ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5331/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5331/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursurilor civile de față;

Examinând

actele și lucrările dosarului, constată:

Reclamanții

M.E. și S.A. au solicitat Judecătoriei sector 3, instanță pe rolul căreia cauza

a fost înregistrată sub nr. 9702 din 16 august 2002, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București și C.C. București, sector 3, 4, 5 și 6, ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să constate trecerea abuzivă, fără titlu, în

proprietatea statului a imobilului situat în București, strada I.F. nr. 2, colț

cu strada A.P. nr. 3, sector 3, să constate nulitatea absolută a actelor de

înstrăinare făcute în dauna intereselor reclamanților și în frauda legii și să

dispună obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul menționat.

În

drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pârâta

C.C. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin aceasta din urmă

solicitând ca în situația admiterii acțiunii, reclamanții să fie obligați la

plata contravalorii investițiilor făcute în imobil.

La

termenul din 29 ianuarie 2003, reclamanții au formulat cerere completatoare

privind introducerea în cauză în calitate de pârâte și a SC C.T. SRL, SC

“O.G&G T.” SRL și SC T.A. SA și suplimentarea acțiunii introductive cu

imobilul, teren și construcție, situat în strada A.P. nr. 13, sector 3.

Judecătoria

sectorului 3, prin sentința civilă nr. 605/2003 a declinat către Tribunalul

București competența materială de soluționare a cauzei.

Pe

rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată sub nr. 1174 din 5

martie 2003.

Prin

sentința civilă nr. 1005 din 19 noiembrie 2004, tribunalul a respins excepțiile

privind netimbrarea acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților

și prematuritatea acțiunii, a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat

preluarea abuzivă de către stat a imobilului din strada I.F. nr. 2, sector 3 și

a dispus obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie acest

imobil, respingând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

„actelor de înstrăinare”.

Cererea

reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe

fondul cauzei, instanța a reținut, în esență, că reclamanții, în calitate de

legatari universali ai defunctei I.I., născută G., sunt persoane îndreptățite

la restituirea în natură a imobilului, potrivit art. 1 pct. 1, art. 2, art. 3

și art. 4 din Legea nr. 10/2001, capătul de cerere privind constatarea

nulității actelor de înstrăinare fiind respins cu motivarea că imobilul nu a

fost vândut nici unei persoane fizice sau juridice.

Referitor

la cererea reconvențională, s-a reținut că, potrivit art. 49 pct. 3 din Legea

nr. 10/2001, contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire urma să fie recuperată

de pârâta Cooperativa de Consum de la Municipiul București și Ministerul

Finanțelor Publice.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, prin decizia nr. 103

din 19 februarie 2007, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții

Municipiul București și C.C. București, sectoarele 3, 4, 5 și 6, a admis apelul

declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința, în sensul că „imobilul

situat în București, strada I.F. nr. 2, colt cu A.P. nr. 13, compus din 562 mp

teren și construcțiile edificate pe acesta, a fost preluat abuziv în

proprietatea statului”.

Prin

decizia nr. 76 din 4 februarie 2008, la cererea reclamanților, instanța de apel

a dispus îndreptarea mai multor erori materiale strecurate în decizie și în

încheierea de ședință de la 5 februarie 2007, una dintre acestea referindu-se

la denumirea străzii pe care este situat imobilul, în sensul că denumirea

corectă este strada Prof. I.F. nr. 2 și nu strada I.F. nr. 2. Cererea

reclamanților, privind lămurirea și completarea dispozitivului deciziei, a fost

respinsă.

Împotriva

deciziei civile nr. 103 din 19 februarie 2007 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, au declarat recurs apelanții pârâți C.C. București,

sectoarele 3, 4, 5 și 6 și Municipiul București prin Primarul General.

C.C.

București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 și-a întemeiat recursul pe cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

invocat următoarele motive:

1.

În mod nejustificat a fost respinsă cererea cu privire la înscrierea în fals

împotriva testamentului autentificat sub nr. 10614 din 13 iunie 1991, precum și

cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea plângerilor penale de fals

și uz de fals.

2.

În mod greșit a respins instanța excepția netimbrării acțiunii reclamanților.

