ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2565/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1831 din 18 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția inadmisibilității cererii principale și a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect. Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul se află în situația de scutire de la plata taxei de timbru prevăzută de art. 15 lit. t) din Legea nr. 146/1997, că în cauză se solicită angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 504 C. proc.

civ., astfel încât strict procedural acesta are calitate procesuală pasivă, iar pe fond a apreciat că atâta vreme cât reclamantul a precizat ca temei de drept aceste dispoziții legale, față de principiul disponibilității acțiunii civile, instanța era ținută de temeiul de drept invocat de reclamant și trebuia să urmeze regimul juridic impus de aceasta. Neputând reține că acțiunea formulată s-ar încadra în vreuna din situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 504 C. proc. pen., Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea principală și față de această soluție a apreciat de prisos a se mai pronunța cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune și la excepția calității procesuale pasive a chematului în garanție.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul C.C., care a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea fără a avea în vedere chiar adresa emisă de Ministerul Justiției prin care se menționează că a fost arestat la 27 mai 1950, fiind supus torturii fizice și psihice. Prin decizia 441 din 6 iulie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că indicarea repetată de către reclamant a textului art. 504 C. proc. pen. ca temei al răspunderii statului, nu leagă instanța civilă cu această calificare juridică, stabilirea naturii răspunderii civile fiind atributul suveran al instanței.

A apreciat că Statul Român are răspundere pentru eroarea judiciară în discuție, dar nu în temeiul art. 504 C. proc. pen., ci în baza art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în baza art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) și art. 52 din Constituția României, astfel încât instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza pe cale de excepție, fără a cerceta raportul juridic dedus judecății, situație în care devin incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.

A invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. A susținut că soluția desființării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare este justificată numai în situația în care instanța de fond a soluționat greșit cauza pronunțându-se pe excepție. În speță instanța de fond a soluționat corect cauza în funcție de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., însă instanța de apel, prin invocarea concomitentă a dispozițiilor din Constituția României și a art. 5 alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a generat o dublare a temeiurilor unei eventuale răspunderi a statului. De asemenea, a susținut că reclamantul nu a dovedit prin probe directe prejudiciul suferit și că în cauză sunt incidente dispozițiile Decretului-Lege 118/1990 și ale O.U.G.

214/1999, care stabilesc cadrul legal al acordării măsurilor reparatorii pentru persoanele persecutate politic, inclusiv procedura administrativă ce trebuie urmată pentru stabilirea lor. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge. Motivele de recurs au fost cercetate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar dacă recurentul a indicat și motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8. Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a criticilor formulate este atributul instanței de recurs, conform dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport de conținutul concret al motivelor invocate.

Or, din dezvoltarea acestora, astfel cum sunt prezentate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. Astfel, critica referitoare la schimbarea de către instanța de apel a temeiului juridic al cererii, cu ignorarea reglementărilor în materie referitoare la răspunderea statului nu poate fi subsumată dispozițiilor pct. 7 ale art. 304 C. proc. civ. referitoare la cuprinderea în hotărâre a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind, în fapt tot o critică vizând pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal, ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății” al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi). În speță, cauza cererii este reprezentată de arestarea abuzivă a reclamantului, de natură a genera răspunderea statului pentru erori judiciare. Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății, ci de modul de aplicare a legii. Așadar, principala critică este legată de greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de fond a soluționat în mod corect pricina constatând inadmisibilitatea cererii ce nu întrunește condițiile prevăzute de art. 504 C. proc.

pen., în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Critica nu poate fi primită. Este adevărat că, potrivit art. 129 „alin. ultim” C. proc. civ. instanța este obligată să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății, însă, conform alin. (4) al aceluiași articol, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt și de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare. De aceea, instanța de fond era ținută să lămurească, raportat la motivele de fapt care au stat la baza cererii de chemare în judecată, adevăratul ei temei de drept.

În mod corect instanța de apel a reținut că instanța de fond nu a cercetat raportul de drept dedus judecății, limitându-se la raportarea textului art. 504 C. proc. pen. la împrejurările de fapt arătate de reclamant în acțiunea formulată, respectiv arestarea sa nelegală, în perioada 27 mai 1950 – 1 septembrie 1951, fără a se pronunța împotriva sa o hotărâre judecătorească de condamnare și ulterior de achitare sau de înlăturare a răspunderii penale.

Pe parcursul judecării apelului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] și totodată, a prevăzut posibilitatea ca persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora [art. 4 alin. (2)]. În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului. Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist. Pentru aceste considerente Înalta Curte constată legală soluția instanței de apel de a desființa sentința civilă apelată și a trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București. Totodată, din perspectiva acestei soluții, Înalta Curte nu se poate pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Român de Informații, urmând ca această problemă să fie soluționată în cadrul procesual fixat prin decizia instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 441 din 6 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.