ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 855/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 855/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

formulată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. 49468/3/2009,

reclamantul B.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.,

obligarea acestuia la plata sumei de 3.000.000 lei cu titlu de daune morale și

materiale pentru condamnarea suferită de acesta în baza sentinței penale nr. 72/29

februarie 1960 a Tribunalului Militar București.

Prin sentința civilă nr.

1137 din 29 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis,

în parte, cererea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât să-i plătească

acestuia suma de 30.000 de lei daune morale.

În pronunțarea

sentinței, Tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

72/1960 a Tribunalului Militar București, reclamantul a fost condamnat la 12

ani muncă silnică, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. și a fost pus în

libertate la data de 29 iulie 1964, fiind grațiat restul pedepsei în baza Decretului

nr. 411/1964.

Ca urmare, faptele

pentru care reclamantul a fost condamnat se încadrează în dispozițiile art. 1 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin privarea de

libertate a reclamantului, acestuia i s-au cauzat suferințe fizice și psihice

ce trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri într-un cuantum în

măsură să înlăture pe cât posibil consecințele grave, de natură morală și

socială, prin încălcarea drepturilor fundamentale.

Tribunalul a apreciat

că suma de 30.000 lei reprezintă o reparație echitabilă pentru nerespectarea

drepturilor fundamentale recunoscute de Constituția de la vremea respectivă,

avându-se în vedere, pe de o parte, că reclamantul a beneficiat și de

prevederile Decretului - Lege nr. 118/1990 prin decizia nr. 21/7320/1997, iar,

pe de altă parte, practica C.E.D.O. privind cuantumul daunelor morale acordate

în situația în care se constată o încălcare a drepturilor și libertăților

cetățenilor.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr.

154/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, că inadmisibilă, precizarea

de acțiune în ceea ce privește temeiul juridic nou invocat (art. 998 – art. 999

C. civ.) și capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării formulată de intimatul – reclamant B.N.; a admis apelul formulat de

apelantul pârât S.R., prin M.F.P.; a schimbat, în tot, sentința civilă apelată,

în sensul că a respins acțiunea că nefondată.

Analizând, cu

prioritate, admisibilitatea precizării scrise de acțiune introductivă de

instanță, în ceea ce privește noul temei juridic invocat, art. 998 și 999 C.

civ. și, respectiv sub aspectul formulării petitului distinct privind

constatarea caracterului politic al condamnării, de către intimatul – reclamant

prin avocat, Curtea a constatat că această precizare de acțiune este inadmisibilă,

în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Or, noul temei

juridic invocat în scris, art. 998 și urm. C. civ., impune o dezbatere

contradictorie sub raportul cerințelor impuse de lege pentru aplicabilitatea la

speță a răspunderii civile delictuale, prescripția dreptului etc., care să facă

mai întâi obiectul cauzei în primă instanță, cu un probatoriu adecvat, nefiind

permis a fi formulat direct în apel, motiv pentru care precizarea de acțiune este

inadmisibilă, inclusiv pentru formularea unui nou capăt de cerere, direct în

apel, care modifică petitul acțiunii deduse judecății în primă instanță.

Analizând apelul

declarat de S.R., prin M.F.P., raportat și la deciziile Curții Constituționale

nr. 1354 și 1358/2010, Curtea a constatat că el este fondat, pentru

considerentele ce urmează:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010,

Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt

suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv

pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după

publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având că temei dispozițiile legale sus-menționate,

continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin

inaplicabile prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. partea I din 15 noiembrie 2010,

astfel că, de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 sunt suspendate de drept, urmând că în termen de 45 zile, Parlamentul,

respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile

Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate

încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că

termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de

acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

Constituția României [(art. 1 alin. (3) și 5)], ele încetând a-și mai produce

efectele la 01 ianuarie 2011.

În speță, la termenul

de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există

temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent, [potrivit

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)], putând fi acordate în

continuare doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c

din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul

juridic al cererii de daune morale, se constată că analizarea celorlalte

critici din apelul declarat nu se mai impune.

Susținerea

intimatului reclamant a faptului că, în lipsa prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, instanțele sunt obligate a menține daunele morale

acordate prin sentința apelată, prin aplicarea directă a prevederilor art. 20

din Constituție, art. 5 C.E.D.O., rezoluția 1096/996 a Consiliului Europei,

este total greșită, întrucât, potrivit art. 4 C. civ.. în vigoare „Este oprit

judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziții

generale și reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”, pe de o parte, iar,

pe de altă parte, întrucât reclamantul a mai beneficiat de reglementările în

același domeniu, Decretul - Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările

ulterioare și alte acte normative emise în concordanță cu Constituția României

și tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 5 din C.E.D.O. privind

dreptul la libertate și siguranță, înscriindu-se în aceleași coordonate,

respectate deja de legislativ.