Imobilul

a trecut în proprietatea statului în baza unui proces verbal din data de 14

aprilie 1942 în temeiul Decretului nr. 842/1941 și a Legii nr. 903/1941, așa

cum arată reclamanții în cuprinsul acțiunii.

Prin

precizarea acțiunii introductive, la 3 octombrie 2003, reclamanții au arătat că

înțeleg să se întemeieze pe prevederile art. 480 C. civ.

Pârâta

a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, respinsă de tribunal cu motivarea

că, deși reclamanții au invocat și Legea nr. 10/2001, lege ce nu este

aplicabilă în cauză, instanța nu este ținută exclusiv de temeiul de drept

invocat în cauză ci de motivele care susțin pretenția părții, pentru ca

ulterior, contradictoriu, să respingă excepția netimbrării întemeiat pe

dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Instanța

de apel a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și astfel a

respins excepția netimbrării.

3.

Tribunalul și Curtea de Apel, în mod nejustificat, au respins și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, considerând că sunt

legatari cu titlu universal, cu toate că bunul lăsat drept moștenire de

defuncta I.I., conform testamentului, este individual determinat, astfel că

este vorba de un legat cu titlu particular.

În

perioada în care a fost întocmit acest legat, testatoarea nu avea posibilitatea

întocmirii, bunul neaflându-se în circuitul civil, fiind în proprietatea

statului.

Reclamanții

nu și-au exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul de prescripție de

3 ani de la data deschiderii succesiunii, 18 iulie 1993 și nu beneficiază nici

de repunerea în dreptul de acceptare a succesiunii prevăzut de art. 4 din Legea

nr. 10/2001, deoarece bunurile solicitate nu se încadrează în prevederile

acestei legi.

4.

Respingerea greșită a excepției prematurității cererii de chemare în judecată.

Existând

o lege specială la care au apelat reclamanții, trebuie urmată procedura

prevăzută de această lege, în sensul că dacă cei notificați nu răspund în

termenul legal aceștia pot fi acționați în instanță, separat, pentru a fi

obligați la soluționarea cererii. Nici de cum reclamanții nu pot recurge la

dreptul comun pentru revendicare, dacă nu au urmat întreaga procedură a legii

speciale.

5.

În mod greșit a fost respinsă și cererea reconvențională ca nefondată, instanța

considerând că pârâta reclamantă urmează a recupera îmbunătățirile efectuate în

imobil de la Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, întrucât

beneficiarii acestor reparații sunt tocmai reclamanții.

Recursul

este nefondat, în limitele criticilor formulate nefiind incident cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1.

Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl

constituie hotărârea judecătorească pronunțată în apel.

Prima

critică reproduce cuvânt cu cuvânt motivul de apel referitor la respingerea

nejustificată de către tribunal a cererii de înscriere în fals împotriva

testamentului autentificat sub nr. 10614/1991 și a cererii de suspendare

întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., adresându-se, în mod

inadmisibil, sentinței pronunțate în primă instanță și nu considerentelor în

raport cu care curtea de apel a înlăturat acest motiv de apel, considerente care

vizează împrejurarea că apelanta pârâtă a formulat și plângere penală împotriva

reclamanților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 188

alin. (1) și art. 291 C. pen.

S-a

reținut că până la finalizarea cercetării judecătorești în etapa procesuală a

apelului, nu s-a pronunțat o soluție definitivă în procedura penală declanșată

de pârâtă și că instanța de fond a respins corect cererea de înscriere în fals,

având în vedere că cercetarea falsului se efectua deja de către organele de

urmărire penală, iar dispozițiile art. 184 C. proc. civ. prevăd că falsul poate

fi cercetat de instanța civilă pe cale incidentală numai dacă nu este caz de

judecată penală, sau dacă acțiunea penală s-a stins sau prescris.

Cum,

argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanța de apel a respins

motivul referitor la faptul că nelegal prima instanță a respins cererea de

înscriere în fals nu fac obiectul criticilor din cererea de recurs, Curtea

constantă, conform prevederilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și ale art.

306 C. proc. civ. că acest prim motiv de recurs nu face posibilă analiza și

încadrarea în cadrul cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

2.

