ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 855/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 49468/3/2009, reclamantul B.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 3.000.000 lei cu titlu de daune morale și materiale pentru condamnarea suferită de acesta în baza sentinței penale nr. 72/29 februarie 1960 a Tribunalului Militar București. Prin sentința civilă nr. 1137 din 29 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât să-i plătească acestuia suma de 30.000 de lei daune morale. În pronunțarea sentinței, Tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 72/1960 a Tribunalului Militar București, reclamantul a fost condamnat la 12 ani muncă silnică, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.

și a fost pus în libertate la data de 29 iulie 1964, fiind grațiat restul pedepsei în baza Decretului nr. 411/1964. Ca urmare, faptele pentru care reclamantul a fost condamnat se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin privarea de libertate a reclamantului, acestuia i s-au cauzat suferințe fizice și psihice ce trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri într-un cuantum în măsură să înlăture pe cât posibil consecințele grave, de natură morală și socială, prin încălcarea drepturilor fundamentale. Tribunalul a apreciat că suma de 30.000 lei reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituția de la vremea respectivă, avându-se în vedere, pe de o parte, că reclamantul a beneficiat și de prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990 prin decizia nr. 21/7320/1997, iar, pe de altă parte, practica C.E.D.O.

privind cuantumul daunelor morale acordate în situația în care se constată o încălcare a drepturilor și libertăților cetățenilor. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 154/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, că inadmisibilă, precizarea de acțiune în ceea ce privește temeiul juridic nou invocat (art. 998 – art. 999 C. civ.) și capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării formulată de intimatul – reclamant B.N.; a admis apelul formulat de apelantul pârât S.R., prin M.F.P.; a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea că nefondată.

Analizând, cu prioritate, admisibilitatea precizării scrise de acțiune introductivă de instanță, în ceea ce privește noul temei juridic invocat, art. 998 și 999 C. civ. și, respectiv sub aspectul formulării petitului distinct privind constatarea caracterului politic al condamnării, de către intimatul – reclamant prin avocat, Curtea a constatat că această precizare de acțiune este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Or, noul temei juridic invocat în scris, art. 998 și urm. C. civ., impune o dezbatere contradictorie sub raportul cerințelor impuse de lege pentru aplicabilitatea la speță a răspunderii civile delictuale, prescripția dreptului etc., care să facă mai întâi obiectul cauzei în primă instanță, cu un probatoriu adecvat, nefiind permis a fi formulat direct în apel, motiv pentru care precizarea de acțiune este inadmisibilă, inclusiv pentru formularea unui nou capăt de cerere, direct în apel, care modifică petitul acțiunii deduse judecății în primă instanță. Analizând apelul declarat de S.R., prin M.F.P., raportat și la deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010, Curtea a constatat că el este fondat, pentru considerentele ce urmează: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of.

al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor. În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având că temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of.

partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că, de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând că în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României [(art. 1 alin. (3) și 5)], ele încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011. În speță, la termenul de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent, [potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)], putând fi acordate în continuare doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c din lege (inaplicabile în litigiu). Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, se constată că analizarea celorlalte critici din apelul declarat nu se mai impune.

Susținerea intimatului reclamant a faptului că, în lipsa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanțele sunt obligate a menține daunele morale acordate prin sentința apelată, prin aplicarea directă a prevederilor art. 20 din Constituție, art. 5 C.E.D.O., rezoluția 1096/996 a Consiliului Europei, este total greșită, întrucât, potrivit art. 4 C. civ.. în vigoare „Este oprit judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziții generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”, pe de o parte, iar, pe de altă parte, întrucât reclamantul a mai beneficiat de reglementările în același domeniu, Decretul - Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare și alte acte normative emise în concordanță cu Constituția României și tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 5 din C.E.D.O.

privind dreptul la libertate și siguranță, înscriindu-se în aceleași coordonate, respectate deja de legislativ. Tot astfel, invocarea Rezoluției 1096/1996 a Consiliului Europei nu poate constitui suport legal pentru lipsirea de efectele conferite de art. 147 alin. (1) din Constituția României, a deciziilor Curții Constituționale, nici izvor de drept pentru reclamant, în condițiile existenței, astfel cum s-a arătat, a legislației interne în materie, aflată încă în vigoare și constituțională. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.N., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În mod greșit, instanța de apel a considerat că, dacă textul de lege considerat neconstituțional, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2209, nu a fost înlocuit cu o altă dispoziție legală, în termen de 45 de zile, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate. Recurentul se află în situația de a avea o hotărâre de admitere în primă instanță, într-un litigiu declarat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, art. 6 al C.E.D.O. art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești, verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată, în căile de atac analizându-se legalitatea și temeinicia unei soluții în raport cu legea în vigoare la data pronunțării ei. În acest sens, invocă art. 147 alin. (4) din Constituție. Pe de altă parte, conform art. 145 din Constituția României, legiuitorul ar fi trebuit, în termen de 45 de zile de la constatarea neconstituționalității unui text legislativ, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să prezinte un alt temei legislativ pentru cererile formulate.

Dacă acest text nu a apărut în termenul prevăzut de Constituție, instanța este obligată să aplice dreptul comun. Aceasta înseamnă că în cererea recurentului se aplică dispozițiile legale de drept comun, respectiv principiile răspunderii civile delictuale. 2. Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Niciun moment, nici în apelul redactat în forma scrisă, nici în concluziile orale, apelantul-pârât nu a înțeles să solicite, urmare a admiterii apelului, respingerea acțiunii formulate de reclamant, ci doar reducerea cuantumului despăgubirilor care i-au fost acordate. Cu toate acestea, instanța de apel acordă apelantului-pârât ceea ce acesta nu a cerut, în sensul că, prin admiterea apelului, respinge în totalitate acțiunea reclamantului.

Intimatul pârât nu a depus întâmpinare. Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Susținerile referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, hotărârea publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6, cum susține recurentul prin trimiterea făcută de aceasta la jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare cu a sa.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din C.E.D.O. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale, formulate de reclamant.

Critica recurentului privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altui temei de drept (art. 998 – art. 999 C. civ.) este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

2. Nici susținerea vizând acordarea, de către instanța de apel, a ceea ce nu s-a cerut nu este întemeiată. Această ipoteză din art. 304 pct. 6, extra petita, se referă la situația în care instanța, încălcând principiul disponibilității, acordă ceea ce nu s-a cerut prin cererile cu care a fost învestită, în sens de acte procedurale, respectiv acțiuni, cereri reconvenționale, cereri de intervenție, iar nu de apărări. În litigiul de față, s-ar pune, cel mult, problema depășirii limitelor motivelor de apel, față de solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluția dată asupra acțiunii principale, ca urmare a admiterii apelului. În speță, nu se poate pune, însă, această problemă, deoarece respingerea în totalitate a acțiunii a fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de instanță, referitor la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, iar nu ca efect al analizei motivelor de apel formulate de pârât.

Ca urmare, nu se poate reține nici incidența cazului de extra petita și nici depășirea limitelor motivelor de apel. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curții de Apel, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și 6 din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 154/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2012.