie 2000, a formulat contestație B.I.

care a solicitat anularea măsurii ca nelegale și netemeinice cu motivarea că

potrivit normelor legale în vigoare distribuirea cantităților de apă minerală

s-a făcut către personalul muncitor din Baza Siloz ca antidot, că șefii

punctelor de lucru erau cei care se ocupau cu aprovizionarea și distribuirea

apei minerale și că facturile și chitanțele eliberate au fost înregistrate în

contabilitate.

Prin

întâmpinarea din 28 septembrie 2000 pârâta S.C. „C.” S.A. Călărași a solicitat

respingerea contestației arătând că în urma reviziei contabile efectuate la

Siloz Bază Lehliu-Gară asupra activității financiar-contabile a acestei

subunități s-a constatat: la capitolul cheltuieli cu apa minerală s-au

înregistrat în anul 1998 suma de 27.379.150 lei, iar în anul 1999 suma de

66.767.028 lei, ambele diferențe cheltuite în plus; suma  de 10.191.247 lei

contravaloarea unor bunuri de inventar care nu se regăsesc în evidența

societății comerciale.

S-a

mai apărat pârâta în sensul că subunitatea Siloz Bază Lehliu-Gară deține un

număr de șase bovine pentru lapte destinat ca antidot repartizat salariaților,

nefiind nevoie în aceste condiții de apă minerală, iar verificarea actelor

contabile a scos în evidență că aprobarea tuturor cheltuielilor s-a dat de

contabilul-șef B.I., astfel că  decizia de imputare a fost emisă cu respectarea

prevederilror art.102, 105, 107 și 108 din C.mun.

Investită

inițial cu soluționarea cauzei, Judecătoria Lehliu-Gară, prin sentința civilă

nr.1208 din 28 septembrie 2000, și-a declinat competența  în favoarea

Judecătoriei Călărași.

Prin

sentința civilă nr.1413 din 30 martie 2001 Judecătoria Călărași a admis în

parte contestația formulată de B.I. și a anulat parțial decizia de imputare

nr.3327 din 14 august 2000 emisă de S.C. „C.” S.A. Călărași până la concurența

sumei de 94.145.500 lei, exonerându-l pe

contestator

de plata acestei sume și a menținut decizia pentru diferența de 10.191.247 lei.

Prin

decizia civilă nr.179/R din 31 mai 2001 Tribunalul Călărași a respins recursul

contestatorului, a admis recursul pârâtei și a modificat sentința judecătoriei

numai cu privire la cuantumul sumei imputate și rejudecînd cauza, a anulat în

parte decizia de imputare pentru suma de 38.900.000 lei, de plata căreia

contestatorul a fost exonerat și a fost menținută decizia pentru diferența de

65.436.247 lei (55.245.000 lei diferențe nejustificate la consumul de apă

minerală pe perioada 1998 – 1999 și 10.191.247 lei bunuri care nu se regăsesc

în patrimoniul unității).

Pentru

a decide astfel tribunalul a motivat că  unitatea pârâtă nu a elaborat norme

interne prin care să se precizeze clar produsele ce se vor oferi personalului

muncitor ca alimentație gratuită, cantitatea, locurile de muncă, grupele de

persoane care vor beneficia de acestea, lăsându-se la aprecierea subunităților

acordarea alimentație suplimentare. În absența unor atari norme, tribunalul a

avut în vedere limita minimă prevăzută de art.407 din Normele Generale de

Protecția Muncii, respectiv de 2 litri/persoană/schimb, rezultând o diferență

la cantitățile de apă minerală aprovizionate față de cele consumate de 4751

litri în anul 1998 și 16.056 litri pentru perioada ianuarie-noiembrie 1999.

Împotriva

deciziei dată de Tribunalul Călărași, la data de 31 mai 2002, în conformitate

cu art.330 pct.2 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr.138/2000 și nr.59/2001, a declarat recurs în anulare Procurorul Generalc al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care a susținut că

hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și totodată, este și vădit

netemeinică în ceea ce privește suma reprezentând diferența nejustificată de

consum de apă minerală.

În

motivarea recursului în anulare s-a susținut că instanțele trebuiau să constate

că aprovizionarea cu alimente gratuite de protecție nu s-a făcut în exces atât

timp cât nu au fost stabilite de către cei în drept criteriile și perioadele de

acordare, cantitățile necesare și locurile de muncă cu condiții vătămătoare,

iar instanța de recurs, stabilind consumul de apă minerală la

minimul

prevăzut de lege, s-a  subrogat în drepturile societății comerciale,

depășindu-și atribuțiile prevăzute de lege.