Și prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., este reiterată excepția netimbrării cererii de chemare în

judecată, respinsă în fazele procesuale anterioare, cu motivarea că cererile în

revendicarea imobilelor trecute în proprietatea statului și respectiv cererile

sau acțiunile în justiție formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt scutite de

taxa de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997

și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Instanța

de apel și-a însușit sub acest aspect motivarea primei instanțe, fără a

prezenta considerente proprii, situație în care, se constată că motivul de

recurs, deși formulat în aceiași termeni cu motivul similar de apel, se impune

a face obiectul analizei instanței de control judiciar, cu atât mai mult cu cât

în cadrul acestuia este invocată și excepția inadmisibilității cererii de

chemare în judecată, excepție de ordine publică ce poate fi invocată oricând în

cursul judecății.

Invocarea

concomitentă de către instanța anterioară atât a dispozițiilor art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997 cât și a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001,

precum și calificarea făcută cererii de chemare în judecată, în baza art. 480

C. civ. dar și în baza Legii nr. 10/2001, echivalează cu o motivare

contradictorie a hotărârii, susceptibilă de a atrage aplicarea cazului prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În

măsura în care hotărârea atacată este corectă, atât sub aspectul respingerii

excepției inadmisibilității acțiunii principale, cât și al modului de rezolvare

a problemei timbrajului, incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., caz de modificare, conform art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., nu

poate conduce în urma exercitării controlului judiciar la adoptarea soluției

preconizate de recurenta pârâtă ci doar la suplinirea parțială a motivării

hotărârii judecătorești recurate.

Prioritară

este calificarea cererii de chemare în judecată.

În

prezenta cauză, prin cererea introductivă și precizările ulterioare,

reclamanții au indicat în mod constant drept temei juridic al demersului lor în

justiție, dispozițiile Legii nr. 10/2001.

De

asemenea, au arătat și demonstrat că au adresat în termenul prevăzut de art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, notificări (înregistrate prin

executor judecătoresc) recurenților pârâți, solicitând restituirea în natură a

imobilului în litigiu, justificându-și demersul în justiție prin aceea că

pârâții nu au soluționat notificarea ( „Deși termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 23 din Legea nr. 10/2001, pentru a se răspunde la notificările primite,

expirat de mult (...) atât Primăria Municipiului București cât și C.C.

București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 nu au răspuns solicitării noastre, motiv

pentru care promovăm prezenta acțiune” – fila 4 dosar fond sector 3).

Au

susținut reclamanții că imobilul a fost naționalizat din patrimoniul autoarei

lor, I.G. (căsătorită I.) în temeiul Decretului-lege nr. 842/1941 și nr. 1216

din 3 mai 1941 și al Legii nr. 903/1941, acte normative abrogate prin Legea nr.

640/1944, care în art. 19 a prevăzut revenirea la situația anterioară, fără

îndeplinirea vreunei formalități și că „regimul comunist” a preluat pentru a

doua oară imobilul, fără titlu.

Faptul

că într-una din cererile precizatoare reclamanții au indicat și art. 480,

alăturat dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la

concluzia că cererea principală este o acțiune în revendicare de drept comun.

Față de conținutul acestor cereri, de temeiul de drept invocat invariabil în

cuprinsul lor, Legea nr. 10/2001, acțiunea principală este specifică legii

speciale de reparație este excepția de la plata taxei de timbru, în baza art.

50 alin. (1) din actul normativ.

Cu

privire la data preluării administrate de către stat, instanța de apel,

evaluând probele administrate în cauză, a reținut că imobilul a fost trecut în

proprietatea Centrului Național de Românizare conform Decretului-lege nr. 842

din 18 martie 1941, că a revenit în patrimoniul autoarei reclamanților în baza

art. 19 din Legea nr. 641/1944, potrivit căruia bunurile și drepturile de orice

fel preluate prin efectul dispozițiilor abrogate referitoare la măsurile

discriminatorie față de evrei, s-au socotit că nu au ieșit niciodată din

patrimoniul titularilor deposedați și că imobilul a fost preluat fără titlu în

anul 1949, fiindu-i astfel aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, concluzia

instanței, justificată și de înscrisurile care atestă că I.G. era înregistrată

în perioada anilor 1946-1948 în evidențele oficiale din acea vreme în calitate

de proprietară a imobilului (fila 10 dosar Judecătoria sector 3, filele 224-225

dosar Tribunalul București), necontestată argumentat prin motivele de recurs,

demonstrează caracterul nefondat al excepției inadmisibilității acțiunii

principale, imobilul făcând obiectul de reglementare ale Legii nr. 10/2001.