Tot astfel, invocarea

Rezoluției 1096/1996 a Consiliului Europei nu poate constitui suport legal

pentru lipsirea de efectele conferite de art. 147 alin. (1) din Constituția

României, a deciziilor Curții Constituționale, nici izvor de drept pentru

reclamant, în condițiile existenței, astfel cum s-a arătat, a legislației

interne în materie, aflată încă în vigoare și constituțională.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul B.N., criticând-o pentru următoarele

motive:

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

În mod greșit, instanța

de apel a considerat că, dacă textul de lege considerat neconstituțional,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2209, nu a fost

înlocuit cu o altă dispoziție legală, în termen de 45 de zile, nu mai există

temei juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate.

Recurentul se află în

situația de a avea o hotărâre de admitere în primă instanță, într-un litigiu

declarat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru

care sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței,

această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, art. 6 al C.E.D.O.

art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Această apreciere

este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp, conform regulii

tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești,

verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată, în căile de atac analizându-se

legalitatea și temeinicia unei soluții în raport cu legea în vigoare la data

pronunțării ei.

În acest sens, invocă

art. 147 alin. (4) din Constituție.

Pe de altă parte,

conform art. 145 din Constituția României, legiuitorul ar fi trebuit, în termen

de 45 de zile de la constatarea neconstituționalității unui text legislativ,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să prezinte un alt

temei legislativ pentru cererile formulate.

Dacă acest text nu a

apărut în termenul prevăzut de Constituție, instanța este obligată să aplice

dreptul comun.

Aceasta înseamnă că în

cererea recurentului se aplică dispozițiile legale de drept comun, respectiv

principiile răspunderii civile delictuale.

acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Niciun moment, nici

în apelul redactat în forma scrisă, nici în concluziile orale, apelantul-pârât

nu a înțeles să solicite, urmare a admiterii apelului, respingerea acțiunii formulate

de reclamant, ci doar reducerea cuantumului despăgubirilor care i-au fost

acordate.

Cu toate acestea, instanța

de apel acordă apelantului-pârât ceea ce acesta nu a cerut, în sensul că, prin

admiterea apelului, respinge în totalitate acțiunea reclamantului.

Intimatul pârât nu a

depus întâmpinare.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 și 6 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

referitoare la greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a

fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României, hotărârea publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.-M.G. ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției

deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum susține recurentul prin trimiterea făcută de aceasta la jurisprudența

instanțelor naționale în cauze similare cu a sa.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

– 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., astfel cum au fost

redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de

cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la

dispozițiile din C.E.D.O.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub aspectul

aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a daunelor morale,

formulate de reclamant.

Critica recurentului

privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altui temei de drept (art. 998

– art. 999 C. civ.) este nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că

în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de

apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul

procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se

pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel

invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluție este consecința

principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a

judecat (tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se astfel principiul

dublului grad de jurisdicție.

vizând acordarea, de către instanța de apel, a ceea ce nu s-a cerut nu este

întemeiată.

Această ipoteză din art.

304 pct. 6, extra petita, se referă la situația în care instanța, încălcând

principiul disponibilității, acordă ceea ce nu s-a cerut prin cererile cu care

a fost învestită, în sens de acte procedurale, respectiv acțiuni, cereri

reconvenționale, cereri de intervenție, iar nu de apărări.

În litigiul de față,

s-ar pune, cel mult, problema depășirii limitelor motivelor de apel, față de

solicitarea apelantului pârât în legătură cu soluția dată asupra acțiunii

principale, ca urmare a admiterii apelului.

În speță, nu se poate

pune, însă, această problemă, deoarece respingerea în totalitate a acțiunii a

fost determinată de motivul de ordine publică, invocat de instanță, referitor

la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, iar nu ca efect al

analizei motivelor de apel formulate de pârât.

Ca urmare, nu se

poate reține nici incidența cazului de extra petita și nici depășirea limitelor

motivelor de apel.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curții de Apel, ca

nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 și 6 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul

B.N.

împotriva

deciziei nr. 154/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2012.