Recursul

în anulare este fondat.

Conform

art.16 din Legea nr.90/1996 privind protecția muncii, alimentația de protecție

se acordă obligatoriu și gratuit de către angajator, persoană fizică sau

juridică, persoanelor care lucrează în condiții grele și vătămătoare, pe baza

normelor elaborate de Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Protecției

Sociale. Normele generale de protecția muncii elaborate în baza Legii

nr.90/1996 au fost aprobate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale sub

nr.578 din 20 noiembrie 1998 și de Ministerul Sănătății sub nr.DB/5840 din 26

noiembrie 1998.

Raportînd

data controlului la perioada producerii pagubei (1998-1999), rezultă că aceste

norme, pe care instanțele le-au avut în vedere la pronunțarea hotărârilor, nu

se puteau aplica în societatea pârâtă pentru consumul de apă minerală, decât

începând cu data de 26 noiembrie 1998.

Pe

de altă parte, este de observat că, pârâta S.C. „C.” S.A. Călărași a emis, în

baza Legii nr.90/1996 și a Normelor Generale de Protecția Muncii elaborate în

anul 1996,  deciziile nr.9/27 ianuarie 1998 și nr.17/8 februarie 1999 pentru

organizarea compartimentului de protecția muncii, dar nu a elaborat și Norme

interne care să precizeze concret alimentele ce se vor oferi ca alimentație

gratuită, cantitatea, locurile de muncă și grupele de persoane îndreptățite a

le primi.

Totodată,

aceste elemente absolut necesare pentru determinarea cantității de alimente

gratuite cu care societatea trebuia să se  aprovizioneze lipsesc atât din

Contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii agriculturii, pisciculturii și

pescuitului pe anul 1999, cât și din Contractul colectiv de muncă al S.C. „C.”

S.A. Călărași nr.15.503/56 din 28 decembrie 1998. În acest din urmă contract

colectiv, la art.29 alin.2 se prevede că  „pentru locurile de muncă cu condiții

deosebite, se acordă drepturi și compensații bănești sau de altă natură conform

legislației în vigoare, lăsându-se la aprecierea subunităților din subordine –

Silozuri – Bază -, acordarea acestei alimentații suplimentare”.

Din

actele dosarului rezultă că nici pentru anul 1999 nu au fost îndeplinite

dispozițiile  art.124  din  Normele Generale de Protrecția Muncii

care

prevăd expres că stabilirea alimentelor ce se vor oferi ca alimentație

suplimentară, cantitățile și grupele de persoane beneficiare, vor face obiectul

contractului de muncă încheiat între conducerea unității și reprezentanții

sindicatului.

Față

de aceste considerente, instanțele trebuiau să constate că aprovizionarea cu

alimente de protecție nu s-a făcut în exces atât timp cât nu au fost stabilite

de către cei în drept criteriile și perioadele de acordare, cantitățile

necesare de alimente de protecție, locurile de muncă cu condiții grele și

vătămătoare. Tribunalul Călărași, stabilind în recurs consumul de apă minerală

la nivelul minim prevăzut de lege, s-a subrogat în drepturile societății

comerciale pârâte, depășindu-și astfel atribuțiile prevăzute de lege.

Inexistența

unei hotărâri a organului stabilit de lege privind acordarea de alimente de

protecție, face ca în cazul aprovizionării cu apă minerală, chiar în exces, să

nu existe  prejudiciu, culpă și legătură de cauzalitate, deci acele elemente

care antrenează răspunderea materială a angajatului.

Față

de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a

admiterii lui, va fi casată în parte decizia Tribunalului Călărași, în sensul

că se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. „C.” S.A.

Călărași împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătoria Călărași. Vor fi

păstrate celelalte  dispoziții ale deciziei recurate cu referire la răspunderea

contestatorului B.I. pentru suma de 10.191.247 lei reprezentând obiecte de

inventar pentru a căror lipsă se face vinovat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă  Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr.179/R din 31 mai 2001 a Tribunalului Călărași.

Casează

în parte decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta S.C. „C.” S.A. Călărași împotriva sentinței civile nr.1413 din 30

martie 2001 a Judecătoriei Călărași. Păstrează celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 iunie 2003.