3.

Intimații reclamanți și-au justificat legitimitatea de persoane îndreptățite la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform testamentului

autentificat sub nr. 10614/1991 de fostul Notariat de stat al sectorului 1

București, act juridic unilateral care se bucură de prezumția valabilității, în

condițiile în care nu a fost anulat sau constatat nul prin hotărâre

judecătorească în vreo pricină civilă sau penală.

Imobilul

intrând sub incidența Legii nr. 10/2001, nu se poate opune reclamanților

excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (3) din actul normativ menționat succesibilii proprietarilor

imobilelor preluate în mod abuziv fiind repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii „pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”.

Din

interpretarea alineatelor art. 4 din lege, rezultă că legiuitorul are în vedere

toate categoriile posibile de „succesibili” fără a face distincție între

moștenitorii legali sau testamentari ori între legatarii universali, cu titlu

universal sau cu titlu particular.

Depunerea

notificării în termenul prevăzut de legea specială are, potrivit aceluiași text

de lege, valoare de acceptare a succesiunii legale sau testamentare.

4.

Respingând apelul și din perspectiva înlăturării motivului privind excepția

prematurității formulării cererii principale de chemare în judecată, instanța

de apel nu a interpretat sau aplicat greșit legea.

Potrivit

dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen

de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, persoana sau persoanele juridice notificate sunt

obligate să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii

de acordare a măsurilor reparatorii.

Din

interpretarea sistematică a actului normativ analizat, coroborat cu principiul

liberului acces la justiție, rezultă că, în situația refuzului nejustificat de

soluționare a notificării în termenul și forma prescrise de lege, persoana

îndreptățită are deschisă calea acțiunii directe în justiție pentru

valorificarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefiind de conceput

că durata procedurii administrative prealabile celei judiciare să fie lăsată la

altitudinea arbitrară, discreționară a unităților deținătoare notificate.

În

sensul că instanța de judecată este abilitată să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a

notificărilor ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare a fost

pronunțată și decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii

promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin.

(3) C. proc. civ.

5.

Ultima critică se rezumă la o simplă afirmație, „În mod greșit a respins și

cererea reconvențională (...) considerând că aceasta urmează a recupera

îmbunătățirile efectuate la imobil de la Municipiul București și Ministerul

Finanțelor Publice, dar beneficiarii acestor reparații ar fi tocmai

reclamanții.

Art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. impune cerința ca cererea de

recurs să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor”.

Cu

privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale și, respectiv, la

soluția adoptată sub acest aspect de către instanța de apel în aplicarea art.

48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurenta a invocat doar formal cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a preciza în

dezvoltarea acestui text de procedură, care sunt argumentele de drept pentru

care apreciază că dispozițiile art. 48 alin. (3) din legea specială de

reparație ar fi fost greșit interpretate și aplicate.

Prin

cererea de recurs formulată de apelantul pârât Municipiul București, întemeiată

de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este invocată

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu motivarea că imobilul a

trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, Decretul-lege nr. 842/1941,

că pentru restituirea imobilelor persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura

prealabilă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, având calea

acțiunii în justiție doar împotriva dispoziției primarului.

Se

mai susține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun după

apariția Legii nr. 10/2001, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Criticile

sunt comune cu parte din cele invocate de recurenta pârâtă C.C. București,

sectoarele 3, 4, 5 și 6 și au fost analizate potrivit considerentelor deja

prezentate, Curtea reținând că acțiunea introductivă nu este o cerere de

revendicare de drept comun, că refuzul nejustificat de soluționare a

notificării deschide persoanelor îndreptățite calea accesului la justiție

pentru valorificarea (pe fond) a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001 și că bunul în litigiu intră în categoria imobilelor preluate abuziv,

astfel cum este definită prin art. 2 din legea specială.

Pentru

considerentele prezentate în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de

pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.C. București,

sectoarele 3, 4, 5 și 6 împotriva deciziei nr. 103 din 19 februarie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie

2008.