ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5331/2008

Asupra recursurilor civile de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată: Reclamanții M.E. și S.A. au solicitat Judecătoriei sector 3, instanță pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 9702 din 16 august 2002, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și C.C. București, sector 3, 4, 5 și 6, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate trecerea abuzivă, fără titlu, în proprietatea statului a imobilului situat în București, strada I.F. nr. 2, colț cu strada A.P. nr. 3, sector 3, să constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare făcute în dauna intereselor reclamanților și în frauda legii și să dispună obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pârâta C.C. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin aceasta din urmă solicitând ca în situația admiterii acțiunii, reclamanții să fie obligați la plata contravalorii investițiilor făcute în imobil. La termenul din 29 ianuarie 2003, reclamanții au formulat cerere completatoare privind introducerea în cauză în calitate de pârâte și a SC C.T. SRL, SC “O.G&G T.” SRL și SC T.A. SA și suplimentarea acțiunii introductive cu imobilul, teren și construcție, situat în strada A.P. nr. 13, sector 3. Judecătoria sectorului 3, prin sentința civilă nr. 605/2003 a declinat către Tribunalul București competența materială de soluționare a cauzei.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată sub nr. 1174 din 5 martie 2003. Prin sentința civilă nr. 1005 din 19 noiembrie 2004, tribunalul a respins excepțiile privind netimbrarea acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților și prematuritatea acțiunii, a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului din strada I.F. nr. 2, sector 3 și a dispus obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și posesie acest imobil, respingând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a „actelor de înstrăinare”. Cererea reconvențională a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut, în esență, că reclamanții, în calitate de legatari universali ai defunctei I.I., născută G., sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului, potrivit art. 1 pct. 1, art. 2, art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, capătul de cerere privind constatarea nulității actelor de înstrăinare fiind respins cu motivarea că imobilul nu a fost vândut nici unei persoane fizice sau juridice. Referitor la cererea reconvențională, s-a reținut că, potrivit art. 49 pct. 3 din Legea nr. 10/2001, contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire urma să fie recuperată de pârâta Cooperativa de Consum de la Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, prin decizia nr. 103 din 19 februarie 2007, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul București și C.C.

București, sectoarele 3, 4, 5 și 6, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința, în sensul că „imobilul situat în București, strada I.F. nr. 2, colt cu A.P. nr. 13, compus din 562 mp teren și construcțiile edificate pe acesta, a fost preluat abuziv în proprietatea statului”. Prin decizia nr. 76 din 4 februarie 2008, la cererea reclamanților, instanța de apel a dispus îndreptarea mai multor erori materiale strecurate în decizie și în încheierea de ședință de la 5 februarie 2007, una dintre acestea referindu-se la denumirea străzii pe care este situat imobilul, în sensul că denumirea corectă este strada Prof. I.F. nr. 2 și nu strada I.F. nr. 2. Cererea reclamanților, privind lămurirea și completarea dispozitivului deciziei, a fost respinsă.

Împotriva deciziei civile nr. 103 din 19 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs apelanții pârâți C.C. București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 și Municipiul București prin Primarul General. C.C. București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 și-a întemeiat recursul pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a invocat următoarele motive: 1. În mod nejustificat a fost respinsă cererea cu privire la înscrierea în fals împotriva testamentului autentificat sub nr. 10614 din 13 iunie 1991, precum și cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea plângerilor penale de fals și uz de fals. 2. În mod greșit a respins instanța excepția netimbrării acțiunii reclamanților.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui proces verbal din data de 14 aprilie 1942 în temeiul Decretului nr. 842/1941 și a Legii nr. 903/1941, așa cum arată reclamanții în cuprinsul acțiunii. Prin precizarea acțiunii introductive, la 3 octombrie 2003, reclamanții au arătat că înțeleg să se întemeieze pe prevederile art. 480 C. civ. Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii, respinsă de tribunal cu motivarea că, deși reclamanții au invocat și Legea nr. 10/2001, lege ce nu este aplicabilă în cauză, instanța nu este ținută exclusiv de temeiul de drept invocat în cauză ci de motivele care susțin pretenția părții, pentru ca ulterior, contradictoriu, să respingă excepția netimbrării întemeiat pe dispozițiile art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a considerat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și astfel a respins excepția netimbrării. 3. Tribunalul și Curtea de Apel, în mod nejustificat, au respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, considerând că sunt legatari cu titlu universal, cu toate că bunul lăsat drept moștenire de defuncta I.I., conform testamentului, este individual determinat, astfel că este vorba de un legat cu titlu particular. În perioada în care a fost întocmit acest legat, testatoarea nu avea posibilitatea întocmirii, bunul neaflându-se în circuitul civil, fiind în proprietatea statului. Reclamanții nu și-au exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul de prescripție de 3 ani de la data deschiderii succesiunii, 18 iulie 1993 și nu beneficiază nici de repunerea în dreptul de acceptare a succesiunii prevăzut de art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece bunurile solicitate nu se încadrează în prevederile acestei legi.

4. Respingerea greșită a excepției prematurității cererii de chemare în judecată. Existând o lege specială la care au apelat reclamanții, trebuie urmată procedura prevăzută de această lege, în sensul că dacă cei notificați nu răspund în termenul legal aceștia pot fi acționați în instanță, separat, pentru a fi obligați la soluționarea cererii. Nici de cum reclamanții nu pot recurge la dreptul comun pentru revendicare, dacă nu au urmat întreaga procedură a legii speciale. 5. În mod greșit a fost respinsă și cererea reconvențională ca nefondată, instanța considerând că pârâta reclamantă urmează a recupera îmbunătățirile efectuate în imobil de la Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, întrucât beneficiarii acestor reparații sunt tocmai reclamanții.

Recursul este nefondat, în limitele criticilor formulate nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea judecătorească pronunțată în apel. Prima critică reproduce cuvânt cu cuvânt motivul de apel referitor la respingerea nejustificată de către tribunal a cererii de înscriere în fals împotriva testamentului autentificat sub nr. 10614/1991 și a cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., adresându-se, în mod inadmisibil, sentinței pronunțate în primă instanță și nu considerentelor în raport cu care curtea de apel a înlăturat acest motiv de apel, considerente care vizează împrejurarea că apelanta pârâtă a formulat și plângere penală împotriva reclamanților sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 188 alin. (1) și art. 291 C. pen.

S-a reținut că până la finalizarea cercetării judecătorești în etapa procesuală a apelului, nu s-a pronunțat o soluție definitivă în procedura penală declanșată de pârâtă și că instanța de fond a respins corect cererea de înscriere în fals, având în vedere că cercetarea falsului se efectua deja de către organele de urmărire penală, iar dispozițiile art. 184 C. proc. civ. prevăd că falsul poate fi cercetat de instanța civilă pe cale incidentală numai dacă nu este caz de judecată penală, sau dacă acțiunea penală s-a stins sau prescris. Cum, argumentele de fapt și de drept în baza cărora instanța de apel a respins motivul referitor la faptul că nelegal prima instanță a respins cererea de înscriere în fals nu fac obiectul criticilor din cererea de recurs, Curtea constantă, conform prevederilor art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. și ale art. 306 C. proc. civ. că acest prim motiv de recurs nu face posibilă analiza și încadrarea în cadrul cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Și prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este reiterată excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, respinsă în fazele procesuale anterioare, cu motivarea că cererile în revendicarea imobilelor trecute în proprietatea statului și respectiv cererile sau acțiunile în justiție formulate în baza Legii nr. 10/2001 sunt scutite de taxa de timbru, potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel și-a însușit sub acest aspect motivarea primei instanțe, fără a prezenta considerente proprii, situație în care, se constată că motivul de recurs, deși formulat în aceiași termeni cu motivul similar de apel, se impune a face obiectul analizei instanței de control judiciar, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestuia este invocată și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, excepție de ordine publică ce poate fi invocată oricând în cursul judecății. Invocarea concomitentă de către instanța anterioară atât a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 cât și a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, precum și calificarea făcută cererii de chemare în judecată, în baza art. 480 C. civ.

dar și în baza Legii nr. 10/2001, echivalează cu o motivare contradictorie a hotărârii, susceptibilă de a atrage aplicarea cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În măsura în care hotărârea atacată este corectă, atât sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii principale, cât și al modului de rezolvare a problemei timbrajului, incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., caz de modificare, conform art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ., nu poate conduce în urma exercitării controlului judiciar la adoptarea soluției preconizate de recurenta pârâtă ci doar la suplinirea parțială a motivării hotărârii judecătorești recurate. Prioritară este calificarea cererii de chemare în judecată.

În prezenta cauză, prin cererea introductivă și precizările ulterioare, reclamanții au indicat în mod constant drept temei juridic al demersului lor în justiție, dispozițiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, au arătat și demonstrat că au adresat în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, notificări (înregistrate prin executor judecătoresc) recurenților pârâți, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu, justificându-și demersul în justiție prin aceea că pârâții nu au soluționat notificarea ( „Deși termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, pentru a se răspunde la notificările primite, expirat de mult (...) atât Primăria Municipiului București cât și C.C.

București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 nu au răspuns solicitării noastre, motiv pentru care promovăm prezenta acțiune” – fila 4 dosar fond sector 3). Au susținut reclamanții că imobilul a fost naționalizat din patrimoniul autoarei lor, I.G. (căsătorită I.) în temeiul Decretului-lege nr. 842/1941 și nr. 1216 din 3 mai 1941 și al Legii nr. 903/1941, acte normative abrogate prin Legea nr. 640/1944, care în art. 19 a prevăzut revenirea la situația anterioară, fără îndeplinirea vreunei formalități și că „regimul comunist” a preluat pentru a doua oară imobilul, fără titlu. Faptul că într-una din cererile precizatoare reclamanții au indicat și art. 480, alăturat dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu este de natură să conducă la concluzia că cererea principală este o acțiune în revendicare de drept comun.

Față de conținutul acestor cereri, de temeiul de drept invocat invariabil în cuprinsul lor, Legea nr. 10/2001, acțiunea principală este specifică legii speciale de reparație este excepția de la plata taxei de timbru, în baza art. 50 alin. (1) din actul normativ.

Cu privire la data preluării administrate de către stat, instanța de apel, evaluând probele administrate în cauză, a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea Centrului Național de Românizare conform Decretului-lege nr. 842 din 18 martie 1941, că a revenit în patrimoniul autoarei reclamanților în baza art. 19 din Legea nr. 641/1944, potrivit căruia bunurile și drepturile de orice fel preluate prin efectul dispozițiilor abrogate referitoare la măsurile discriminatorie față de evrei, s-au socotit că nu au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și că imobilul a fost preluat fără titlu în anul 1949, fiindu-i astfel aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, concluzia instanței, justificată și de înscrisurile care atestă că I.G.

era înregistrată în perioada anilor 1946-1948 în evidențele oficiale din acea vreme în calitate de proprietară a imobilului (fila 10 dosar Judecătoria sector 3, filele 224-225 dosar Tribunalul București), necontestată argumentat prin motivele de recurs, demonstrează caracterul nefondat al excepției inadmisibilității acțiunii principale, imobilul făcând obiectul de reglementare ale Legii nr. 10/2001. 3. Intimații reclamanți și-au justificat legitimitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform testamentului autentificat sub nr. 10614/1991 de fostul Notariat de stat al sectorului 1 București, act juridic unilateral care se bucură de prezumția valabilității, în condițiile în care nu a fost anulat sau constatat nul prin hotărâre judecătorească în vreo pricină civilă sau penală.

Imobilul intrând sub incidența Legii nr. 10/2001, nu se poate opune reclamanților excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din actul normativ menționat succesibilii proprietarilor imobilelor preluate în mod abuziv fiind repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii „pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi”. Din interpretarea alineatelor art. 4 din lege, rezultă că legiuitorul are în vedere toate categoriile posibile de „succesibili” fără a face distincție între moștenitorii legali sau testamentari ori între legatarii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. Depunerea notificării în termenul prevăzut de legea specială are, potrivit aceluiași text de lege, valoare de acceptare a succesiunii legale sau testamentare.

4. Respingând apelul și din perspectiva înlăturării motivului privind excepția prematurității formulării cererii principale de chemare în judecată, instanța de apel nu a interpretat sau aplicat greșit legea. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, persoana sau persoanele juridice notificate sunt obligate să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii.

Din interpretarea sistematică a actului normativ analizat, coroborat cu principiul liberului acces la justiție, rezultă că, în situația refuzului nejustificat de soluționare a notificării în termenul și forma prescrise de lege, persoana îndreptățită are deschisă calea acțiunii directe în justiție pentru valorificarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefiind de conceput că durata procedurii administrative prealabile celei judiciare să fie lăsată la altitudinea arbitrară, discreționară a unităților deținătoare notificate.

În sensul că instanța de judecată este abilitată să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/ dispoziției de respingere a notificărilor ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare a fost pronunțată și decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în soluționarea recursului în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. 5. Ultima critică se rezumă la o simplă afirmație, „În mod greșit a respins și cererea reconvențională (...) considerând că aceasta urmează a recupera îmbunătățirile efectuate la imobil de la Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, dar beneficiarii acestor reparații ar fi tocmai reclamanții.

Art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. impune cerința ca cererea de recurs să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor”. Cu privire la modul de soluționare a cererii reconvenționale și, respectiv, la soluția adoptată sub acest aspect de către instanța de apel în aplicarea art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurenta a invocat doar formal cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a preciza în dezvoltarea acestui text de procedură, care sunt argumentele de drept pentru care apreciază că dispozițiile art. 48 alin. (3) din legea specială de reparație ar fi fost greșit interpretate și aplicate. Prin cererea de recurs formulată de apelantul pârât Municipiul București, întemeiată de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este invocată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu motivarea că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, Decretul-lege nr. 842/1941, că pentru restituirea imobilelor persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, având calea acțiunii în justiție doar împotriva dispoziției primarului. Se mai susține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun după apariția Legii nr. 10/2001, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998. Criticile sunt comune cu parte din cele invocate de recurenta pârâtă C.C.

București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 și au fost analizate potrivit considerentelor deja prezentate, Curtea reținând că acțiunea introductivă nu este o cerere de revendicare de drept comun, că refuzul nejustificat de soluționare a notificării deschide persoanelor îndreptățite calea accesului la justiție pentru valorificarea (pe fond) a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și că bunul în litigiu intră în categoria imobilelor preluate abuziv, astfel cum este definită prin art. 2 din legea specială. Pentru considerentele prezentate în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.C. București, sectoarele 3, 4, 5 și 6 împotriva deciziei nr. 103 din 19 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2008.